Prima pagină > Predici > Pr. Ioan Valentin Istrati: Schimbarea la Faţă a Domnului – sărbătoarea luminii veșnice a Treimii

Pr. Ioan Valentin Istrati: Schimbarea la Faţă a Domnului – sărbătoarea luminii veșnice a Treimii

Schimbarea la Faţă a Domnului – sărbătoarea luminii veșnice a Treimii

pr. Ioan Valentin Istrati
 
 

Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului este o străfulgerare a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu în lumea creată, guvernată de limite spaţio-temporale. În ea se arată puterea lui Dumnezeu de a muta şi schimba legile zidirii în lumina necreată a harului Său.

 

Acest eveniment mântuitor arată deopotrivă şi finalitatea absolută a umanităţii, aceea de a deveni lumină spiritualizată în iubirea Stăpânului. Praznicul este aşadar teofania luminii necreate şi vădirea pentru oameni (Apostolii cei aleşi) a planului de taină al lui Dumnezeu de unire întru lumină a tuturor în El.

Câteva coordonate ale acestui eveniment mântuitor sunt în măsură să deschidă intrarea unei înţelegeri mistice şi eshatologice a Schimbării la Faţă a Domnului. Ea are loc istoric înainte de Paşti, adică de mântuitoarea Pătimire a Mântuitorului pentru umanitate, pentru a arăta scopul morţii de bună voie a lui Hristos pentru oameni: intrarea acestora în lumina cea pururea fiitoare a Treimii. Această finalitate este descoperită doar celor trei discipoli iubiţi ai Mântuitorului. Ea are loc pe un munte înalt, pentru a arăta vocaţia ascensională a rugăciunii şi necesitatea desprinderii de cele pământeşti a celor ce voiesc să se înalţe spre Răsăritul Cel de Sus. Verticalitatea urcuşului spre Dumnezeu este cheia înţelegerii evenimentelor istoriei, în care Dumnezeu stabilea Legământul Său pe munte (Sinai, Horeb etc.), ca o afierosire şi o consacrare a spaţiului pentru primirea în el a Celui pe care nici cerurile cerurilor nu Îl încap.

Motivul pentru care Sfinții Părinți au râduit ca această sărbătoare să se celebreze vara, deși evenimentul istoric al Schimbării la Față a avut loc înainte de Paști, este următorul: sărbătoarea transfigurării Domnului este taina zenitului ceresc al luminii veșnice a Treimii, simbolul temporal al verii veșnice a meta-istoriei, proorocia prezenței depline a Soarelui Dreptății în lumea creată, unită cu El, și extensia harului necreat în succesiunea temporală a anotimpurilor.  Dacă observăm cu atenție duhovnicească plasarea sărbătorilor hristologice în anul bisericesc, de către Sfinții Părinți în secolele III-VII d.Hr., putem vedea cum fiecare anotimp are în mijlocul lui o „Cruce” mistagogică, o sărbătoare care-l definește și îl impregnează de harul dăruit prin ea. Astfel, iarna este anotimpul Nașterii Domnului, când Soarele se naște și începe să crească peste lume în nodul solstițial al vremii, primăvara este anoptimpul învierii prin Cruce (Paștele), vara este anotimpul luminii revărsate peste istorie (Cincizecimea, Schimbarea la Față), iar toamna este anotimpul rodirii, a Crucii înălțate peste umanitate ca steag al creștinătății, altar de jertfă al Fiului lui Dumnezeu și armă împotriva diavolului.

Lumina Dumnezeirii lui Hristos izvorăşte o stare de firesc dumnezeiesc al făpturii, o stare de bine absolut în care persoana umană nu mai este preocupată de cele din afara ei, ci tinde mereu spre realizarea tot mai intensă a acestui dor nestăvilit, acela de a se uni fără sfârşit cu Cel dorit: „Învăţătorule, bine este nouă să fim aici” (Matei 17, 4). Lumea întreagă ca exterioritate obiectivă devine în această stare de ek-stasis o interioritate iubită şi iubitoare, prin care omul asumă, transcende şi transfigurează în sine lumea.

Starea de bine absolut ca împlinire progresivă a vocaţiei fireşti şi personale de comuniune se exprimă prin dorinţa omului de-a stărui în ea, care este temeiul veşniciei făpturii, acela de a persevera în bine fără de sfârşit. Omul încearcă să prelungească în timp momentul de bine şi de frumos pe care îl primeşte de la cei din jur sau de la Dumnezeu. Astfel, omul stăruie cu privirea şi cu prezenţa asupra unei persoane sau asupra unui lucru frumos, ca icoană a dorinţei lui de a se înveşnici în frumuseţea Stăpânului. Dorinţa de a privi tot mai mult frumuseţea din jur devine dorinţă de a te stabili, de a sălăşlui, de a-ţi face casă în mijlocul acestei frumuseţi. Acesta este sensul cuvintelor lui Petru: „Să facem aici trei colibe”. Omul îşi face casă în locul pe care îl iubeşte, învăţat de Modelul său Hristos, Care „S-a făcut trup şi s-a sălăşuit întru noi – eskhnwsen en hmhn şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

Schimbarea la Faţă este şi o epifanie treimică pentru că în ea Fiul se transfigurează, glasul părintesc al Tatălui vesteşte dumnezeirea Fiului, iar Duhul Sfânt veghează în chip de nor luminos la privirile limitate ale ucenicilor şi El este însăşi Lumina care izvorăşte de pe faţa lui Hristos: „Veniţi să ne suim împreună cu Iisus Cel ce se suie în muntele cel sfânt şi acolo să auzim glasul Dumnezeului Celui viu, al Tatălui Celui fără de început, care prin nor luminos, a mărturisit în Dumnezeiescul Duh, adeverirea fiinţei Fiului Cea pururea veşnică; şi la minte luminându-ne, întru lumină să vedem Lumina”[1].

finalitatea istoriei, esenţa misiunii eclesiale, Arhiereul Cel veşnic al universului. Moise şi Ilie, primitorii şi păzitorii exemplari ai Legii şi descoperirii profetice sunt personalităţi complementare care au primit străvederea lui Dumnezeu pe munte (Sinai şi Horeb) şi au vestit prin lucrarea şi cuvintele lor venirea lui Dumnezeu în trup. Ei sunt martori ai mesianităţii lui Iisus, dar şi ai nemuririi persoanelor umane după moarte şi ai vocaţiei lor de veşnicie.

Transfigurarea lui Hristos arată de asemenea vocaţia de frumuseţe a umanităţii create pentru a se împărtăşi de lumina iubirii lui Dumnezeu: „Stăpânul se suie în muntele Taborului, frumuseţea Dumnezeirii Sale să o strălucească”[2].

 Frumuseţea este o taină care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu pentru lume, şi de aceea ea nu poate fi obiectivată sau redusă la anumite principii. Raţiunea de a fi a frumuseţii este frumuseţea însăşi. Mai mult decât atât, frumuseţea văzută (fizică) trimite mereu iconic la o armonie şi frumuseţe nevăzută.

Frumuseţea este unirea dintre două frumuseţi, aceea a obiectului şi cea a subiectului. Frumuseţea este har al lui Dumnezeu revărsat peste creaţie şi mai ales puterea de a primi această lumină. De aceea frumuseţea este transfiguratoare, este de o pasivitate activă (în sens aristotelic). Ea este dăruire permanentă (ca icoană a veşniciei) fără condiţii a armoniei sinelui. Frumuseţea este jertfirea pe altarul privirii celorlalţi. Cea mai semnificantă legătură în cele create este cea între frumuseţe şi sfinţenie. Amândouă sunt neostentative, dăruitoare necondiţionat, participative şi comunionale. Frumuseţea împlinită în libertate ia chipul sfinţeniei, iar sfinţenia creează frumuseţe în univers prin iubire. Frumuseţea cheamă iubirea şi o predispune sfinţeniei (orice iubire adevărată, jertfelnică şi dezinteresată e sfântă), iar iubirea naşte, creează frumuseţi noi, cu vocaţie sfântă. Frumuseţea şi sfinţenia sunt un izvor unic din care răsar mereu apele prezenţei lui Dumnezeu în istorie.

Schimbarea la Faţă este tocmai momentul din viaţa Mântuitorului care arată vocaţia umanităţii pentru lumină, originea luminoasă a firii umane şi finalitatea de lumină a aceasteia: „Schimbă Mântuitorul amestecarea firii noastre cu Dumnezeirea Trupului Tău luminând-o pe ea, şi-i dă moştenirea cea dintâi, a nestricăciunii, ca un Milosârd”[3].

Umanitatea este prin har doar un veşmânt transparent luminii dumnezeieşti, iar vederea fizică poate fi transfigurată în străvedere a celor cereşti: „Om văzut, dar Dumnezeu ascuns, Hristos în Tabor se suie”[4]. Această străvedere nu poate avea loc decât pe muntele verticalităţii ontologice, în urcuşul spre Dumnezeu cu mintea şi cu inima: „Munte preaînalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea noastră”[5]. Altitudinea vedeniei mântuitoare sugerează iconic altitudinea spirituală şi înţelegătoare a celor care îl privesc pe Dumnezeu: „Lui Hristos Celui ce s-a suit la înălţime sufletească pe ucenicii Săi aleşi, urmând, să vedem vedere minunată”[6].

Praznicul dumnezeieştii Transfigurări este aşadar împlinirea minunii săvârşite de Dumnezeu în timpul lui Iosua Navi, atunci când acesta a poruncit soarelui şi acesta a stat arătând flexibilitatea spirituală a materiei la porunca lui Dumnezeu: „Isus fiul lui Navi a oprit soarele oarecând, mai înainte închipuind ziua dumnezeieştii patimi; iar Tu Însuţi Mântuitorule mai înainte de cinstită Crucea Ta, ai întunecat razele soarelui cu raza dumnezeieştii Tale feţe”[7]. Schimbarea la Faţă este o profeţie a preamăririi lui Hristos prin Cruce şi a prezenţei Lui luminoase în Biserică până la sfârşitul veacurilor.

Pe muntele Tabor ucenicilor „pe cât li se putea” li se arată slava dumnezeiască a lui Hristos care va fi atmosfera veacului viitor pe care o vor respira sfinţii: „Cămara slavei, bucuria ce va să fie, gătind Hristos ucenicilor, Se suie în munte, de la viaţa cea râvnitoare de cele de jos, la viaţa cea mai înaltă ridicându-i pe ei”[8].

Soarele cel văzut, prin lumina şi căldura lui este creat ca o icoană trecătoare a Soarelui Celui nemuritor, a Cărui lumină nu apune niciodată şi a Cărui căldură încălzeşte spre viaţă toată făptura: „Să se bucure cerul, mai înainte simţind pe Soarele cel neapus, răsărind acum din pământ în Muntele Taborului, vrând să acopere cu dumnezeiasca slavă razele soarelui. Şi pământul să dănţuiască luminat cu cerească rază şi cu lumină strălucind, şi luminând făcându-se”[9].

Iisus Hristos este aşadar Omul smereniei dumnezeieşti care prin credinţă devine descoperit ca fiind Fiul lui Dumnezeu Cel fără de început: „O Dumnezeule Cel cunoscut de credincioşi şi Omule Cel văzut de toţi”[10].

Flexibilitatea duhovnicească a făpturii care devine „dumnezeu după har” este realitatea fundamentală a Bisericii care preschimbă firea umană şi o străluminează cu iubirea:„Cu bună schimbare schimbându-ne prin Schimbarea la 

Prezenţa Apostolilor şi a profeţilor în jurul lui Hristos arată că Logosul întrupat este plinirea proorociilor, Capul şi fiinţa Bisericii,

Faţă a lui Hristos să ne aflăm şi noi luminaţi de fapte bune, pe aceasta slăvindu-o”[11]. Hristos, „Cel ce este lumina mai înainte de soare”[12], este faurul dumnezeiesc care înveşniceşte cu focul harului firea creată: „Preasfintei, slăvitei Schimbări la Faţă făcând întâmpinare în ziua de acum să slăvim pe Hristos Cel ce a schimbat firea noastră prin focul Dumnezeirii şi a luminat-o cu nestricăciunea”[13].

Biserica afirmă continuitarea descoperirii dumnezeieşti dintre epifania mozaică şi cea plenară a Taborului: „Cel ce cu Moise dedemult a grăit prin închipuiri în Muntele Sinai, zicând Eu sunt Dumnezeu, Acesta iarăşi în Muntele Tabor se schimbă la Faţă arătând chipul cel dintâi cu razele luminii”[14].

Aşadar, nu numai cei trei Apostoli se schimbă pătrunzându-se de lumina necreată a lui Hristos, ci întreaga fire umană primeşte arvuna slavei veacului viitor: „Astăzi Hristos în Muntele Taborului a schimbat firea lui Adam, luminând-o în chip de negrăit cu dumnezeiasca lucrare”[15]. Această transfigurare a firii umane se transmite întregului univers, al cărui stihii se transfigurează şi ele pregătindu-se de marea taină a Crucii lui Hristos: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, muntele s-a asemănat cerului şi norul ca un cort s-a întins, schimbându-Te la Faţă”[16].

Realitatea integrală a transfigurării include pe de o parte slava şi măreţia dumnezeiască, şi de cealaltă parte blândeţea şi iubirea lui Hristos, prin care lumina necreată devine lumină blândă a unirii cu El: „Mai înainte de Crucea Ta, Doamne, suind pe ucenici în Muntele Tabor, Te-ai schimbat la Faţă înaintea lor. Cu razele puterii i-ai luminat pe dânşii, dintr-o parte cu iubirea de oameni, iar dintr-alta cu puterea, vrând să arăţi strălucirea învierii”[17]. Finalitatea teologică a acestei lucrări este Învierea care va inunda lumea cu dumnezeiasca lumină a lui Hristos. În lumina blândă a lui Hristos, priveliştea eshatologică a stăpânirii lui Hristos asupra tuturor se vădeşte prin credinţă: „Înaintea feţei Tale munţii s-au plecat, că şi lumina, strălucirea cea de sus umblătoare, soarele, a venit sub picioarele Tale Hristoase”[18].

Taina veacurilor, unirea lui Dumnezeu cu omul şi transformarea materiei în lumină se împlineşte în lucrarea Schimbării la Faţă: „Acolo taina cea mai înainte de veci ascunsă, înfricoşătoarea Schimbare la Faţă în vremea mai de pe urmă s-a arătat”[19]. Luminarea şi pătrunderea firii umane de focul Dumnezeirii este o mutare euharistică a acestei firi în sânul (kolpos) Treimii: „Că în acest munte suindu-Te Mântuitorule, cu ucenicii Tăi, şi la Faţă schimbându-Te, ai făcut firea lui Adam iarăşi a străluci, mutând-o în slava şi strălucirea Dumnezeirii Tale”[20].

Metamorfosiseste aşadar nu numai un eveniment meteoric proorocind transfigurarea creaţiei, ci şi starea de fapt a persoanei umane în relaţia ei cu Dumnezeu. De aceea, mucenicii lui Hristos în starea de extaz mistic vedeau această lumină taborică pogorându-se şi îmbrăţişându-i în momentul unirii lor prin moarte jertfelnică cu Mirele vieţii lor. De asemenea, cuvioşii în focul iubirii lor rugătoare, vedeau această lumină mai presus de fire şi neînserată cuprinzând fiinţa lor şi covârşind orice înţelegere ori principiu logic, ca o revărsare de lumină şi iubire a lui Dumnezeu în cei ce-L iubesc: „Necuprinderea vărsării Tale de lumină prin Schimbarea la Faţă şi prin neapropierea Dumnezeirii, văzând-o în munte Apostolii cei aleşi, Hristoase, Cel ce eşti fără început, în dumnezeiască răpire a minţii, s-a schimbat, şi cu nor luminos împrejur străluciţi fiind, au auzit glasul părintesc care întărea taina Întrupării Tale – Τό άσχετον τής σής φωτοχυσίας, καί απρόσιτον τής θεότητος, θεασάμενοι τών Αποστόλων οι πρόκριτοι, επί τού όρους τής Μεταμορθώσεως, άναρχε Χριστέ, τήν θείαν ηλλοιώθησαν έκστασιν, καί νεφέλη περιλαμφθέντες φωτεινή, φωνής ήκουον Πατρικής, βεβαιούσης τό μυστήριον τής σής ενανθρωπήσεως, ότι εις υπάρχεις καί μετά σάρκωσιν, Υιός μονογενής καί Σωτήρ τού κόσμου”[21]. Omul în rugăciune este „vărsător de lumină” pentru că primeşte şi dăruişte la rândul lui lumină, ca o oglindă creată a harului necreat: „Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea” (Psalmul 141, 2) şi „Spăimântaţi fiind de această nouă vărsare de lumină, dar îndată luminându-se”[22].

Această schimbare progresivă prin har a oamenilor lui Dumnezeu va fi plinită în eshaton, atunci când interioritatea personală a omului va deveni lumină euharistică a prezenţei şi slăvirii de Dumnezeu: „Schimbarea omenească ce va să fie la a doua şi înfricoşătoare venirea Ta, cu slavă arătând-o Mântuitorule, în Muntele Tabor, Te-ai schimbat la Faţă Ilie şi Moise grăind cu Tine”[23].

Transfigurarea este aşadar praznicul îndumnezeirii firii umane: „În Adam îmbrăcându-Te tot, Hristoase, firea cea înnegrită dedemult schimbând-o ai luminat-o şi cu schimbarea chipului Tău, Dumnezeu ai făcut-o”[24].Timpul devine receptaculul creat al rezonanţei dumnezeieşti de lumină în care trupul omenesc devine prin Hristos, Cruce a firii care sfinţeşte lumea şi vremea dinaintea şi de după Acesta: „Din Trupul Tău razele Dumnezeirii au ieşit, pentru prooroci şi pentru apostoli”[25].

Taina arderii fără mistuire care a păzit fecioria Maicii Domnului este taina iubirii dumnezeieşti care nu corupe, nu diluează sau desparte fiinţa, ci o plineşte în veşnicie: „Cel ce ai păzit nevătămat rugul cel ce se împărtăşise cu focul, Ţi-ai arătat Stăpâne, trupul cel dumnezeieşte strălucitor”[26]. Harul este aşadar un foc veşnic care arde păcatul, dar nu mistuie materia, ci o transformă în lumină: „Foc fără de materie a fost văzut nearzând materia trupului”[27].

În Schimbarea la Faţă, raţiunea dumnezeiască a despărţirii luminii de întuneric în ziua întâi a creaţiei este descoperită umanităţii: pentru a înveşnici materia prin înviere şi a o separa de întunericul nefiinţei: „Cel ce ai despărţit de lumină întunericul cel întâi izvodit întru lumină Te laudă pe Tine lucrurile ca pe Ziditorul, Hristoase”[28].

Totuşi, lumina necreată şi veşnică a Treimii nu poate fi arătată deplin ochilor trupeşti, ci doar în măsura în care credinţa ca viaţă dumnezeiască a omului îi umple acestuia fiinţa. Omul nu va primi vederea dumnezeiască decât atunci când materia trupului său va fi făcută transparentă prin înviere: „În munte Te.ai schimbat la Faţă şi pe cât au putut ucenicii Tăi, au văzut slava Ta, Hristoase Dumnezeule, pentru ca atunci când de vor vedea răstignit, să înţeleagă patima Ta cea de bună voie, şi lumii să propovăduiască, că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui”[29].   

 

[1]  Mineiul pe August, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1974, p.  53.

[2]Ibidem, p. 54.

[3]Ibidem.

[4]Ibidem, p. 55.

[5]Ibidem.

[6]Ibidem, p. 61.

[7]Ibidem, p. 58.

[8]Ibidem, p. 59.

[9]Ibidem, Cântarea a noua, p. 63.

[10]Ibidem.

[11]Ibidem.

[12]Ibidem, p. 70.

[13]Ibidem, p. 65.

[14]Ibidem, p. 66.

[15]Ibidem, p. 67.

[16]Ibidem, Vecernia mare, facere a lui Cosma monahul.

[17]Ibidem, p. 67.

[18]Ibidem, p. 75.

[19]Ibidem, p. 68.

[20]Ibidem, p. 71.

[21]Ibidem.

[22]Ibidem, p. 79.

[23]Ibidem, p. 71.

[24]Ibidem, Canon 3  al Sf. Ioan Damaschin, p. 73.

[25]  Ibidem, p. 74.

[26]Ibidem,, p. 75.

[27]Ibidem.

[28]Ibidem.

[29]Ibidem, Condac, p. 76.

Sursa: doxologia.ro

 

 

 

Anunțuri
Categorii:Predici
  1. August 5, 2012 la 8:39 pm

    Reblogged this on La Triunghiu and commented:
    „Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului este o străfulgerare a Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu în lumea creată, guvernată de limite spaţio-temporale. În ea se arată puterea lui Dumnezeu de a muta şi schimba legile zidirii în lumina necreată a harului Său.

    Acest eveniment mântuitor arată deopotrivă şi finalitatea absolută a umanităţii, aceea de a deveni lumină spiritualizată în iubirea Stăpânului. [….]
    Motivul pentru care Sfinții Părinți au râduit ca această sărbătoare să se celebreze vara, deși evenimentul istoric al Schimbării la Față a avut loc înainte de Paști, este următorul: sărbătoarea transfigurării Domnului este taina zenitului ceresc al luminii veșnice a Treimii, simbolul temporal al verii veșnice a meta-istoriei, proorocia prezenței depline a Soarelui Dreptății în lumea creată, unită cu El, și extensia harului necreat în succesiunea temporală a anotimpurilor.”

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: