Prima pagină > Predici > Predica Sfântului Ioan Hrisostom la Evanghelia tămăduirii fiului lunatic: „Cel care posteşte este uşor şi înaripat”

Predica Sfântului Ioan Hrisostom la Evanghelia tămăduirii fiului lunatic: „Cel care posteşte este uşor şi înaripat”

 

Sfântul Ioan Hrisostom:

„Cel care posteşte este uşor şi înaripat”

 

 

 Predica Sfântului Ioan Hrisostom la Evanghelia tămăduirii fiului lunatic.

„Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pământ.”

“Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credinţă. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos:“Ajută necredinţei mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; şi în sfârşit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poţi!”

Aş putea fi însă întrebat:

– Dar dacă necredinţa aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuieşte?

– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credinţa celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credinţa celui ce cerea pentru a dobândi cererea chiar de la sfinţi mai mici, tot aşa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinţilor pentru săvârşirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amândouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu şi cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credinţa lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală şi la întâmplare, nu din credinţă, ci de teamă; temându-se de tâlhari, au aruncat mortul în groapă şi au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfântului trup al lui Elisei. De aici se vede că şi unii din ucenici erau slabi în credinţă, dar nu toţi. Stâlpii nu erau acolo.

Priveşte acum şi în alt chip nesocotinţa omului acestuia! Vine la Iisus şi, de faţă cu toţi oamenii, vorbeşte împotriva ucenicilor Lui, spunând: „L-am adus la ucenicii Tăi şi n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în faţa întregii mulţimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă şi arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunând: „0, neam necredincios şi îndărătnic! Pânâ când voi fi cu voi!”

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l ruşineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulţi din cei de faţă s-ar fi smintit şi ar fi gândit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Până când voi fi cu voi!”,Domnul arată cât de plăcută ii este moartea; arată că o doreşte, că vrea să plece cât mai repede şi că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămânerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-l ţină numai de rău.

– Dar ce spune?

– “Aduceţi-Mi-l aici.

Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de câtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare şi pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar şi pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvârcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulţimea şi a ţinut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, când va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar aşa să creadă în minunea pe care o va face.

Când tatăl îi spune: “Din pruncie” şi: „Dacă poţi, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”, şi întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Când leprosul a spus: “Dacă vrei, poţi să mă curăţeşti”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat şi a întărit spusele lui, zicând: „Vreau! Curăţeşte-te!” Când însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunând: „Dacă poţi, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise aşa cum trebuia.

– Şi ce-i spune Domnul?

– „Dacă poţi să crezi toate sunt cu putinţă celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune aşa: „Atât de mare este puterea Mea, că pot să dau şi altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, şi tu poţi vindeca şi pe fiul tău şi pe alţii mulţi”. Şi după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă şi facerea de bine a lui Hristos, ci şi aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tânărul nu s-ar fi bucurat şi atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă şi în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreşit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frâu puternic marii lui furii, aşa cum i-a apărat şi pe îndrăciţii aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăţi şi se tăiau în pietre.

Să nu te tulburi că tânărul acesta este numit lunatic, şi nu îndrăcit. Aşa îl numea tatăl lui.

– Pentru ce atunci şi evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulţi lunatici?

– Il numeşte aşa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulţimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăşte peste cei stăpâniţi de el şi-i face să meargă după mersul lunii.Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzeşte! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greşită a prins în popor; unii oameni simpli, înşelaţi fiind, numesc pe unii ca aceştia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat.

“Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniştiţi şi se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necuraţi. De aceea îl şi întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost ruşine – că fapta se petrecuse, iar neputinţa lor, vădită, aşa că era de prisos să le mai fie ruşine să-şi mărturisească neputinţa lor şi cu cuvântul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare şi tainic.

– Ce le-a răspuns Hristos?

– „Din pricina necredinţei voastre, le-a spus El. Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar şi veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta şi nimic nu vă va fi cu neputinţă”.

Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îţi voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumăraţi morţi. De altfel nici nu este acelaşi lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai târziu unii sfinţi, cu mult mai mici decât apostolii, au mutat şi munţi când a fost nevoie. Aşadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat şi apostolii munţi. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munţii! De altfel şi Hristos n-a spus: „Negreşit veţi muta munţi”, ci că „veţi putea face şi asta”. Iar dacă n-au mutat munţi, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, când au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat şi munţi, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvârşit.

Dar pe vremea aceea, când li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvârșiti.

– Ce vrei să spui? Nici această credinţă n-o aveau atunci?

– N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioşi. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ţinut de rău. Şi ceilalţi apostoli au fost ţinuţi de rău că sunt nişte nepricepuţi, când n-au înţeles pilda cu aluatul. S-a întâmplat, dar, ca şi atunci, cu acelaşi prilej, apostolii să fi fost slabi în credinţă. Că înainte de răstignire nu erau desăvârșiți.

Hristos vorbeşte aici de credinţa în minuni şi aminteşte de grăuntele de muştar, ca să arate cât de mare este puterea credinţei. Grăuntele de muştar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decât toate seminţele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muştar pentru a arăta că chiar puţină credinţă adevărată poate foarte mult. Şi nu s-a mărginit numai la atâta, ci a şi adăugat că şi munţii îi poate muta credinţa. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputinţă”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor şi puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu şi-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credinţă nici cât un grăunte de muştar, Sfântul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încât a izvorât din ei credinţă bogată ca râurile şi izvoarele.

„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune şi cu post”. Hristos vorbeşte aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpânesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul învăţăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii şi fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi scos fara post pe demoni, îţi spun că este cu neputinţă ca un om, care trăieşte in desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală.

Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

– Dar dacă ai credinţă, pentru ce trebuie să mai şi posteşti? m-ar putea întreba cineva.

– Pentru că împreună cu credinţa postul ne dă mai mare putere. Postul sădeşte în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupeşti; dar nu postul singur, ci e nevoie şi de rugăciune; şi în primul rând de rugăciune.

Să-ţi arăt la câte bunătăţi dă naştere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie şi posteşte nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii şi averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care posteşte este uşor şi înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smereşte sufletul îngâmfat. De aceea şi apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă şi posteşte are două aripi şi este mai uşor decât vântul. Când se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorţeşte, cum păţesc cei mai mulţi, ci este mai iute ca focul şi este mai presus de pământ. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este duşman şi vrăjmaş demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea şi nici de oameni nu se ruşina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-şi înfrânează pântecele şi alungă de la el desfătarea şi îmbuibarea.

Dacă îţi este trupul neputincios şi nu poţi posti neîncetat, nu îţi este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să dispreţuieşti poftele pântecelui. Chiar dacă nu poţi să posteşti, totuşi poţi să nu te îmbuibezi. Nu-i puţin lucru şi acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atât de plăcut diavolului, ca desfătarea şi beţia, pentru că ele sunt izvorul şi mama tuturor păcatelor. Cu beţia şi îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea sodomenilor, se răsfăţau întru mândrie, în îmbuibare cu pâine şi în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumăraţi alţii şi i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvârşesc beţia şi desfătarea? Face din oameni porci şi mai răi decât porcii. Porcul se tăvăleşte în noroi şi se hrăneşte cu murdărie, dar omul care bea şi se îmbuibează mănâncă la o masă mai dezgustatoare decât masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite şi iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebeşte de un îndrăcit: este tot atât de neruşinat, tot atât de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urâm, îi întoarcem spatele.

– Pentru ce?

– Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta şi face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvânt, din toate mădularele sale.Dacă ai putea să te uiţi acum şi înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e îngheţat şi amorţit ca în vreme de iarnă şi de ger, iar din pricina furtunii prea mari cârma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă ruşinez să spun câte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decât o femeie beată sau numai ameţită? Cu cât vasul e mai slab, cu atât şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de râs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Când se întâmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunând: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrânarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin câte puţin: „Să nu 

fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrânărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.

Dar să nu faci aşa! Gândul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beţia! Ia pe beţiv, când este treaz; zugrăveşte-i toată hidoşenia beţiei şi spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să râdem, nu ca să fim de râs; ca să ne însănătoşim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit când a dat pe pământ acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Foloseşte-te de puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale suferinţe”. Dacă Timotei, sfântul acela, care era bolnav şi suferea de nenumărate boli, n-a băut vin până ce nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoşi fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puţin vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă îmbătaţi, vă spune: „Folosiţi-vă de puţin vin pentru desfrânările voastre, pentru desele voastre cuvinte de ruşine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naşte beţia!”

Iar dacă nu vreţi să vă abţineţi de la vin pentru pricinile acestea, abţineţi-vă cel puţin pentru ruşinea şi necazurile ce le aduce cu sine beţia! Vinul a fost dat ca să ne veselim.„Vinul, spune Scriptura, veseleşte inima omului”; dar voi pângăriţi şi această însuşire a vinului. Ce veselie poate să-ţi mai facă vinul, când nu mai eşti în toată firea, când te doare tot trupul, când vezi că toate se învârt în jurul tău, când te ia ameţeala şi când te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-şi frecţionează capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toţi vă îmbătaţi – Doamne fereşte! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoşi; pentru că şi doctorul lasă pe bolnavi şi vorbeşte cu cei care stau lângă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvântul meu, rugându-vă să nu fiţi stăpâniţi vreodată de această patimă şi să scăpaţi de ea pe cei stăpâniţi de ea, ca să nu pară mai răi decât animalele. Animalele nu beau mai mult decât au nevoie; beţivii însă sunt mai lipsiţi de judecată decât animalele, că depăşesc hotarele cumpătării. Cât de superior le este măgarul? Cât de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale şi din toate celelalte animale, fie de mănâncă, fie de bea, cunoaşte hotarul saţiului şi nu trece dincolo de trebuinţă! Chiar de-ar fi nenumăraţi cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănânce şi să bea mai mult decât le trebuie. Deci şi în această privinţă, voi, beţivilor, sunteti mai răi chiar decât animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc aşa, ci chiar voi înşivă. Că voi înşivă vă socotiţi mai răi decât câinii şi măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le sileşti să mănânce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socoteşti a fi de mai puţin preţ decât animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deşi eşti necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simţi rău din pricina beţiei numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci şi a doua zi. Şi după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămâne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot aşa şi ţie, după ce ţi-a trecut beţia, se mai învârte în sufletul şi trupul tău mahmureala pricinuită de beţie. Nenorocitul tău trup stă înţepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decât trupul, dezlănţuie furtuna, deşi se potolise. Şi tocmai când se părea că se cuminţeşte, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beţie şi-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle şi pahare pline. Şi după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămâne cu paguba pricinuită de furtună, tot aşa şi cu beţivul. Şi după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, aşa şi beţivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul şi cu sufletul curat, de-ar fi ruşinos, priceput, blând, smerit, beţia le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si beţiv. Corabia se uşurează după ce a aruncat încărcătura, dar beţivul se îngreuiază şi mai mult. In locul bogăţiei aceleia primeşte nisip, apă sărată şi toate gunoaiele beţiei, care îneacă îndată corabia cu călător şi cu cârmaci cu tot.

Ca să nu păţim şi noi aşa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poţi vedea împărăţia cerurilor dacă eşti beţiv. „Nu vă înşelaţi, spune Pavel, nici beţivii, nici hulitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăţia cerurilor? Dacă eşti beţiv nu poţi vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beţia face din zi noapte şi din lumină întuneric. Beţivii au ochii deschişi, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atâta, ci, pe lângă asta, beţivii mai îndură o altă pedeapsă şi mai cumplită: sunt trişti fără pricină, furioşi, bolnavi, luaţi necontenit în râs şi ocăriţi. Ce iertare mai pot avea aceşti oameni, care îşi pricinuiesc singuri atâtea nenorociri? Nici una!

Să fugim, dar, de această boală, ca să dobândim şi bunătăţile de aici şi pe cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava şi puterea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor, Amin”.

Sursa: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994 via doxologia.ro

 

 

 

 

 

 

Anunțuri
Categorii:Predici
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: