PROTOPREZBITER GHEORGHIOS METALLINOS: „MIREASMĂ A MORŢII, (DAR) SPRE VIAŢĂ” (Vezi II Corinteni 2:16 )

PROTOPREZBITER GHEORGHIOS METALLINOS:

„MIREASMĂ A MORŢII, (DAR) SPRE VIAŢĂ”
(Vezi II Corinteni 2:16 )

1. Prin harul lui Dumnezeu am trăit o experienţă unică în Bucureşti, pe 11 şi 12 octombrie. Este vorba despre participarea mea la un simpozion, care a fost organizat de Fundaţia „Sfânta Irina”, cu tema: „Moartea martirică”, adică semnificaţia şi importanţa „martiriului”. Vorbitorii invitaţi au fost nume cunoscute în spaţiul cercetării ştiinţifice, teologi, istorici, medici etc., ca de pildă cei deja cunoscuţi şi în ţara noastră, din prezenţa lor la simpozioane şi din traducerile operelor lor: domnul profesor Herman Tristram Engelhardt, doamna Corinna Delkeskamp-Hays, părintele profesor Vasile Mihoc etc. Preşedinte al simpozionului a fost directorul Fundaţiei, profesorul de medicină, Doctor Pavel Chirilă, iar moderatorul lucrărilor lui mai sus-pomenitul părinte Mihoc, unul din cei mai importanţi clerici şi profesori din România. Propriile cercetări le-au comunicat şi Preasfinţitul Episcop Sofian şi profesorul Academiei Teologice din Moscova, domnul Dominic Rubin. Simpozionul ştiinţific, excelent organizat, a cuprins şi o dezbatere a unei mese rotunde, precum şi o mai largă participare a congresiştilor la dezbateri. Trebuie semnalat şi faptul că mulţi congresişti erau vorbitori de greacă, în principal clerici şi teologi, care şi-au făcut studiile postuniversitare în Grecia (Atena – Tesalonic).
Subsemnatul a prezentat un comunicat cu tema: „Fenomenul Neo-martirilor. Importanţa lor teologică şi naţională”. Comunicările realmente de un înalt nivel s-au făcut în limbile engleză şi română. Am avut şi binecuvântatul prilej ca studiul meu să fie tradus în româneşte de către unul din cei mei buni studenţi postuniversitari ai noştri, la Catedra de Teologie, iar astăzi doctorand şi distins lector, domnul Ion Croitoru.
Când am primit onoranta invitaţie de a participa şi eu la simpozion, mărturisesc că mi-a creat o nedumerire plăcută alegerea temei. Vrând să răspund cu o temă din spaţiul cercetării mele, am ales-o pe cea de mai sus, îmbinând importanţa teologică şi naţională a neo-martirilor, pentru că şi ortodocşii români îi au pe neo-martirii lor, din perioada de dominaţie otomană. N-am ştiut însă că, prin harul lui Dumnezeu, cu studiul meu voi da un răspuns la o problemă fundamentală, cu care s-a confruntat simpozionul, aşa cum s-a dovedit în decursul lucrărilor lui. Şi asta pentru că există o importantă cerere în viaţa bisericească şi în teologia României de astăzi.
2. Este cunoscut faptul că pe perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţie socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse, care n-au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi că aparţineau anumitor partide şi că erau dirijaţi de Occidentul burghez şi reprezentanţii lui. În numeroasele „lagăre de concentrare” create au fost închişi milioane de cetăţeni care – aşa cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime, într-o ardere-de-tot (holocaust) creştin-ortodoxă, decât să accepte negarea credinţei lor prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.
Cele de mai sus au fost confirmate în a doua zi a simpozionului, când am vizitat (în pelerinaj) una din marile lor închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo, astăzi bătrâni, printre puţinii care au supravieţuit, dar în principal, din câte am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX în Europa de Est şi de Vest. Dar trebuie să precizăm aici că din punct de vedere istoric valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştri Revoluţiei Franceze şi bolşevice, a nazismului şi a jalnicelor imitaţii ale lor din Est şi din Vest până astăzi.
Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor. Din acest motiv singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi prin aceasta dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate reciprocă, care a provocat uimirea noastră.
În anul 2009, în oraşul universitar Sibiu, a fost publicată de către editura „Agnos” traducerea engleză a unei importante cărţi cu titlul „Sfântul închisorilor”, având ca autor pe monahul Moise. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu. Ceea ce oferă o greutate în plus este faptul că această carte a fost editată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia (Transilvania). Am avut onoarea să-l cunosc şi să mă împrietenesc cu el, atunci când, la început ca decan al Facultăţii noastre, l-am vizitat în Eparhia sa, dar şi prin participarea mea la invitaţia sa, ca Decan al Facultăţii de Teologie de acolo, la simpozioane în acest minunat oraş. Traducerea în engleză a făcut-o monahul Sava de la Mănăstirea Oaşa. Pot să vă comunic că această carte se traduce deja în limba greacă şi o recomand călduros încă de pe acum.
3. Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. Desigur, n-au lipsit şi cei dintre care nu cunoşteau criteriile eclesial-teologice ale Ortodoxiei, vorbind despre „aşezarea în rândul sfinţilor” («ἁγιοκατατάξεως»), şi în esenţă despre „sanctificare” («ἁγιοποιήσεως»), aşa cum de altfel se întâmplă şi în Biserica noastră. Smerita mea contribuţie, aşa cum a fost caracterizată de către mulţi, a fost recomandarea de a se evita generalizarea făcută de Ierarhia noastră (Sinodul mare la greci este numit Ierarhia – n.tr.), sub fericitul întru adormire Arhiepiscop Hristodulos, cu referire la Asia Mică (1922). Am subliniat că o aşezare în rândul sfinţilor generalizată şi în esenţă sanctificarea (a se vedea „canonizatio” la catolici) ar crea mai mari probleme Corpului Eclesial Român, care fireşte nu ar aduce niciun folos. Tocmai de aceea, am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, se întâmplă două lucruri: sau este vorba despre înţelepciune sau despre trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.
Există însă o dificultate naţională, aşa cum mulţi dintre congresişti au subliniat în pauze; că adică cei care obstrucţionează o astfel de hotărâre sunt renegaţii călăi „ortodocşi” ai celor întemniţaţi şi notabili evrei. Fireşte, nu pot să cercetez veridicitatea acestei opinii, dar nici să o resping, pentru că cei care au făcut această mărturisire au fost distinşi ortodocşi români şi buni cunoscători ai lucrurilor.
Aşadar, să ne rugăm ca Presfânta Biserică a României să depăşească aceste obstacole şi să recunoască holocaustul românesc din veacul al XX-lea, hotărând o anumită zi de pomenire şi de cinstire a victimelor frumos-biruitoare sub regimul comunist, ca mărturisitori şi eroi ai credinţei noastre.

(traducere din limba greacă Protos. Leontie Fusa, după «Oρθόδοξος Tύπος», 5-11-2010)

NOTĂ: ARTICOLUL ESTE PRELUAT  AICI CU ACORDUL TRADUCĂTORULUI.