Prima pagină > Cuvinte de folos > Sfântul Ioan Gură de Aur: CUVÂNT LA DUMINICA A X-A DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

Sfântul Ioan Gură de Aur: CUVÂNT LA DUMINICA A X-A DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

Sfântul Ioan Gură de Aur

CUVÂNT LA DUMINICA A X-A DUPĂ POGORÂREA DUHULUI SFÂNT

„De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni” (I Timotei 5, 23)

din “Predici la duminici şi sărbători”

Cu aceste puţine şi parcă neînsemnate cuvinte ne vom ocupa astăzi în toată cuvântarea, iar aceasta nu o facem din ambiţie, spre a arăta oarecum darul vorbirii, căci ceea ce noi spunem nu este proprietatea noastră, ci ni s-a dat de harul Sfântului Duh.

Dar noi ştim a cerceta mai de aproape cuvintele biblice aduse, pentru ca pe cei uşori la minte dintre ascultătorii noştri să-i deşteptăm şi să-i convingem cât de nemărginit de mare este comoara Sfintei Scripturi, şi cum cineva nu trebuie să treacă repede peste nici un loc din ea. Dacă acel loc neînsemnat şi uşor de înţeles, care se pare că nu ar cuprinde nimic important şi special, totuşi ne dă prilejul de o mare îmbogăţire şi este izvorul unei înalte înţelepciuni, cu cât mai vârtos vor fi acele locuri ale Scripturii, a căror bogăţie lăuntrică chiar de la început se înfăţişează privirii, care pe cei ce iau aminte îi umplu cu mii de comori.

De aceea, să nu trecem repede peste acele graiuri ale Sfintei Scripturi, care ni se par neînsemnate, căci toate purced de la Duhul Sfânt, iar harul Sfântului Duh niciodată nu este mic şi de nebăgat în seamă, ci totdeauna mare şi slăvit şi vrednic de Dătătorul cel înalt.

Deci, să ascultăm cu luare-aminte neîmprăştiată, căci şi topitorii de metale ridică nu numai lingourile de aur, ci caută cu mare luare-aminte şi bucăţelele cele mai mici. Fiindcă şi noi, acum suntem topitori de metale – adică gura Apostolului este baia noastră cea purtătoare de aur, iar ceea ce noi scoatem din ea nu aruncăm în cuptor, ci o depunem în sufletele noastre, şi aprindem nu o flacără obişnuită, ci focul Sfântului Duh, să alegem cu grijă şi cele mai mici grăuncioare ale metalului apostolic.

Deşi cuvântul acesta din Sfânta Scriptură este scurt, totuşi este de mare însemnătate, pentru că vrednicia mărgăritarelor nu stă în grămada materiei, ci în frumuseţea lor. Tot aşa se întâmplă şi cu citirea Sfintelor Scripturi, învăţătura cea pământească adeseori aduce multe vorbe deşarte, vorbeşte către ascultători foarte multe, iar la urmă îi slobozeşte cu mâinile deşarte, fiindcă ei din toate acele cuvinte nu pot trage vreun folos, nici mare, nici mic.

Dimpotrivă, cu Sfânta Scriptură nu este aşa. Ea, în puţine cuvinte, împărtăşeşte înţelepciunea cea mai înaltă, şi adeseori este de ajuns un singur loc din Biblie spre a avea o merinde pentru toată viaţa. Fiind deci bogăţia Sfintei Scripturi atât de mare, să fim cu luare-aminte, şi ceea ce se va zice să primim cu o minte deşteaptă.

Mai întâi, să luăm seama la fapta cea bună a lui Timotei şi la îngrijirea cea delicată a Apostolului Pavel, căci amândouă sunt însemnate în locul nostru cel din Biblie.

Ce poate fi mai iubitor, decât aceea că Pavel, aflându-se la o aşa de mare depărtare, şi fiind împresurai de aşa de însemnate treburi, se îngrijeşte de sănătatea ucenicului său şi îi scrie cu astfel de grijă pentru vindecarea bolii? Şi, pe de altă parte, ce se poate asemăna cu fapta cea bună a lui Timotei? El aşa de tare nesocotea traiul cel bun, şi aşa de puţin preţuia o masă bună, încât pentru postul lui cel mult căzuse în boală. Căci el nu era bolnăvicios din firea sa, ci numai îşi stricase stomacul prin post şi printr-o totală înfrânare de la vin.

Aceasta ne-o arată Apostolul hotărâtor. El nu zice simplu: „întrebuinţează puţin vin”, ci mai întâi: „Nu bea numai apă”. Cuvintele „nu bea numai apă” înseamnă că Timotei până atunci a băut numai apă, şi din cauza aceasta slăbise. Cine nu se va mira de acest aspru chip de vieţuire? Iar că Timotei a ajuns la un înalt vârf al virtuţii, aceasta arată despre dânsul învăţătorul său, Pavel, şi în alt loc, când zice: „Eu am trimis la voi pe Timotei, care este iubitul şi credinciosul meu fiu întru Domnul” (I Corinteni 4, 17).

Când Pavel îl numeşte fiu al său, fiu iubit şi credincios, ajung aceste cuvinte spre a arăta toată destoinicia lui. Judecăţile sfinţilor nu sunt povăţuite de favoare, ci sunt libere de orice părtinire. Timotei nu ar fi fost aşa vrednic de mirare ca acum, chiar de ar fi fost cel mai iubit fiu al lui Pavel. Dar el nu era înrudit cu Pavel după trup, din contra, prin înrudirea sa cea duhovnicească cu Apostolul îşi câştigase vrednicia de fiu al lui Pavel, pentru că el se sârguia a întipări întru sine faptele bune ale aceluia întocmai, totdeauna şi în toate privinţele.

Deşi încă tânăr, el purta acelaşi jug cu Pavel în loată lumea. Tinereţea sa nu l-a împiedicat la aceasta, căci râvna lui îl făcea a fi părtaş la ostenelile învăţătorului său, la întrecere cu dânsul. Martor la aceasta este iarăşi Pavel, când spune: „Nimeni să nu-l dispreţuiască pe Timotei, căci el lucrează lucrul Domnului ca şi mine” (I Corinteni 16, 10-11). Vezi că Pavel îi însuşeşte lui o râvnă deopotrivă de mare cu a sa? Dar ca să nu se pară cuiva că el numai zice acestea, de aceea el cheamă pe cititori a mărturisi faptele cele bune ale lui Timotei prin cuvintele: „Iscusinţa lui o cunoaşteţi, că precum un copil lângă tatăl său, împreună cu mine a slujit Evanghelia” (Filipeni 2, 22). El voieşte să zică: „Voi aţi primit dovadă de fapta cea bună a lui, şi sufletul lui este încercat”.

Insă, deşi Timotei ajunsese la o astfel de înălţime a faptei bune, totuşi nu se credea sigur şi stăruia în luptă şi întru frică. De aceea, el mergea mai departe postind cu asprime, şi nu s-a lăsat a cădea în vinovăţie, ca mulţi alţii, care, după ce au postit un timp, de o dată sfârşesc cu totul, şi iarăşi părăsesc cu totul asprimea lor. El însă nu făcea aşa şi nu zicea întru inima sa: „De ce să postesc mai mult? Eu am biruit, poftele le-am învins, trupul mi-am omorât, pe diavol l-am bătut şi m-am făcut înfricoşat puterilor celor rele! De ce aş avea nevoie să mai postesc şi încă mai mult să mă asigur din această parte?”.

Din toate acestea el nimic nu zicea şi nu cugeta, ci pe cât era mai mare plinătatea meritului său, cu atât mai mult se temea şi se cutremura. Şi această înţelepciune a învăţat-o de la dascălul său. Încă şi acesta, deşi fusese răpit la al treilea cer şi în rai, unde auzise cuvinte negrăite şi înţelesese cele mai înalte taine, el, care cutreierase toată lumea, ca şi cum ar fi fost înaripat, zice în întâia sa epistolă către corinteni: „îmi chinuiesc trupul ca nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni 9, 27).

Iar dacă Pavel, după aşa de multe şi slăvite fapte mari avea frică, el care putea zice: „Mie lumea s-a răstignit, şi eu lumii” (Galateni 6, 14), cu cât mai vârtos trebuie să ne îngrijim noi? Şi cu atât mai vârtos, cu cât mai mult bine am făcut. Căci tocmai atunci satana se înfurie şi se întărâtă mai mult, când vede că noi ţintim a ridica viaţa noastră la cele mai înalte fapte bune. Când el vede că noi am adunat toate lucrările îmbunătăţite şi încărcătura este plină, atunci el mai mult se trudeşte a sfărâma corabia noastră.

Când cade un om de rând şi neînsemnat, aceasta nu aduce întregii obşti vreo pagubă mare, dar dacă cineva a ajuns la vârful faptei bune şi este foarte renumit, un om pe care toţi îl cunosc şi îl admiră, dacă un asemenea om se ademeneşte şi cade, căderea lui şi paguba este mare, nu numai pentru că el a căzut aşa de adânc, ci încă şi pentru că mulţi dintre cei ce priveau la dânsul, acum se fac uşori la minte.

Precum paguba nu este aşa de mare când se vătăma vreun mădular mai puţin însemnat al trupului, ca atunci când tot trupul se face neputincios, când orbesc ochii sau se vătăma capul, tot aşa se întâmplă şi cu cei care se deosebesc prin virtuţile lor cele mari. Dacă lumina lor se stinge şi ei se pătează, ei pricinuiesc întregului trup o daună mare şi nereparabilă.

Toate acestea le ştia bine Timotei, şi pentru aceea se păzea din toate părţile. El ştia ce lucru primejdios este tinereţea, cât este de nestatornică cu duhul, lesne de amăgit şi uşor căzătoare, şi că are trebuinţă de un frâu întins. Căci ea se aseamănă unui pojar care cuprinde pe toate cele dimprejurul său şi repede le preface în flacără. De aceea, el se îngrădea din toate părţile pentru a stinge acest foc; se trudea ca să potolească această flacără în tot chipul şi a speriat calul cel sălbatic şi greu de îmblânzit cu astfel de silnicie, până ce a domolit săriturile lui, l-a îmblânzit, şi cu puterea cea mare a mâinilor l-a supus minţii celei conducătoare. Cadă trupul în slăbiciune, zicea el, numai sufletul să nu fie bolnav; trupul trebuie domolit, ca să nu împiedice mersul sufletului la cer.

Afară de aceasta, Timotei este de mirare în gradul cel mai înalt şi pentru că, deşi bolnav, nu părăsea lucrul lui Dumnezeu, ci cutreiera toate locurile mai mult decât cei sănătoşi cu trupul. Acum se arăta în Efes, acum în Corint; de multe ori în Macedonia, în Italia; pretutindeni pe uscat, pretutindeni pe mare, împreună cu învăţătorul său, şi a luat parte la toate luptele şi primejdiile lui, fără ca boala trupului să poată mărgini înţelepciunea sufletului.

Atât de puternică era râvna lui pentru Dumnezeu!

Precum la cei care au un trup tare şi sănătos, starea lor cea bună nu le aduce nici un câştig, dacă sufletul lor cugetă lucruri de jos şi este trândav şi tâmp, tot asemenea, pe de altă parte, nu păgubesc nimic bolnavii prin suferinţa lor, dacă sufletul le este nobil, puternic şi înfocat.

Dar poate unii socotesc că citatul nostru cuprinde învoirea de a bea vinul fără de nici o grijă. Nu este aşa! Ci dacă cineva ia bine aminte la graiurile lui Pavel, va vedea că ele cuprind mai vârtos necesitatea trezviei şi a înfrânării. Gândeşte numai că Pavel nu de la început a dat lui Timotei acest sfat, ci tocmai atunci când acesta slăbise, şi atunci nu deplin, ci numai cu o mărginire. El nu i-a zis: „bea vin”, ci „puţin vin”‘, nu pentru că Timotei avea trebuinţă de această sfătuire şi pază, ci pentru că noi avem trebuinţă de acestea.

Pe când el cuvintele acestea le spune pentru Timotei, ne pune nouă măsură şi hotar în băutura vinului, şi voieşte ca noi să bem numai atât cât ne este trebuincios, iar nu a cădea în altă boală. Căci băutura cea peste măsură a vinului pricinuieşte amândurora, trupului şi sufletului, multe boli. Umple sufletul cu războiul patimilor şi stârneşte furtuna gândurilor destrămate, dar slăbeşte totodată şi puterea trupului, încât el se face slab şi uşor se strică. Căci precum pământul prin o prea mare inundare se înmoaie şi se desface, tot aşa băutura cea nemăsurată a vinului moaie, slăbeşte şi istoveşte trupul.

De aceea, să fugim de necumpătare, căci vinul este dat de Dumnezeu nu pentru ca să ne îmbătăm, ci ca să-l întrebuinţăm măsurat, ca el să ne veselească şi nu ca să ne pricinuiască dureri şi suferinţe.

Psalmistui zice: „Vinul veseleşte inima omului” (Psalmul 103, 16), iar tu îl faci izvor de tânguire, căci sufletul celui beat este învelit în întuneric. Vinul este un mijloc ales de vindecare, când se ţine măsura cea cuvenită la băutura lui.

Dar ce este mai necuviincios decât beţia? Beţivul este un mort viu, un duh rău de bunăvoia sa, un bolnav care nu se poate dezvinovăţi, un căzut care nu merită nici un pogorământ şi o defăimare pentru tot neamul omenesc. Căci beţivul nu este numai netrebnic pentru viaţa socială, şi nu numai nedestoinic pentru treburile casnice şi cele publice, ci chiar privirea lui este tuturor nesuferită şi el umple de cea mai mare greaţă pe oricine vine în apropiere de dânsul.

Dar ce este mai cumplit pentru beţivi este că pentru ei cerul este închis, şi ei nu pot ajunge la fericirea cea veşnică, pentru că pe ei, afară de pierderea de pe pământ, îi aşteaptă pedeapsa cea veşnică, cea nesuferită. „Beţivii, zice Apostolul Pavel, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 10).

De aceea, iubiţilor, să lepădăm această rea obişnuinţă şi să ascultăm pe Pavel, când zice: „bea puţin vin”. Adică noi trebuie să întrebuinţăm mâncarea şi băutura pe care ni le-a dat Dumnezeu atunci când este trebuinţă, dar niciodată să nu trecem hotarele şi să cădem în necumpătare, ca să nu pierdem Împărăţia cerurilor. Căreia fie ca să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa:http://www.ioanguradeaur.ro

Anunțuri
Categorii:Cuvinte de folos
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: