Prima pagină > Cuvinte de folos > ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: „Teologia” neo-patristică, post-patristică şi contextuală

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: „Teologia” neo-patristică, post-patristică şi contextuală

„Teologia” neo-patristică, post-patristică şi contextuală

Înaltpreasfinţitul Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie 
 
 

Studiind textele Sfintei Scripturi şi ale Părinţilor, ne putem încredinţa că baza teologiei ortodoxe este revelaţia lui Dumnezeu în decursul istoriei, care s-a dat profeţilor, apostolilor şi părinţilor.

Este foarte grăitor începutul Epistolei către Evrei: “În multe rânduri şi în multe feluri a grăit Dumnezeu părinţilor şi proorocilor iar la sfârşitul vremilor ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1).

 

Astfel, sfinţii sunt teologii inspiraţi de Dumnezeu care îşi exprimă experienţa lor în sentinţe exacte, pentru a o feri de erezie şi distorsionare. Aşadar, sentinţele-dogmă sunt un element important al tradiţiei noastre şi nimeni nu le poate pune sub semnul întrebării fără să piardă calea către propria mântuire.

Foarte importantă este una din frazele de la Sinodul isihast din veacul al XIV-lea, aşa cum e ea exprimată în Synodikonul Ortodoxiei, anume că: evoluăm „conform cu teologia inspirată de Dumnezeu a sfinţilor şi cu cugetarea evlavioasă a Bisericii”.

Sfinţii nu exprimă propria lor teologie, ci formulează, prin feluritele lor harisme, revelaţia pe care ei au trăit-o în Duhul Sfânt. În afara acestei perspective, nu doar că nu există teologie ortodoxă, ci însăşi temelia mântuirii este pusă sub semnul întrebării.

Tâlcuind cele spuse de Apostolul Pavel despre răpirea sa în paradis, „unde a auzit cuvinte de nespus, care nu se cuvine omului să le grăiască” (2Cor. 12, 1-4), Sfântul Simeon Noul Teolog spune că acele cuvinte sunt strălucirile slavei necreate a lui Dumnezeu, considerate „de negrăit” pentru că nu pot fi exprimate deplin de cei care dobândesc această experienţă revelatoare, fiind dincolo de măsura firii şi capacităţii [de cuprindere] a omului.

Părintele Ioannis Romanidis, vorbind despre acelaşi subiect, spune că revelaţia este acordată sfinţilor prin cuvinte de nespus, iar sfinţii o exprimă, pe cât le este cu putinţă, prin cuvinte create, prin sensuri şi imagini, spre a învăţa pe oameni să purceadă pe calea mântuirii lor.

Este limpede faptul că revelaţia lui Dumnezeu este transpusă în cuvintele [corespunzătoare] fiecărei epoci de către purtătorii revelaţiei – adevăraţii teologi –, în conformitate cu definiţia pe care a dat-o Sfântul Grigorie Teologul: „nu-i este dat fiecăruia să filozofeze despre Dumnezeu… nu-i este dat fiecăruia, pentru că este pentru acei încercaţi şi trăitori ai theoriei (vederii lui Dumnezeu, n.tr.), care mai înainte şi-au curăţit sufletul şi trupul, sau, măcar, se găsesc curăţindu-le”.

Aceşti teologi – îndumnezeiţi – Îl cunosc pe Dumnezeu din experienţă, îi recunosc şi îi respectă pe văzătorii de Dumnezeu de dinaintea lor şi acceptă sentinţele pe care aceia le-au folosit.

Prin urmare, cei ce pot face, dacă e nevoie, anumite modificări exterioare, sunt teologii empirici puri, care se găsesc în aceeaşi tradiţie cu Părinţii de dinaintea lor. Noi, ceilalţi, suntem datori să ascultăm de cei „iniţiaţi prin experienţă” şi să ne lăsăm îndrumaţi de către aceştia.

În Tomosul aghiorit al Sfântului Grigorie Palama, se menţionează faptul că dogmele sunt cunoscute de către „cei care au fost iniţiaţi prin experienţă”, care au părăsit banii, slava oamenilor şi plăcerile cele rele ale trupului, de dragul vieţii evanghelice. Această lepădare a lor şi-au întărit-o prin supunerea lor faţă de aceia care au înaintat [ajungând] la măsura lui Hristos şi, pentru că au trăit sfânta isihie întru rugăciune, s-au unit cu Dumnezeu într-o tainică unire şi, astfel, „au fost iniţiaţi în lucruri mai presus de minte”.

Aceştia sunt adevăraţii teologi ai Bisericii care au capacitatea de a formula teologia. În afară de aceştia, mai există aceia care se unesc cu cei dintâi, „prin smerenie, credinţă şi dragoste”.

Nu există altfel de teologie în Biserica Ortodoxă, pentru că în afara acestei teologii nu există decât speculaţia, înregimentarea şi populismul. Sfântul Grigorie Teologul, atunci când vede „multa-vorbire, pe înţelepţii contemporani şi auto-proclamaţii teologi”, satisfăcuţi doar de dorinţa de a fi înţelepţi, zice: „însetez după filosofia cea mai înaltă şi caut măsura ultimă, după cum spune şi Ieremia, şi cu acestea doar voiesc a mă înrudi”. Cu adevărat, astăzi suntem cuprinşi de tristeţe, pentru că vremea noastră este plină de „auto-proclamaţi teologi”, care îi învaţă pe clerici şi pe laici şi seamănă confuzie în popor.

Aceste cuvinte introductive le-am considerat necesare pentru o mai bună înţelegere a celor ce urmează.

1. Teologia „palamită” şi „neo-palamită”

Veacul al XIV-lea este unul foarte important pentru Biserică, pentru că atunci, pentru prima oară, teologia ortodoxă s-a întâlnit cu teologia scolastică apuseană, prin persoanele Sfântului Grigorie Palama şi a lui Varlaam.

În acest dialog se arată că Sfântul Grigorie Palama era purtător şi mărturisitor deplin al teologiei Bisericii, din epoca primară şi până în epoca sa, dat fiind faptul că exprima învăţătura Apostolilor, a Părinţilor Apostolici, a marilor Părinţi din veacul al IV-lea, a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschin, a Sfântului Simeon Noul Teolog etc. În toată această perioadă, teologia Bisericii a fost unitară, schimbându-şi doar formularea exterioară datorită diferitelor nevoi. Din acest motiv, teologia Sfântului Grigorie a fost considerată atât tradiţională, cât şi modernă.

Astfel, învăţăturile Sfântului Grigorie Palama nu pot fi considerate „teologie palamită”per se, ci teologie a Bisericii Ortodoxe, exprimată de el. Acest lucru este valabil pentru învăţătura tuturor sfinţilor.

De obicei, atitudinile ereticilor şi-au luat denumirea de la persoanele [implicate]: arianism, nestorianism, pavlicianism etc. Cu atât mai mult, este nepotrivit să numim învăţătura Sfântului Vasile „vasiliană”, a Sfântului Grigorie Teologul „gregoriană”, a Sfântului Ioan Gură de Aur „hrisostomică” etc. La fel de nepotrivit este să numim învăţătura Sfântului Grigorie Palama teologie „palamită”.

Cu toate acestea, la un moment dat, învăţătura Sfântului Grigorie Palama a fost, de fapt, caracterizată de unii drept „palamită”. Mi se pare că, de cel mai multe ori, acest lucru s-a făcut cu un scop, anume de a o devaloriza şi de a o considera diferită de teologia Bisericii. Au fost unii teologi care au scris în trecut despre întreaga tradiţie isihastă, aşa cum a fost ea exprimată de Sfântul Grigorie Palama, cu un ton dispreţuitor.

Mai apoi a apărut şi sintagma teologie „neo-palamită”, ca o tentativă de reformulare şi reinterpretare a teologiei acestui mare Părinte al Bisericii conform cu datele contemporane. Acest lucru este extrem de îngrijorător, pentru că eu cred că astfel se întreprinde o denaturare a învăţăturii Sfântului Grigorie Palama.

De exemplu, este analizată învăţătura Bisericii despre relaţia şi diferenţa dintre esenţă (ousía) şi energie (enérgeia), aşa cum a fost exprimată de Sfântul Grigorie Palama, dar, concomitent, tradiţia isihastă este respinsă ca fiind pietistă, deşi, de fapt, ea este calea spre participarea personală la energia necreată a lui Dumnezeu.

Întrebarea care se pune aici este următoarea: cum este posibil să vorbească un cercetător despre o teorie, atunci când respinge practicrea [ei] ? Acest lucru este cu totul neştiinţific. Din acest motiv, conform „opiniei sinodale”, cei care nu primesc tradiţia isihastă, aşa cum a fost exprimată de Sfântul Grigorie Palama şi de „monahii dimpreună cu el”, sunt excomunicaţi.

Cunosc de mulţi ani această mentalitate, îndeosebi datorită preocupării mele faţă de opera şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Din acest motiv, atunci când am vrut să-i analizez învăţătura şi, după mulţi ani, să-mi aşez în scris concluziile, am făcut-o bazându-mă pe viaţa unor sfinţi Părinţi aghioriţi, care continuă să trăiască în aceeaşi tradiţie şi experienţă isihastă pe care Sfântul Grigorie Palama a cunoscut-o şi a trăit-o în Sfântul Munte.

Astfel, lucrarea pe care am scris-o poartă titlul Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit. Acest lucru a provocat nemulţumirea anumitor cercuri care continuau să interpreteze învăţătura Sfântului Grigorie Palama de o manieră contemplativă, scolastică şi filosofică. Ori, învăţătura isihastă nu poate fi studiată separat de spaţiul în care a fost trăită şi în care astăzi este încă vie.

În consecinţă, termenii „palamită” şi „neo-palamită” se găsesc în afara Tradiţiei Ortodoxe şi sunt periculoşi pentru fundamentele teologiei ortodoxe.

2. „Teologia” neo-patristică şi post-patristică

Exemplul precedent arată modul în care acţionează şi se comportă teologii contemporani faţă de Tradiţia Bisericii noastre. Am vorbit cu un profesor ortodox de teologie biblică, profesor la o universitate din străinătate, foarte mult influenţat de ideile protestante şi care susţinea că, din moment ce Hristos este „soarele dreptăţii”, Părinţii sunt norii care acoperă soarele şi că, de aceea, norii trebuie îndepărtaţi pentru ca  să putem fi luminaţi direct de către Hristos. Această viziune este anti-ortodoxă.

Consider, aşadar, că sintagmele teologie „neo-patristică” şi „post-patristică” au fost create în cadrul unei astfel de perspective [anti-ortodoxe]. La început, cu timiditate, a apărut termenul „neo-patristic”, în sensul că textele Părinţilor nu trebuie doar repetate, ci „duhul” lor trebuie localizat şi transpus în conjuncturile vremii noastre, adică să fie cercetat modul în care ar fi vorbit Părinţii despre chestiunile contemporane [nouă].

În ciuda bunelor intenţii ale unora, este un lucru cu totul periculos, pentru că, în realitate, întreaga teologie patristică este subminată în momentul în care oameni pătimaşi încearcă să transpună „duhul” Părinţilor în epoca lor. Un transfer autentic presupune oameni care deja au aceeaşi cunoştinţă empirică sau sunt măcar familiarizaţi cu ea.

Apoi a apărut expresia teologie „post-patristică”, considerându-se că Părinţii nu ne mai sunt necesari, căci ei au trăit în alte vremuri, au abordat alte probleme, au avut alte întrebări ontologice şi cosmologice, „o cu totul altă viziune asupra lumii” şi, în consecinţă, ei nu mai pot veni în ajutorul epocii noastre.

Cred că teologia „neo-patristică” şi „post-patristică” sunt reminiscenţe ale unui punct de vedere care consideră că teologia patristică a avut o valoare semnificativă pentru epoca ei, iar mai târziu, teologia scolastică apuseană i-a devenit superioară, în vreme ce teologia expusă de teologii contemporani o întrece şi pe cea patristică, şi pe cea scolastică.

O astfel de perspectivă constituie, însă, o torpilă la adresa teologiei ortodoxe, pentru că înglobează ideile eretice a Revelaţiei progresive a Adevărului de-a lungul vremii şi a adâncirii Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, în vreme ce învăţătura ortodoxă subliniază limpede faptul că „tot adevărul” s-a descoperit, deplin, în ziua Cincizecimii. Astfel, nu există o adâncire a Bisericii în Revelaţie odată cu trecerea timpului, nici vreo arătare progresivă a Adevărului, ci doar formularea de către Biserică a Adevărului „odată descoperit”, în funcţie de problemele vremii.

La apariţia aşa-zisei teologii neo-patristice şi post-patristice au contribuit anumiţi teologi care au profesat în apus, îndeosebi la Paris. Ei au intrat în dialog cu gândirea apuseană şi au încercat să răspundă problemelor întâlnite de ei.

Datorăm mult acestor teologi (un exemplu ar fi Vladimir Lossky) care au scris lucrări teologice folosind scrierile Părinţilor Bisericii şi, bineînţeles, ale Părinţilor numiţi neptici.

Printre aceşti teologi sunt şi unii care au exprimat puncte de vedere aparţinând teologiei neo-patristice, post-patristice şi contextuale. Voi aminti, pe scurt, câteva din aceste idei.

Ei vorbesc despre un ecumenism care „ar trebui să renunţe la argumentările verbale şi să se bazeze pe un realism experimental al mântuirii: scufundând sistemele şi sensurile, care, la urma urmei, nu sunt decât urme, în trăirea sferică a Bisericii, în tot ceea ce experienţa Ei are mai bun”.

Fanatismul este legat de „identitatea confesională”, care „dacă nu constituie sămânţa lui, este, cel puţin, pământul pe care el este cultivat”, din acest motiv vorbindu-se de necesitatea reconstruirii unei case „cu porţile deschise, noul Ierusalim, Împărăţia”, în care toţi să aibă loc. Iar cei care nu vor să contribuie la construirea unei astfel ce case, trebuie îndepărtaţi, „cheia” casei fiind tot ceea ce are celălalt mai bun şi tot ceea ce ne uneşte.

De asemenea, sunt regăsite elemente comune „contextuale” între creştinism şi iudaism, islam, hinduism şi budism. Din această perspectivă, „o nouă mutaţie culturală” trebuie întreprinsă; de asemenea, „noi, creştinii, suntem datori să fim foarte preocupaţi de perspectiva unei astfel de întâlniri. Acest lucru este mai important decât să ne certăm între noi”.

Astfel de idei „post-patristice” şi „contextuale” sunt aduse de „intermediari” în Grecia şi prin ele se urmăreşte fie contrazicerea Părinţilor, care sunt consideraţi „muzee” ale trecutului, fie reinterpretarea fragmentelor patristice, astfel încât să cadreze cu noua mentalitate.

Orientarea şi perspectiva teologiei post-patristice şi contextuale devin evidente; această teologie este foarte periculoasă pentru Biserica Ortodoxă, conducând la un fel de sincretism nu doar în ceea ce priveşte modul de viaţă, ci şi în ce priveşte exprimarea credinţei. În realitate, ea pune la îndoială capacitatea formulării credinţei de către Părinţi, adică se deconstruieşte întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice. Aceasta este o problemă serioasă care trebuie abordată eclesiastic.

3. Hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi organismele vii

Cu toţii trebuie să acceptăm ideea esenţială, anume că Biserica este o realitate vie, că ea este Trupul lui Hristos, comunitatea îndumnezeirii şi, prin urmare, Biserica naşte Părinţii şi nu Părinţii Biserica. Acest lucru înseamnă că orice epocă este o epocă patristică şi că Părinţii Bisericii apar în orice perioadă, ei fiind „organisme vii”.

Aceste „organisme vii” nu se diferenţiază deloc de Părinţii precedenţi. Este elocvent faptul că Sfântul Ioan Damaschin , care a trăit în veacul al VIII-lea, vorbind despre Născătoarea de Dumnezeu şi repetând cuvântul Sfântului Grigorie Teologul – „dacă cineva nu mărturiseşte faptul că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, se află în afara dumnezeirii” – comentează: „acesta nu este cuvântul meu, dar, totuşi, este cuvântul meu, pentru că eu l-am primit moştenire prea-teologică de la Părintele Teolog Grigorie”. Cu alte cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin nu consideră cuvântul ca fiind al său, deoarece l-a preluat de la Sfântul Grigorie Teologul, care trăise cu patru veacuri înaintea lui, dar, în acelaşi timp, consideră că este şi al său, pentru că este vorba de o „moştenire prea-teologică” pe care a primit-o „de la Părintele Teolog” şi pe care a confirmat-o. Cei care vor să fie teologi îi recunosc pe teologii adevăraţi şi le acceptă teologia, îi consideră Părinţii lor şi le moştenesc, prin naştere duhovnicească, atât cuvântul, cât şi felul vieţuirii lor întru Dumnezeu. În acest fel, viaţa duhovnicească este transmisă, din trecut, fiecărei epoci. La fel cum viaţa biologică se transmite din generaţie în generaţie prin părinţi vii, nu morţi, la fel şi viaţa duhovnicească în Har, teologia adevărată, se transmite prin organisme duhovniceşti vii, nu moarte.

Sfântul Simeon Noul Teolog, referindu-se la luminarea pe care o primesc, „după rânduială”, înaltele cete îngereşti de la Dumnezeu, adică de la „cea dintâi ceată spre cea de-a doua, şi de la aceea spre următoarea şi tot aşa”, spune că acelaşi lucru se petrece şi cu sfinţii. „Cei ce sunt legaţi de sfinţii de dinainte care, din generaţie în generaţie, s-au sfinţit prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, la fel ca aceia dobândesc luminarea”. […] Astfel se formează un lanţ de-a lungul istoriei, fiecare nod legându-se de celălalt prin credinţă, fapte şi dragoste.

Această învăţătură patristică oferă tâlcuirea cuvântului Apostolului Pavel către Corinteni: „căci şi de-aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi, nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut, prin Evanghelie, în Iisus Hristos” (1Cor. 4, 15). Există o diferenţă între învăţători în Hristos şi părinţi în Hristos. Părinţii duhovniceşti nasc copii duhovniceşti prin Evanghelie, adică prin împlinirea poruncilor lui Hristos, pe când învăţătorii doar educă.

Oricine trăieşte această tradiţie şi împlineşte poruncile lui Hristos în viaţa lui, se luptă împotriva patimilor pentru a dobândi părtăşie cu Dumnezeu, acela dobândeşte şi părtăşie cu ceilalţi sfinţi care au trăit înaintea lui şi au aparţinut aceleiaşi tradiţii. Este elocvent un citat din Părinţii care au semnat „Tomosul aghiorit”: „acestea am fost învăţaţi prin Scripturi, acestea am primit de la Părinţii noştri, acestea am învăţat prin slaba noastră experienţă”.

În tradiţia biblico-patristică se face diferenţa între Profeţi, văzători de Dumnezeu, teologi şi gânditori, similar cu modul în care se face diferenţa între profeţie şi speculaţie. Profetul Isaia strigă: „Iată, Domnul Dumnezeu Savaot va lua din Ierusalim şi din Iuda orice sprijin şi orice ajutor, pe oştean şi pe judecător, pe proroc şi pe prezicător” (Isaia 3, 1-2).

Tâlcuind acest text, Sfântul Ioan Hrisostom face distincţia între prezicător şi profet: „aici, mie mi se pare că [Isaia] numeşte prezicător pe cel care, din multa prevedere, precum şi din experienţă, speculează asupra lucrurilor viitoare”, pe când profeţia este insuflarea Sfântului Duh asupra Profeţilor. „Una este speculaţia şi alta este profeţia, cea din urmă glăsuieşte în Duhul Sfânt, nepunând nimic de la sine, pe când cea dintâi, luând drept cauze lucruri care deja s-au întâmplat şi activându-şi propria prevedere, prooroceşte multe despre viitor, atât cât îi stă în putinţă unui om înţelept să prevadă”. Şi concluzionează: „dar mare e distanţa dintre cele două, aşa cum mare este diferenţa dintre prevederea omenească şi harul lui Dumnezeu”. Şi pentru a argumenta această distincţie, el arată [în continuare] diferenţa dintre regele Solomon şi Profetul Elisei.

Hristos le-a spus contemporanilor Lui: „n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de către Dumnezeu, zicând Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor” (Matei 22, 31-32). Pentru noi, ortodocşii, Dumnezeu nu este o noţiune abstractă, nici o ideologie, ci El este Cel ce se odihneşte în organisme vii, în sfinţi, după cum zice rugăciunea liturgică: „Sfinte Dumnezeule, care întru sfinţi te odihneşti…” şi după cum spune şi imnul: „Dumnezeule al Părinţilor noştri…”. Prin urmare, Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul speculatorilor şi al filosofilor, ci Dumnezeul Părinţilor (nu al post-părinţilor), Dumnezeul organismelor vii ce există în fiecare epocă.

Conform Părintelui George Florovsky, Biserica este apostolică pentru că este patristică. El scrie: „Biserica este cu adevărat apostolică, dar este, de asemenea, şi patristică. În esenţă, ea este Biserica Sfinţilor Părinţi”. Nu este cu putinţă să fie separate aceste două caracteristici. Pentru că Biserica este patristică, de aceea este cu adevărat şi apostolică.

Tot Părintele Florovsky notează că, în vremea noastră, în urma multor studii, „suntem gata să admitem autoritatea veşnică a Părinţilor”, precum şi faptul că Biserica nu este „un muzeu de exponate moarte, însă nici laborator de cercetare”. Exponatele sunt vii –depositum juvenescens–, după cum zice Sfântul Irineu. Credinţa nu este o relicvă a trecutului, ci, mai degrabă, „sabia Duhului”. Părintele mărturiseşte, astfel, că erminia Sfintei Scripturi se face de către teologie, pe care o exprimă Sfinţii fiecărei epoci. „Scriptura are nevoie de interpretare. Ea se dezvăluie prin teologie. Dar acest lucru este cu putinţă doar prin intermediul celui care poartă [întru sine] experienţa vie a Bisericii”.

Astfel, pentru a fi ortodocşi şi a avea siguranţa mântuirii, nu ne este necesară nici teologia neo-patristică, nici cea post-patristică, nici cea contextuală. Avem nevoie doar de două lucruri: mai întâi, să rămânem statornici, aşa cum şi suntem datori, terminologiei Părinţilor Sinoadelor Ecumenice, pentru că acea terminologie este o parte constitutivă a Tradiţiei Ortodoxe, al adevăratului şi autenticului consensus patrum, dar să rămânem temeinici şi în Adevărul dăruit Părinţilor. În al doilea rând, să căutăm „organismele vii” care trăiesc în „duhul” Evangheliei şi al Sinoadelor Ecumenice, care trăiesc premisele dogmatice ortodoxe, pentru ca [aceştia] să ne conducă corect spre trăirea dogmei.

Din nefericire, mulţi dintre cei care vorbesc de teologie neo-patristică, post-patristică şi contextuală au o problemă cu amândouă aceste premise, atât cu termenii Sinoadelor Ecumenice, cât şi cu „organismele vii” ale vieţii bisericeşti.

Acesta este motivul pentru care sunt deranjaţi de teologia Părintelui Ioannis Romanidis, deoarece acest mare învăţător a reînnodat teologia ortodoxă autentică a Sinoadelor Ecumenice cu tradiţia isihastă contemporană, adică a pus din nou în legătură teologia cu experienţa, catedra academică cu sihăstria.

Dacă teologia nu se exprimă empiric, ea devine o speculaţie şi oboseşte oamenii, iar dacă experienţa nu e bazată pe teologia Sinoadelor Ecumenice, este doar o evlavie personală, care poate avea elemente „contextuale” comune cu toate celelalte tradiţii răsăritene. Părintele Romanidis pare deranjant pentru cugetători, pentru teologii care filosofează, pentru cei stăpâniţi de „analogia speculativă”, după cum zicea Sfântul Grigorie Palama.

Mai mult, acesta este motivul pentru care, după cunoştinţa mea, anumite figuri aghiorite contemporane, precum Părintele Porfirie, Părintele Paisie, Gheron Iosif Isihastul, Gheronda Sofronie Saharov etc. sunt puşi la îndoială. Viaţa şi învăţătura acestor „organisme vii” contemporane, aparţinând vieţii bisericeşti, deranjează teologia sincretistă contemporană.

Într-un discurs prezentat cu ceva vreme în urmă, în care încercam să argumentez învăţătura teoretică a Bisericii, m-am folosit de texte ale Părintelui Porfirie, un ieromonah sfânt al epocii noastre. Am avut enorma surpriză să constat că unii teologi ortodocşi şi clerici prezenţi nu au fost de acord cu referirea mea la cuvintele Părintelui Porfirie pentru că, în conformitate cu opinia lor, în acest mod, credinţa ortodoxă ar fi fost „ideologizată”.

Surpriza mea a fost imensă pentru că, la nivel ştiinţific, referirea la oameni care au o operă artistică sau filosofică în spate constituie un mijloc de argumentare, dar, conform acestor teologi, referirea la oameni care trăiesc teologia ortodoxă este considerată ideologizare ! Am înregistrat acel discurs în întregime, iar dacă se va publica vreodată, „gândurile din multe inimi” vor fi vădite.

Acesta este motivul pentru care se întreprinde traducerea Sfintei Liturghii şi a altor texte liturgice, în realitate având loc o „demitologizare” a limbii liturgice şi biblico-patristice.

Tot astfel se explică şi atacurile personale ale unora împotriva celor care, cu argumentaţie teologică, îşi exprimă respectul faţă de idiomul lingvistic al Sfintei Liturghii. Dacă limba liturgică îşi pierde raţionamentul patristic şi teologic, atunci ea devine o limbă liturgică „contextuală”, „post-patristică”, care poate fi cuprinsă de toate sincretismele contemporane.

De altfel, cei mai mulţi dintre aceşti apărători îndârjiţi ai traducerii textelor liturgice şi atacatori cu patimă şi necuviinţă ai celor care exprimă o altă opinie, aparţin acestui climat teologic „post-patristic” şi „contextual”. La fel se întâmplă şi cu cei care neagă valabilitatea gândirii patristice în vremea noastră. Ei vor să lase terenul liber pentru orice speculaţie şi orice sincretism.

În concluzie, consider că teologia modernă care se desparte de Părinţi şi se exprimă în termeni zgomotoşi, din pretinsă dragoste faţă de omul contemporan, constituie un pericol pentru Biserică şi pentru teologia acesteia. Ea nu este altceva decât o formă speculativă de teologie, un populism practicat de „teologi auto-proclamaţi” datorat unei proaste înţelegeri a „preoţiei împărăteşti”.

Sursa:aici

Anunțuri
Categorii:Cuvinte de folos
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: