Prima pagină > ORTODOXIE > Sfântul care a împreunat peştera cu cerul: SCÂNTEI DIN INIMA SFÂNTULUI IOAN IACOB

Sfântul care a împreunat peştera cu cerul: SCÂNTEI DIN INIMA SFÂNTULUI IOAN IACOB

Sfântul care a împreunat peştera cu cerul:

SCÂNTEI DIN INIMA SFÂNTULUI IOAN IACOB

Biserica Ortodoxă Română îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni – Horodiştea, din judeţul Botoşani. Cuviosul părinte şi-a început viaţa mănăstirească în lavra Neamţului. De acolo, dorul de sfinţenie l-a adus în Ţara Sfântă, unde a trecut la cele veşnice în peştera din pustiul Hozevei.

Sfântul Ioan este unul dintre puţinii oameni sfinţi care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandreţe şi căldură. Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, a studiat această operă nepreţuită şi ne-a împărtăşit câteva din gândurile sale cu privire la viaţa şi scrierile Sfântului Ioan de la Neamţ: „Cămările cereşti cele gătite de la întemeierea lumii binecuvântaţilor Părintelui ceresc sunt pline de sfinţii Săi ridicaţi dintre toate neamurile pământului, care sunt un adevărat „nor de mărturii” şi adevărate stele lucitoare pe firmamentul Bisericii pentru ca cei din lume văzându-le, să preamărească pe Tatăl din ceruri. O asemenea stea luminoasă ridicată din neamul nostru românesc şi din trunchiul Bisericii străbune este Sfântul Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, a cărui viaţă mai presus de materie uimeşte şi firea îngerilor, şi firea oamenilor, căci în trup fiind, a vieţuit ca unul fără de trup şi pe pământ trăind, a pregustat deja din slava Împărăţiei lui Dumnezeu.

Sfinţenia vieţii sale transpare atât din modul duhovnicesc în care a trăit, cât şi din proslăvirea trupului său prin nestricăciune şi neputrezire, dar în egală măsură şi din scrierile sale, în special din poezii, care scot în evidenţă cu multă putere credinţa sa ortodoxă statornică şi tare, manifestată prin pocăinţă permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare şi nelinişte ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum şi prin durerea ce-l frământă pentru necredinţa lumii de azi şi pentru ispitele născute din „moda lumii”.

Frumuseţea literară, încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, sonoritatea frazei, a rimei şi a ritmului, tematica versificată fac din poezia Sfântului Ioan o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume.

Toate aceste cuvinte aşezate în vers dulce, într-o simplitate şi candoare celestă arată simţămintele sfinte şi nobile ce-l animă, cum însuşi mărturiseşte:

„Dacă vrei să ştii vreodată

Ce simţea inima mea,

Cetitorule iubite,

De la versuri vei afla!”

(Scântei din inimă).”

Poeziile Sfântului Ioan îl aşază pe autor între marii poeţi creştini, spune părintele Păvăleanu, „căci nu sunt cu nimic mai prejos decât versurile lui Eminescu, Coşbuc, Voiculescu, Ioan Alexandru, Traian Dorz, Radu Gyr sau alţii; dimpotrivă, poezia sa are un mesaj aparte, deoarece este poezia unui sfânt, nu a unui geniu, pe lângă inspiraţia artistică proprie poetului, se adaugă inspiraţia divină. Aceste poezii religioase sunt inspirate atât din Sfânta Scriptură, ea însăşi inspirată de Dumnezeu, din prezenţa Sfântului Ioan la Mormântul Domnului şi la celelalte locuri sfinte, stropite fiind cu lacrimile pocăinţei şi dogorite în focul dragostei de Dumnezeu”.

În continuare, vă aducem înainte câteva din cele mai grăitoare versuri ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ, ce fără doar şi poate vor rămâne pentru noi şi pentru generaţiile ce vor urma o autentică hrană duhovnicească.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru,

Cel bogat în îndurări,

Luminează-mi totdeauna

„Pământeştile cărări”!

Mila Ta cea părintească

îndulceşte viaţa mea,

Dar cutremur mă cuprinde

Că nevrednic sunt de ea.

Prisoseşte, Doamne Sfinte,

Darul Tău dumnezeesc

Ca să Te cunosc mai bine

Şi mai mult să Te slăvesc!

La cei din urmă

Când gura mea, iubite frate,

Se va închide pe vecie

Şi mâna mea cea slăbănoagă

Va înceta de a mai scrie.

Atunci să cauţi la răbojuri

Pe care eu le-am însemnat

În vremea când eram odată

Cu gândul paşnic, adunat.

Să cugeţi cu luare-aminte

Acestea ce s-au zămislit

Prin harul luminării sfinte

În gândul meu cel umilit!

Şi dacă-ţi vine întristarea

Aproape de mormântul meu

Atunci să mergi la Schitul nostru

Că – nevăzut – mă duc şi eu.

Să mergi acolo primăvara

Când toate jos se veselesc

Şi când se văd trecând cocoară

Spre plaiul nostru românesc!

Acolo să citeşti cântarea

Blagoslovitului Iordan

Şi apa va ţine isonul

La versuirea lui Ioan.

Ea va cunoaşte graiul tainic

Şi murmurând încetişor,

Va face semn la păsărele

Şi toate vor cânta în cor!

Cugetări

Cât de mult iubeşte Domnul

Pe făptura Lui de jos

Şi cum nu socoate omul

Darul cel întru Hristos!

Toate minţile din lume

Şi talentele de soi

Nu ajung ca să măsoare

Mila Lui cea către noi!

Pentru om zideşte lumea

Cu Edenul desfătat,

Aşezându-l să rămâie

Veşnic ca un împărat.

Prin păcatul neascultării

Pierde locul fericit

Şi la stricăciunea morţii

Omul este osândit!

Nelăsând pe totdeauna

Să rămânem sub blestem,

Vine jos Mântuitorul

Şi ne cheamă la Eden.

El pogoară tainic cerul

Prin venirea pe pământ

Ca să ne sfinţească firea

Cu al darului veşmânt.

Viaţa cea nemuritoare

Dobândim noi cei de jos

Şi ne facem fiii slavei

Prin Lumina Lui Hristos!

Luceferii ştiinţei

Învăţaţii lumii astăzi

Tot se străduiesc mereu

Ca deplin să dovedească

Că „nu este Dumnezeu”!

Cu progresele ştiinţei

Ca şi mândrul ,,Lucifer”

Dânşii vreau să se înalţe

Astăzi mai presus de cer.

Două uşi le stau în faţă

Şi rămân aici miraţi,

După cum la poarta nouă

Stau privind nişte mânzaţi.

Una este „uşa vieţii”

Care lor li s-a închis,

Alta este cea a morţii

Care groaznic s-a deschis.

Câte le ajunge capul

Caută să născocească

Ca să fabrice viaţă

Şi pe moarte s-o oprească!

Orice unelteşti atee,

Viaţă însă nu poţi da,

Iar de răfuiala morţii

Nici de cum nu vei scăpa.

Dacă nu cunoşti în viaţă

Pe Prea Bunul Dumnezeu,

Vei cunoaşte după moarte

Tirania „celui rău”!

Altă Cruce, alte rane

(cugetări)

Doamne, pentru ce mai curge

Sângele-Ţi din coastă iar?

Cine azi Te mai străpunge?

Înnoind al Tău calvar?

„Viaţa ta (răspunde Domnul)

Cea cu duh nepocăit

Mă răneşte prin păcate

Şi mă ţine răstignit.

Ranele pricinuite

De păgâni şi de evrei

S-au închis, iar tu creştine?

Mă străpungi mai rău ca ei!

Sângele răscumpărării

Pentru tine s-a vărsat,

Scoală-te prin pocăinţă

Nu fi slugă la păcat”!

Nu te mânia stăpâne,

Tu cunoşti fiinţa mea

Că se pleacă totdeauna

Către lumea asta rea.

Uşurează-mi, Doamne, trupul

Căci apasă prea tiran

Şi-mi înăbuşă simţirea

Sufletului meu sărman!

Până mă pogor în groapă

Dăruieşte-mi harul sfânt

Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi

Întinatul meu veşmânt.

Reţeta duhovnicească

– pentru un sihastru –

Un dram de viaţă cât mai este

În lumea asta să trăieşti

Jertfeşte-l numai pentru suflet

Şi lasă grijile lumeşti.

Un singur an, sau jumătate,

O lună poate ţi-a rămas,

Sau numai ziua cea de astăzi,

Ba poate chiar numai un ceas.

Pe cât de tainic se arată

Hotarul vieţii pe pământ

Pe-atât mai scurt să-ţi pară drumul

Ce duce până la mormânt.

Să nu mai cauţi la plăcerea

Prietenilor trecători

Căci ei nu pot să te ajute

Atuncea când va fi să mori.

Prieten bun câştigă-ţi plânsul

Şi „Rugăciunea lui Iisus”,

Căci plânsul stinge focul veşnic

Iar ruga te înalţă sus.

De-asemenea să ai prieteni

Poruncile dumnezeieşti

Pe care, fără de prihană,

Cu dragoste să le păzeşti.

Prietenia cea cu lumea

Te lasă singur la mormânt

Şi numai „faptele credinţii”

Tovarăşi – mai departe – sunt.

Imnul de recunoştinţă către Dumnezeu

Cereasca bunătate

Văzând la orice pas

Îmi stă uimită mintea

Şi gura fără glas.

Din căile pierzării

Stăpâne mă fereşti

Şi „arma otrăvită”

A celui rău zdrobeşti.

Iar când „cosorul morţii”

S-apropie turbat,

Răbdarea Ta îl ţine

De mine depărtat.

Vrăjmaşii cei din lume,

Când sapă groapa mea

Îi faci întotdeauna

S-alunece în ea.

Când paşii mei Stăpâne

Se clatină slăbind,

A Tale mâini – cu milă –

Spre mine se întind.

Când ranele din suflet

Îs grele de purtat,

Tu, sârguind – cu darul –

Le vindeci minunat.

A inimii durere

Tu singur doar o vezi

Şi când mă biruieşte

Atunci o uşurezi.

Pe-a mele neputinţe

Le porţi neîncetat

Precum povara Crucii

De voie, ai purtat.

Deşi mai mult ca alţii

Sunt vinovat mereu

Dar altul decât Tine

Nu-mi este „Dumnezeu”.

Cunosc că am la suflet

Veşmântul întinat

Dar a credinţei taină

La nimeni n-am trădat.

Şi dacă eu, din fire

Slăbind, mă poticnesc,

Dar Sfânta mântuire

Eu tot nădăjduiesc.

Semne de jale la Iordan devale

Te-ai supărat acum, Iordane

Şi nu mai zburzi voios în cale:

Te dai mereu la adâncime,

Ascuns în malurile tale!

Văzându-ţi valea jefuită

De lăcomia omenească,

Ţi-ai micşorat belşugul apei

Şi frumuseţea cea firească.

S-a speriat acum pustia

De zgomotoasele motoare

Şi nu mai sunt, ca altădată,

Nici păsări vesele nici fiare.

Acuma nu mai vezi sihaştrii

În valea ta cea minunată,

Căci astăzi, zilnic, se pogoară

O lume nouă, răsfăţată.

Botezătorule Ioane,

De vei veni la vale iară,

Nu vei cunoaşte nici pustia,

Nici apa de odinioară!

Arată-le din nou la oameni

Pe „Mielul cel Dumnezeesc”,

Căci multă lume nu-L

cunoaşte,

Iar unii îl dispreţuiesc!

Acum îi apa mai sărată

Şi liniştea s-a tulburat,

Iar în lăcaşul tău din vale

„Irodiada”s-a mutat!

În locul imnurilor sfinte

Şi-al predicii de pocăinţă,

Acum auzi cântări la Radio

A celor fără de credinţă.

Din cele patru părţi a

lumii

Răsună vestea de război

Şi toţi vedem securea morţii

Apropiindu-se de noi!

Arată-le din nou la oameni

Pe „Mielul cel Dumnezeesc”

Căci multă lume nu-L

cunoaşte,

Iar alţii îl dispreţuiesc!

Către „Irozii” cei de astăzi

Mai strigă Sfinte Prooroace,

Să nu mai defăimeze Legea

Că – iată – nu mai este pace!

Dorul bunicii

Pe prispa casei stă la soare

Bătrâna cu nepoţelul ei,

Privind duios acum în zare,

Cum zboară cârd de funigei.

Pe spatele încovoiate

Cad perii albi de sub tulpan

Şi singura ei mângâiere

Îi nepoţelul cel orfan.

Fiind acuma sărbătoare,

Bătrâna pe nepot l-a pus

Ca să citească pe o carte

Cu „Patimile lui Iisus”.

Dar numai cât începe rostul

Şi dânsa prinde iar a plânge

Încât în pieptul lui cel fraged,

Prunceasca inimă se frânge!

– „Ce ai, Mămucă, totdeauna

De plângi aşa de dureros,

Când pomenesc de Sfânta Cruce

Şi „Visul Maicii lui Hristos”?

Cu vocea ei nespus de dulce,

Şi înecată în suspin,

Rosteşte către el, privindu-l

Ca niciodată mai blajin:

„Când spui de Maica Prea Curată

Şi Domnul cum a pătimit,

Atuncea mă gândesc la moarte,

Că iată am îmbătrânit!

Şi inima în piept se frânge

Aminte aducându-mi iar

Că pe „Macsin” din bătălie

L-aştept săraca în zadar!”

„Mămucă, cine este dânsul,

Că mult îl plângi când şezi la tors,

O fi închis şi el de „jidovi”,

Sau pentru ce nu s-a întors”?

„O puiule, ai duhul fraged,

Nu poţi acuma încăpea

Durerea de la casa noastră,

Aş vrea să nu mai ştii de ea!”

„De ce ascunzi (mă rog) de mine

Şi plângi mereu aşa cu dor?

Acuma cine vrei să vie?

Pe mine doar mă ai fecior!”

– „O, nu! feciorul meu îi altul,

Tu eşti „copilul nimănui”!

De tatăl tău nu ştiu acuma,

Iar maica ta săraca nu-i!

Macsin, când a plecat de-acasă,

Mai mult ca toate m-a rugat

Să fiu ca mamă şi părinte

Pentru micuţul lui băiat!

Mereu aştept cu nerăbdare

Să vie dânsul din „rezbel”

Să văd că „demobilizaţii”

Nu spun nimica despre el.

Mă uit în zare totdeauna

Şi uneori stau la drum,

Având aşa închipuirea

Că poate vine el acum.

Aud că el a fost în luptă

Cu ungurii peste Carpaţi

Şi mulţi din regiment cu dânsul

Au fost prizonieri luaţi.

De asta încă trag nădejde,

Că poate să-l mai văd venind

Dar, anii trec şi bucuria

Mereu s-arată zăbovind!

Şi nu mi-ar fi aşa de jale,

Când te-aş vedea mai mărişor,

Dar iată eşti abia de-o şchioapă

Şi eu ca mâine poate mor!

Ca mine nimeni n-are milă

Să-ţi poarte grijă, fiul meu,

Decât doar singur Milostivul

Şi Înduratul Dumnezeu!

La El să-ţi pui toată nădejdea,

Pe El să-l rogi mereu fierbinte,

Că El fiinţelor sărmane

Le este „Maică şi Părinte”!

Când maică-ta era în viaţă,

Am pus atunci făgăduinţă

Să merg la Sfânta Mănăstire

Grijindu-mă de pocăinţă.

Dar părăsindu-te părinţii

A fost nevoie să te cresc,

Şi n-am avut săraca parte

De cinul cel călugăresc!

De-ar face Dumnezeu prin tine

Plinirea sfântului meu dor!

Să am şi eu o mângâiere

Că te-am păzit ca un odor!

Ştergându-se la ochi bătrâna,

Sărută pe nepot cu drag,

Iar el citeşte mai departe

Al „Patimilor” Sfânt şirag!”

Oglinda noastră cea de obşte

Mai opriţi-vă din cale

Fraţilor întru Hristos

Şi uitaţi-vă cu jale

La mormântul meu de jos.

Ca şi voi am fost odată

Dornic pentru bunul trai,

Iar acum în groapă… iată

Sunt pământ şi putregai.

Cel cu mintea ascuţită

– Capul meu cel răsfăţat –

Azi îi hârcă scofâlcită

Pentru toţi de speriat.

Iată unde-au fost sărmanii

Ochii mei iscoditori,

Azi în locul lor guzganii

S-au făcut locuitori!

Unde-au fost odinioară

Limba mea cuvântăreaţă

Azi jivini otrăvitoare

Fără frică se răsfaţă!

Iar urechea mea şi nasul

Care ieri se desfătau,

Azi, nici sunete plăcute,

Nici mirosuri nu mai au.

La picioare şi la mână

Suni acum cătuşe noi

Şi rămân înţepenite

Pân-la ziua cea de-apoi.

Sârguiţi-vă pe calea

Noului Ierusalim

Şi atuncea iar cu toţii

La un loc avem să fim.

Despre multe ale vieţii

Nu cunoaştem ce va fi,

Dar necruţătoarea moarte

Ştim precis că va veni.

Astăzi biata omenire

Desmierdări şi-a făurit

Ca să nu-şi aducă aminte

Niciodată de sfârşit.

Născocirile moderne

Fac pe omul trecător

Să-şi închipuie că este

Veşnic şi nemuritor.

Radioul cântă, lumea joacă,

Tunul bubuie mereu

Şi puţini mai pot pricepe

Tainele lui Dumnezeu.

Fraţilor, să nu vă-nşele

Bunătăţile deşarte,

Fiţi cu pază despre ele,

Cugetând mereu la moarte!

Viaţa este ca şi rouă,

Ca un vis înşelător,

Repede se ia perdeaua

Către veacul viitor.

Nu uitaţi la rugăciune

Pre cei duşi de lângă voi,

Că şi voi mâine-poimâine

Veţi veni aici la noi!

Sursa:http://www.ziarullumina.ro

Anunțuri
Categorii:ORTODOXIE
  1. August 5, 2012 la 8:36 pm

    Reblogged this on La Triunghiu.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: