PREDICĂ LA DUMINCA A 20-A DUPA RUSALII A EPISCOPULUI SEBASTIAN AL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR – MOARTE SAU „SOMN”?

 DUMINCA A XX-A DUPA RUSALII

 Învierea fiului văduvei din Nain – Lc. 7,11-16

 MOARTE SAU ,,SOMN”?

            Dreptmăritori creştini,

            Aţi auzit pe unii semeni de-ai noştri, nu prea credincioşi,spunând – cu privire la viaţa de apoi, în care nu cred – ,,dar ce, a înviat cineva de acolo, ca să ne spună că există viaţă de veci”? Ei bine, iată că a înviat pe fiica lui Iair (Lc. 8, 41-56), iar în Betania l-a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile (In. 11, 39-44). Vă aduceţi aminte, însă, cum au reacţionat fariseii şi cărturarii când au aflat că Iisus l-a înviat pe Lazăr? Căutau să-l omoare, deranjaţi de ,,dovada vie” a învierii lui (In. 12, 10).

            Iată că astăzi a mai venit cineva de ,,dincolo”, pentru a ne mărturisi despre viaţa de apoi! Cum s-a întâmplat? Iisus Hristos a intrat în cetatea care se numea Nain – un sat mic, dar construit sub formă de cetate – de pe poarta căreia tocmai scoteau un mort, singurul fiu al mamei sale, iar aceasta era văduvă. Domnului I S-a făcut milă, văzând lacrimile şi suferinţa femeii şi, fără a I-o cere nimeni, a săvârşit minunea: ,,Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis : Nu plânge! Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis : Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui”.

            Aceasta este, pe scurt, pericopa evanghelică! Aş vrea, însă, să stăruim în chip special astăzi asupra a trei momente : asupra cuvintelor ,,nu plânge”, pe care Hristos le-a adresat văduvei îndurerate; asupra  cuvintelor ,,tinere, ţie îţi zic, scoală-te”, cu care l-a înviat pe mort; şi asupra cuvintelor prin care Mântuitorul ,,l-a dat pe aceasta mamei sale”.

            Întâiul cuvânt –“nu plânge” i-a spus Domnul femeii şi tot “nu plânge’ spunem şi noi adeseori unei persoane pe care dorim să o consolăm când se întâmplă să piardă pe cineva drag. Dar, cu ce gând îi spunem noi “nu plânge”? Cu gândul că există viaţă de dincolo şi că cel plecat ar putea fi acum în Împărăţia Cerurilor? Sau în virtutea mentalităţii aceleia neputincioase, omeneşti, în înţelesul de :”nu plânge, nu are rost, nu poţi să mai faci nimic, asta este viaţa şi asta este soarta noastră, a muritorilor…” Din păcate, aceste din urmă cuvinte şi gânduri stăruie în subconştientul nostru atunci când încercăm să-i mângâiem pe ceilalţi, pentru pierderea suferită.

            Cu ce gând, însă, dragii mei, credeţi că a adresat Hristos cuvintele “nu plânge”, femeii de astăzi? Cu neputinţa resemnării, care frizează necredinţa şi neîncrederea în realitatea vieţii de dincolo, sau cu puterea Celui ce este deopotrivă Stăpânul vieţii şi al morţii? Prin “nu plânge”, Domnul a vrut sa încredinţeze pe văduvă că fiul ei este viu, aşa după cum vii sunt toţi cei care au plecat de aici, trăind în veci. Să nu vă lăsaţi înşelaţi de necredinţa unora, care spun că după viaţa aceasta dispărem în neant, ca celelalte vieţuitoare care nu au suflet. Dacă suntem creştini, trebuie să credem că Domnul a înviat ca să ne încredinţeze şi pe noi că după moarte urmează o alta, pentru care, de fapt, suntem chemaţi noi să ne pregătim cu multă minuţiozitate.

            Al doilea cuvânt, asupra cărui merită să ne oprim astăzi, este cel pe care l-a adresat Hristos celui plecat deja pe tărâmul celălalt: ”Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Nu este pentru prima dată când Domnul minimalizează moartea. Aduceţi-vă aminte, când a înviat pe fiica lui Iair, ce le-a spus celor ce veniseră la căpătâiul tinerei? “Nu plângeţi; copila n-a murit, ci doarme” (Lc.8, 52). La fel a banalizat Hristos moartea, numind-o somn, şi la vestea morţii lui Lazăr : ,,Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc” (In. 11, 11), iar ucenicii Săi, necunoscund limbajul acesta, care a trecut apoi şi în creştinism, s-au gândit că dacă a adormit se va face bine, pentru că somnul reface trupeşte şi redă puterile. De aceea, văzând Domnul că ei s-au gândit la somn în înţelesul cel mai cunoscut, le-a zis direct :,,Lazăr a murit.” (Lc.11, 14).

            Iată deci că şi astăzi, la fel ca la învierea fiicei lui Iair şi la fel ca în cazul dreptului Lazăr, Hristos ridiculizează moartea, realitatea aceasta care ne îngrozeşte pe toţi, căci parcă de nimic nu ne este frică în viaţa aceasta mai mult ca de moarte! Din păcate, ne este frică mai mult de moarte, decât de Dumnezeu; mai degrabă ne îngrijim să nu murim trupeşte, decât să luăm aminte să nu păcătuim, ca să nu murim astfel sufleteşte!

         Domnul banalizează moartea, adresându-Se tânărului ca şi cum l-ar scula din somn, ca să ne arate că moartea nu este ceea ce o consideră ,,cei care nu au nădejde” (Tes.4, 13). Mucenicii, sfinţii care şi-au dat viaţa pentru Hristos, mergeau la moarte cu încredere şi convingere că Dumnezeu ,,îi va învia (şi pe ei) în ziua cea de apoi” (In6, 40; 44 şi 54). Nu vedeau în moarte, aşa cum mulţi astăzi, cea mai mare catastrofă care li s-ar putea întâmpla pe pământ. Domnul a minimalizat moartea şi ca să ne arate cât de neputincioasă este ea în faţa Lui. Căci, ce a fost moartea pentru tânărul din Nain? Ce a fost moartea pentru fiica lui Iair? Ce a fost moartea pentru dreptul Lazăr? Ce a fost moartea pentru Hristos, Care ,,cu moartea pe moarte a călcat” , pogorându-Se în iad şi slobozind de acolo sufletele strămoşilor care se chinuiau aşteptându-I venirea?…

            Al treilea cuvânt, la care cred, de asemenea, că ar trebui să medităm cu toţii astăzi, este acela că Hristos ,,I l-a dat (pe fiu) mamei sale”. I l-a dat ca pe un dar, arătând că viaţa este un dar, aşa după cum naşterea de prunci este un dar pentru familia care doreşte să aibă copii. Spun aceasta, pentru că este la modă acum ca familiile să dea naştere la cât mai puţini copii, unul-maxim doi, socotind că sunt prea sărace ca să îşi permită şi un al treilea sau un al nouălea copil.

            Minciună, menită să scuze fie puţina credinţă sau insuficienta încredere în Dumnezeu, fie comoditatea noastră modernă, pentru că bunicii noştri nu erau mai bogaţi decât noi, şi totuşi nu considerau naşterea de prunci sărăcie. Nu aveau nici maşină, nu aveau nici vilă, nu-şi petreceau nici concediile în străinătate şi, cu toate acestea, dădeau naştere tuturor copiilor pe care li-I dăruia Dumnezeu. Puneau pe masă nu două-trei feluri de mâncare, ci mâncau o simplă oală de fasole cu toţii şi creşteau mult mai sănătoşi şi mai viguroşi. Din cei nouă sau doisprezece copii – şaisprezece fraţi are astăzi un ierarh din Sfântul nostru Sinod – are şi Dumnezeu de unde să-Şi aleagă pentru mănăstire şi preoţie, ca să-I slujească Lui. Dar dacă familiile au un singur copil, care creşte egoist, căci nu va învăţa niciodată ce înseamnă să împartă ceva cu cineva, şi va moşteni singur înteaga avere a părinţilor lui, nu va deveni el oare un monstru, ridicat pe mormântul fraţilor avortaţi? Biserica noastră ne avertizează, vizavi de moda uciderii de prunci prin avort, că aceasta este păcat înaintea lui Dumnezeu, pentru care vor răspunde nu numai femeile, ci şi bărbaţii, dacă şi-au dat împreună consimţământul pentru ucidere. Responsabilitatea este deopotrivă a amândurora.

            Hristos ,,l-a dat pe tânăr mamei sale” astăzi ca pe un dar, aşa cum tot în dar, i-l dăduse şi la naştere, ca să ne arate nouă că avem de-a face, în cazul naşterii de prunci, cu un dar, pe care nu avem voie să-l tratăm ca pe un bun personal, de care să dispunem după bunul nostru plac. Nu ne dă Dumnezeu dreptul să hotărâm noi când să dăm naştere unui copil şi când nu, ori să ne alegem o anumită lună,  cu o anumită zodie, pentru a avea acela anumite calităţi spirituale…Atenţie că pe un copil îl naştem doar, nu îl creăm!

            Iată, aşadar, câte lucruri putem învăţa din evanghelia de astăzi!

            Învăţăm, în primul rand, că trebuie să abordăm moartea cu mentalitate şi conştiinţă creştină, pentru că nu avem motive să ajungem la disperare ori să ne pierdem credinţa atunci când survine aceasta. Ea nu este cel mai mare rău care ni se poate întâmpla, pentru că mai rău decât moartea eate iadul, adică despărţirea veşnică de Dumnezeu. Din cauza păcatului, moartea a devenit la fel de firească precum viaţa. Şi ştim prea bina că, din clipa în care ne-am născut, urmează să şi murim. La fel se întâmplă cu toţi. De ce ne arătăm atât de nepregătiţi să întâmpinăm moartea, în loc să avem conştiinţa creştină că prin ea mergem în lumea cealaltă, unde stăpâneşte Hristos, şi unde El, dacă ne-am pregătit cum se cuvine, cu dragoste şi fapte bune, ne va rândui în fericirea veşnică?

            Mai învăţăm din evanghelia de astăzi şi faptul că la Dumnezeu moartea este ca un somn, ca o adormire, nu neant, nu dispariţie, nu nefiinţă, care ne-ar putea într-adevăr îndreptăţi disperarea. Căci, aşa cum ne trezim dimineaţa pentru a trăi o altă zi, aşa ne vom trezi şi din moarte la o altă viaţă, pentru că moartea nu este veşnică, decât la înţelesul despărţirii de Părintele veşniciei. Ne vom trezi din morţi la trâmbiţele îngerilor care vor suna Parusia, ca Domnul să ne judece pe toţi, după faptele noastre. Asta este moartea la Dumnezeu, trecere şi adormire, nu catastrofa catastofelor.

            Noi numim locul unde ne îngropăm morţii ,,cimitir”. Şi ştiţi ce înseamnă cimitir în limba greacă ? Înseamnă dormitor, de la verbul          – a adormi. Aceasta pentru că cei dragi ai noştri, pe care i-am dus la cimitir, nu au trecut în nefiinţă, ci se odihnesc întru aşteptarea învierii şi a vieţii de veci, ca şi cum ar dormi. De aceea a poruncit Hristos tânărului de astăzi ,,scoală-te!”, despre fiica lui Iair a spus că ,,n-a murit, ci doarme”, iar despre Lazăr a zis că ,,a adormit”.

            În sfârşit, mai învăţăm din evanghelia de astăzi că viaţa este dar al Dumnezeu, şi de aceea nu putem pune stăpânire pe ea, ca să nu-L uzurpăm pe El. Pentru obrăznicia noastră de a decide în locul Său, Domnul s-ar putea să refuze la un moment dat să mai binecuvânteze cu partea Lui de binecuvântare atunci când, după zece ani de ucis copii sau refuz al darului Său, te hotărăşti şi tu într-un final să fii mamă şi tată. Nu aşa, ci trebuie să respectăm darul vieţii, să îl luăm în serios, să ducem o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, potrivit Evangheliei Lui, pe care El ne-o tot propovăduieşte duminică de duminică.

            Şi-L rugăm, aşadar, pe Hristos Domnul, să ne înţelepţească şi să ne lumineze să pricepem învăţătura Sa, să punem în inimile noastre aceste valoroase învăţături pe care ni le propovăduieşte în Evanghelia Sa şi să ducem viaţă bineplăcută Lui, Amin!