Prima pagină > Cântările Ortodoxiei > 4 august: TROPARUL ŞI VIAŢA SFINŢILOR 7 TINERI (Gr, Ro, En)

4 august: TROPARUL ŞI VIAŢA SFINŢILOR 7 TINERI (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο των Αγ. 7 Παίδων – 04 ΑΥΓΟΥΣΤΟΥ

TROPARUL ŞI VIAŢA SFINŢILOR 7 TINERI

 4 august

Pomenirea Sfintilor sapte Tineri din Efes: Maximilian, Exacustodian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Ioan si Constantin.

Sfintii 7 (sapte) tineri din Efes

Cînd Deciu avea în stăpînirea sa sceptrul împărăţiei Romei, a mers din cetatea Cartagina la Efes, cu mare mînie împotriva creştinilor de acolo. Atunci toate ţările dimprejur, din porunca lui, s-au adunat în cetatea Efesului să aducă jertfe deşerţilor zei. Iar Biserica credincioşilor era în prigonire, încît mulţi robi ai lui Hristos, preoţi, clerici şi ceilalţi credincioşi se ascundeau fiecare pe unde puteau, temîndu-se de cumplitul prigonitor. Împăratul, înălţîndu-se cu inima, a pus idoli în mijlocul cetăţii, aducîndu-le jertfe necurate.

Mai întîi a poruncit celor mai mari ai cetăţii ca, împreună cu dînsul, să aducă jertfe zeilor şi să stropească pămîntul cu sîngele dobitoacelor înjunghiate; iar fumul şi duhoarea celor jertfite umpleau văzduhul, săvîrşindu-se de tot poporul necredincios praznicul păgînilor cel urît de Dumnezeu. A treia zi împăratul a poruncit să prindă pe toţi creştinii şi să-i silească la jertfele idoleşti. Deci, credincioşii erau căutaţi pretutindeni. Ei erau traşi din case şi din peşteri, şi închişi, ducîndu-i cu necinste la poporul cel adunat, care se închina cu jertfe idolilor. Toţi creştinii care erau fricoşi şi mici la suflet, temîndu-se de munci, cădeau din credinţă şi se închinau idolilor înaintea poporului. Auzind şi văzînd acest lucru, ceilalţi creştini se tînguiau cu sufletele şi plîngeau pentru cei ce cădeau de la Hristos şi alunecau la închinare de idoli. Iar cei ce erau tari în credinţă şi mari la suflet, aceia se dădeau fără temere la toate chinurile, suferind diferite morţi, punîndu-şi astfel cu bărbăţie sufletele pentru Domnul şi Mîntuitorul lumii. Atît de mulţi erau cei munciţi, încît din trupurile lor cele chinuite şi zdrobite, sîngele curgea ca apa, adăpînd pămîntul; iar trupurile celor ucişi, chinuitorii le aruncau pe unele în gunoi, pe altele, pe lîngă drumuri, pe altele le spînzurau pe ziduri împrejurul cetăţii, iar capetele lor le puneau înfipte în pari înaintea porţilor cetăţii. Corbii şi celelalte păsări mîncătoare de carne, zburînd peste zidurile cetăţii, mîncau trupurile muceniceşti. Multă mîhnire le era creştinilor celor ascunşi, căci nu puteau să ia şi să îngroape trupurile fraţilor lor, care erau mîncate de păsări. Ei se rugau tînguindu-se şi îşi ridicau mîinile către Dumnezeu, ca să scape Biserica de la acea muncire.

În vremea aceea erau în rînduiala ostăşească din Efes şapte tineri. Ei erau fii de cetăţeni cinstiţi şi mari, numele lor fiind: Maxi-milian, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Aceştia, deşi erau născuţi din diferiţi părinţi, cu sufletul erau într-o credinţă şi întru aceeaşi dragoste, a lui Hristos. Ei petreceau împreună în rugăciune şi în postiri, răstignindu-se împreună cu Hristos prin omorîrea trupurilor lor şi prin păzirea curăţiei cea neîntinată. Văzînd în toate zilele răutăţile ce se făceau creştinilor şi uciderile cele cumplite, îşi zdrobeau inimile lor, suspinînd şi plîngînd. Pe cînd împăratul cu toţi păgînii mergeau la jertfe, ei se abăteau şi, intrînd în biserica creştinească, se aruncau la pămînt înaintea lui Dumnezeu şi, presărîndu-şi ţărînă pe cap, se rugau cu tînguire.

Făcînd ei astfel, au aflat oarecare pînditori, pentru că în vremea aceea fiecare pîndea pe prietenul său, să vadă care se ruga lui Dumnezeu. Deci, se dădeau la moarte frate pe frate, tată pe fiu, fiul pe tată, şi fiecare nu-l tăinuia pe aproapele lui, dacă se afla rugîndu-se lui Hristos. Deci, mergînd pînditorii la asupritor, i-au zis: „Împărate, în veci să trăieşti! Tu chemi pe cei ce sînt departe şi îi sileşti la jertfe, iar cei ce sînt aproape de tine aceia nu bagă în seamă stăpînirea ta cea împărătească şi poruncile tale nu le ascultă, ci le hulesc şi se ţin de creştineasca credinţă”.

Împăratul, umplîndu-se de mînie, întreba: „Cine este acela, care ar fi potrivnic stăpînirii mele?” Clevetitorii au zis: „Maximilian, fiul eparhului cetăţii Efesului, şi alţi şase fii de boieri cinstiţi în rînduielile ostăşeşti. Deci, îndată împăratul a dat poruncă să-i prindă şi să-i aducă înaintea sa legaţi cu lanţuri de fier. Astfel au fost puşi sfinţii înaintea lui, fiindu-le încă lacrimile în ochi şi ţărîna pe capetele lor. Tiranul, căutînd la ei, le-a zis: „Pentru ce nu aţi fost cu noi la praznicul zeilor? Căci pe toată lumea am chemat la închinarea lor. Acum, apropiindu-se jertfa cea datornică, să le aduceţi şi voi lor, precum le-au adus toţi”. Răspuns-a Sfîntul Maxi-milian: „Noi avem de împărat pe Unul Dumnezeu. Acela vieţuieşte în cer şi de a Sa slavă este plin cerul şi pămîntul. Aceluia îi aducem jertfă de mărturisire şi rugăciunile noastre în tot ceasul; iar ardere şi jertfe necurate nu vom aduce idolilor voştri, ca să nu ne întinăm sufletele noastre”.

Auzind împăratul acestea, a poruncit să ia de la ei cingătorile ostăşeşti, care erau semn de cinstită boierie, zicînd că sînt nevrednici a fi între ostaşii împărăteşti, deoarece s-au făcut potrivnici zeilor şi împăratului. Privind frumuseţea tinereţilor lor s-a umilit de ei şi a zis: „Nu este drept ca tinereţea acestora să o pierdem aşa iute cu munci; deci, iată, frumoşilor tineri, vă dau vreme să vă gîndiţi, ca, înţelepţindu-vă, să vă apropiaţi de zei şi astfel să fiţi vii”. Zicînd acestea, a poruncit să-i dezlege din lanţurile de fier şi să-i lase liberi pînă la vremea hotărîtă lor; iar el s-a dus la altă cetate, vrînd să se întoarcă după aceea iar în Efes.

Sfinţii tineri, avînd vreme liberă, făceau lucrurile cele drepte ale credinţei lor şi, luînd aur şi argint din casele părinţilor, împărţeau la săraci în taină şi la arătare. După aceea au făcut sfat între ei, zicînd: „Să plecăm din cetate pînă ce împăratul se va întoarce, şi să intrăm în peştera cea mare din munte, care este în partea răsăritului. Acolo, în linişte, să ne rugăm lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să ne întărească pe noi întru mărturisirea preasfîntului Său nume, ca astfel să putem fără temere să stăm înaintea tiranului şi, bărbăteşte pătimind, să cîştigăm de la Domnul nostru Iisus Hristos cununa cea nevestejită a slavei, pregătită credincioşilor lui”.

Astfel sfătuindu-se, au luat cu dînşii arginţi ca să le ajungă cîteva zile pentru hrană şi, ducîndu-se în partea de răsărit, care se numea Ohlon, au intrat în peşteră. Ei au petrecut acolo multe zile, lăudînd neîncetat pe Dumnezeu şi rugîndu-se pentru mîntuirea sufletelor lor. Pe Iamvlih, ca cel mai tînăr cu anii, l-au rînduit spre slujire, adică să umble prin cetate şi să aducă cele de trebuinţă. Deci, Sfîntul Iamvlih, tînărul cel înţelept, umblînd prin cetate, îşi schimba hainele sale şi se îmbrăca în haine proaste ca să nu fie cunoscut; iar din arginţii pe care îi lua, o parte îi împărţea săracilor, iar cu cealaltă care rămînea cumpăra hrană. Fiind în acea slujbă, cerceta în taină despre venirea împăratului în cetate.

Iar după multe zile, Sfîntul Iamvlih, plecînd spre cetate în chip de sărac, a văzut venirea împăratului şi a auzit şi porunca lui dată, ca toţi mai-marii cetăţenilor şi ai oştilor să fie gata a doua zi spre a aduce jertfă zeilor lor; pentru că necuratul acela mult se silea la slujba idolilor. Iamvlih a mai auzit că împăratul a dat poruncă să fie căutaţi şi cei şapte tineri, eliberaţi pentru o vreme, ca şi aceştia, împreună cu ceilalţi cetăţeni, să jertfească idolilor înaintea lui. Atunci Iamvlih s-a temut foarte mult, şi îndată a alergat în peşteră la fraţi, aducîndu-le şi puţină pîine; deci, le-a spus lor toate cele ce a văzut şi a auzit şi cum că ei sînt căutaţi spre jertfă.

Aceasta auzind-o toţi, s-au umplut de frică şi, căzînd cu feţele la pămînt, cu plîngere şi cu suspine s-au rugat lui Dumnezeu, şi s-au încredinţat pe ei spre ajutorul şi mila Lui. Deci, Iamvlih, sculîndu-se, a pregătit masa, punînd înaintea lor acea puţină pîine pe care o adusese.

Fiind seară, soarele apusese; deci, şezînd ei, au mîncat, întărindu-şi trupurile lor pentru primirea chinuitorilor. După ce au mîncat, au stat vorbind între dînşii şi, mîngîindu-se unul pe altul şi îndemnîndu-se spre bărbăteasca pătimire pentru Hristos cu cuvinte lăudătoare de Dumnezeu, au adormit; pentru că de mîhnirea care era în inimile lor li se îngreuiaseră ochii.

Dar milostivul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care totdeauna poartă grijă de cele folositoare Bisericii Sale şi se îngrijeşte de robii Săi, a poruncit acestor şapte tineri să doarmă cu oarecare străin şi minunat somn. Acela, Care voia să facă printr-înşii în vremea viitoare o minune preaslăvită, a făcut aceasta, ca să încredinţeze pe cei care se îndoiau de învierea morţilor. De aceea, sfinţii au adormit un somn de moarte, căci sufletele lor erau păzite în mîinile lui Dumnezeu, iar trupurile lor, ca şi cum ar fi dormit, zăceau în peşteră, nestricate şi neschimbate.

A doua zi, însă, împăratul a poruncit să caute pe aceşti şapte tineri de neam bun şi, neaflîndu-i pe ei, a zis către boieri: „Mi-e milă de aceşti tineri, deoarece sînt de neam bun şi frumoşi la chip; deci, socotesc că, temîndu-se de mînia noastră, au fugit undeva şi s-au ascuns; dar bunătatea noastră cea împărătească este gata a-i milui pe ei, dacă se vor căi şi se vor întoarce spre zeii noştri”. Dar boierii i-au răspuns lui: „Nu jeli, împărate, pentru tinerii aceia potrivnici ţie şi zeilor, pentru că am auzit că nu s-au căit, ci mai răi hulitori s-au făcut! Ei, după ce au împărţit mult aur şi argint săracilor de pe uliţele cetăţilor, s-au făcut nevăzuţi; însă de vei voi, să se cheme părinţii lor şi cu chinuri să se muncească, ca să spună unde sînt fiii lor”.

Atunci împăratul a poruncit ca îndată să cheme pe părinţi şi a zis către dînşii: „Unde sînt fiii voştri, ocărîtorii împărăţiei mele? Spuneţi adevărul, pentru că în locul lor voi porunci să vă piardă pe voi, deoarece voi, dîndu-le lor aur şi argint, i-aţi trimis undeva să nu se arate înaintea feţei noastre”. Părinţii au răspuns: „O, împărate, ne rugăm bunătăţii tale, ascultă-ne şi pe noi fără de mînie. Noi nu sîntem împotriva împărăţiei tale, poruncile tale nu le încălcăm, nici nu încetăm să aducem jertfe zeilor; deci, pentru ce să murim? Dar, dacă fiii noştri s-au răzvrătit, la acestea nu i-am învăţat noi, nici nu le-am dat aur şi argint, ci ei singuri, luîndu-l tîlhăreşte de la noi, l-au împărţit la cei neputincioşi şi, fugind, s-au ascuns, după cum am auzit, în peştera cea mare care este în muntele Ohon. Multe zile au trecut de cînd nu s-au arătat de acolo şi nu ştim dacă mai sînt vii sau au murit”.

Împăratul, auzind acestea, a eliberat pe părinţii aceia şi a poruncit să astupe uşile peşterii aceleia cu pietre mari, zicînd: „Deoarece nu s-au căit şi nu s-au întors la zei şi s-au ascuns dinaintea feţei noastre, să nu mai vadă de acum lumina zilei, şi în întunericul peşterii să piară de foame şi de sete”.

Împăratul şi cetăţenii nu ştiau că acei tineri adormiseră întru Domnul, ci toţi îi socoteau pe ei că sînt vii. Deci, astupîndu-se peştera, doi din postelnicii împărăteşti, Teodor şi Rufin, creştini tăinuiţi, au scris pătimirea şi numele acestor şapte sfinţi tineri pe două tăbliţe de plumb şi, pecetluindu-le într-un sicriaş de aramă, l-au pus între pietre la uşa peşterii, zicînd între dînşii: „Cînd va voi Dumnezeu să cerceteze pe robii Săi, mai înainte de venirea Sa, şi cînd va deschide peştera şi la arătare vor cunoaşte numele şi faptele lor din scrisoarea aceasta, atunci va fi arătat celor mai de pe urmă despre dînşii că sînt mucenici, deoarece au murit pentru Hristos, astupîndu-se în peşteră”. Astfel peştera aceea s-a astupat şi s-a întărit cu peceţi.

După aceasta, nu după multă vreme, păgînul împărat Deciu a pierit şi după dînsul alţi împăraţi păgîni şi prigonitori ai Biserici lui Dumnezeu au pierit fiecare întru a sa vreme. Venind la împărăţie Constantin, marele împărat al creştinilor şi, după mulţi ani, ajungînd sceptrul în mîinile împăratului Teodosie cel Tînăr, în zilele lui s-au sculat nişte eretici care ziceau că nu este învierea morţilor, despre care Însuşi Hristos a vorbit Bisericii Sale. De aceas-ta se îndoiau mulţi, nu numai mirenii, dar şi oarecare episcopi au căzut în eresul acela. Deci, se ridicase prigonire asupra dreptcredincioşilor, de la cei mai mari boieri ai palatelor împărăteşti şi de la arhiereii cei rătăciţi din calea cea dreaptă, între care era la toată răutate mergător înainte, Teodor, episcopul Eginei.

De aceea, unii din eretici ziceau că după moarte nu va fi oamenilor nici un fel de mîngîiere, pentru că cei ce mor cu trupul, mor şi cu sufletul, şi amîndouă se nimicesc. Iar alţii ziceau că numai singure trupurile, în mormînt stricîndu-se, vor pieri, iar sufletele vor avea răsplatirea lor, afară de trupurile cele pierite prin stricăciune; pentru că socoteau că nu vor putea să învieze şi să se scoale după atîtea mii de ani trupurile acelea, din care nici praful nu se mai găseşte. Aceasta era o socoteală eretică, căci ei nu luau în seamă cuvintele Domnului Hristos din Evanghelie: Că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia… Nici cele ce sînt scrise în proorocia lui Daniil: Că cei ce dorm în ţărîna pămîntului, se vor scula, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre ocară şi spre înfruntare veşnică. Nici cele ce grăieşte Dumnezeu prin proorocul Său, Iezechiel: Poporul meu, Eu vă voi deschide mormintele şi vă voi scoate dintr-însele…

Neaducîndu-şi aminte de acestea, tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Împăratul Teodosie era în mare mîhnire, văzînd tulburarea Bisericii, şi se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul cu post şi multe lacrimi, ca singur cel Atoatefăcător să fie tuturor sprijinitor asupra vătămării adusă Bisericii Lui. Dar Domnul cel multmilostiv, Care nu voieşte să rătăcească şi să piară cineva de la credinţa cea adevărată, a auzit rugăciunea împăratului şi suspinele cu lacrimi ale multor credincioşi. Deci, a descoperit tuturor la arătare taina cea aşteptată a învierii morţilor şi a vieţii veşnice. Aceasta a descoperit-o în acest chip: era un bărbat oarecare, anume Adolie, care era stăpînul muntelui, ce se numea Ohlon, unde era peştera cea astupată cu tinerii cei adormiţi. El, avînd acolo locuinţa sa, a voit, după rînduiala lui Dumnezeu, să zidească un staul pentru oile sale. Începînd să-l zidească, slugile lui luau pietre pentru zidărie din acelea cu care de demult se astupase peştera, însă nu ştiau că acolo este peşteră, ci socoteau că aşa sînt pietrele în munte. Ei, trăgîndu-le din munte, au făcut o gaură cît putea să intre omul.

Într-acea vreme, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce stăpîneşte viaţa şi moartea, Care înviase pe Lazăr mort de patru zile, a înviat şi pe aceşti şapte tineri, care adormiseră de mulţi ani. Aceşti sfinţi mucenici au înviat după porunca Lui cea dumnezeiască, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn şi, sculîndu-se, au dat lui Dumnezeu rugăciunea cea de dimineaţă. Apoi, după binecuvîntarea lui Dumnezeu, s-au sărutat unul cu altul, după obicei, pentru că ei credeau că se deşteptaseră din somnul cel de noapte şi nici un semn de moarte nu era într-înşii. Hainele le erau întregi, trupurile neschimbate, ba chiar înflorite cu sănătate şi cu frumuseţile tinereţilor, şi toate erau în aşa chip, ca şi cum erau adormiţi de seara. Ei parcă se sculaseră de dimineaţă şi şedeau de vorbă, mîhnindu-se de slujirea idolilor care le stătea asupră-le şi de prigonirea ce era împotriva creştinilor, şi socoteau că Deciu îi caută spre chinuire. Deci, căutînd spre Iamvlih, l-au întrebat ce a auzit în cetate, să le spună şi lor. Iamvlih le-a răspuns: „Cele ce v-am spus aseară, acelea vă spun şi acum: împăratul a poruncit ca astăzi toţi cetăţenii să fie gata la jertfe, iar pe noi a poruncit să ne caute, ca, împreună cu toţi, să ne închinăm idolilor înaintea feţei lui, iar de nu vom face acest lucru, apoi are să ne chinuie”.

Atunci Maximilian a zis către toţi: „Fraţilor, să fim gata a ieşi şi a ne arăta cu îndrăzneală înaintea lui Deciu. Pînă cînd să şedem aici ca nişte fricoşi? Să ieşim şi fără temere să mărturisim înaintea împăratului pămîntesc pe Împăratul cerului, pe Dumnezeu cel adevărat, pe Domnul nostru Iisus Hristos, şi pentru cinstea lui să răbdăm pînă la sînge! Să ne punem sufletele pentru El, să nu ne înfricoşăm de asupritorul cel muritor şi de muncile cele vremelnice, ca să nu cădem din viaţa cea veşnică, pe care o aşteptăm prin credinţa în Iisus Hristos. Iar tu, frate Iamvlih, sîrguieşte-te să ne găteşti hrană la ceasul obişnuit. Ia şi un ban de argint şi du-te în cetate să ne cumperi pîine mai multă decît ieri, pentru că ieri ai adus puţină şi acum sîntem flămînzi. Vezi de află ce a mai poruncit Deciu împotriva noastră şi întoarce-te degrabă, ca să ne întărim cu hrană, să ieşim de aici de bunăvoie şi să ne dăm la muncire pentru Domnul nostru Iisus Hristos. Iamvlih a luat un ban de argint şi a ieşit foarte de dimineaţă, cînd începea să se lumineze de ziuă.

Sfîntul Iamvlih, ieşind din peşteră, a văzut pietrele zăcînd lîngă uşă şi s-a mirat foarte. El se gîndea în sine, zicînd: „Ce sînt acestea şi cînd s-au pus? Că aseară nu erau! Apoi, coborîndu-se din munte, mergea cu frică şi se temea să intre în cetate, ca nu cumva să-l recunoască şi să-l ducă la împărat. Apropiindu-se el de porţile cetăţii şi ridicîndu-şi ochii, a văzut o cinstită cruce deasupra, foarte frumos făcută şi s-a minunat mult. Apoi, ori unde îşi întorcea ochii, pretutindeni vedea alte zidiri şi alte case şi se minuna. După aceea s-a dus la altă poartă a cetăţii şi acolo a văzut chipul crucii pus pe zid şi nu pricepea. Deci, înconjurînd toate porţile cetăţii şi văzînd pretutindeni Sfinte Cruci, s-a mirat foarte în sine. Apoi, venind iar la poarta dintîi, zicea în sine: „Ce este aceasta? Aseară nu se vedea nicăieri semnul Sfintei Cruci, decît numai în taină, unde era păzit de credincioşi, iar acum este văzut peste tot locul, chiar şi pe zidurile cetăţii! Văd adevărul sau vreo nălucire? Nu este aceasta vreo nălucire din vis?” Apoi, întărindu-se cu duhul, a intrat în cetate şi, mergînd puţin, a auzit pe mulţi jurîndu-se cu numele lui Hristos şi mai mult s-a înspăimîntat, gîndind în sine: „Ieri nimeni nu îndrăznea să cheme pe faţă numele lui Hristos, iar acum se preamăreşte Hristos prin atîtea guri multe! Socotesc că nu aceasta este cetatea Efes, ci alta, căci şi zidurile sînt altele şi oamenii îmbrăcaţi cu alte haine!”

Mergînd mai departe, a întrebat pe un om, zicînd: „Cum se numeşte cetatea aceasta?” Acela a răspuns: „Efes”. Sfîntul Iamvlih nu l-a crezut, ci se gîndea în sine: „Cu adevărat m-am rătăcit în altă cetate; deci, mi se cade să cumpăr pîine şi să ies de aici degrab, ca să nu mă rătăcesc cu desăvîrşire”. Apoi, apropiindu-se de un vînzător de pîine, a scos banul de argint şi i l-a dat, ca, oprindu-şi preţul cuvenit pentru pîini, de celălalt preţ al banului să-i dea bani de aramă. Banul acela de argint era mare, avînd pe el chipul şi numele împăraţilor cei mai vechi. Vînzătorul de pîine, luînd banul de argint, l-a arătat altuia; acela, luîndu-l, l-a dat la altul şi apoi s-au apropiat şi ceilalţi care erau acolo, şi, uitîndu-se la banul acela de argint, se mirau de vechimea lui, şi, privind şi la Iamvlih, îşi şopteau unul altuia la ureche: „Cu adevărat tînărul acesta a găsit vreo comoară ascunsă de demult!”

Sfîntul Iamvlih, văzîndu-i că-şi şoptesc, s-a temut, fiindcă socotea că este cunoscut de dînşii şi vor să-l prindă şi să-l dea împăratului Deciu. Deci, a zis către dînşii: „Rogu-mă vouă, luaţi-vă banul acesta de argint, pentru că eu nimic nu voiesc”. Dar ei, prinzîndu-l, îl ţineau, zicîndu-i: „Spune-ne nouă de unde eşti şi cum ai aflat de comoara împăraţilor de mai înainte? Dă-ne şi nouă o parte ca să nu te spunem; iar de nu vei voi să ne ai şi pe noi părtaşi la comoară, apoi te vom da judecătorului”.

Auzind aceasta, Sfîntul Iamvlih se mira şi tăcea, nepricepîn-du-se. Însă bărbaţii aceia îi ziceau: „Comoara aceasta nu se poate tăinui, deci spune de voie ca să nu fii muncit”. Însă el nu ştia ce să le răspundă lor, şi stătea ca un mut. Atunci bărbaţii aceia au luat de la dînsul brîul şi, punîndu-l pe grumajii lui, îl ţineau în mijlocul tîrgului. Deci, a străbătut această veste în popor, aceea că un tînăr oarecare, aflînd o comoară, este prins, şi s-au adunat la dînsul mulţi, care, uitîndu-se la faţa lui, ziceau: „Acest om este străin, nici că l-am văzut pe el cîndva”. Iar Sfîntul Iamvlih voia să spună ceva despre dînsul, dar nu putea să grăiască de multă mirare.

Uitîndu-se prin popor, voia să vadă pe cineva din cei care îl cunoşteau sau din cei ai casei sale, tată, mamă, ori pe cineva din slugi, dar pe nimeni nu afla sau cunoştea. Din această pricină el mai mult se mira, că ieri la toţi a fost cunoscut, fiindcă era fiu de tată slăvit, iar a doua zi nici pe el, nici el pe altcineva n-a cunoscut. Deci, despre prinderea lui vestindu-se prin toată cetatea, a ajuns pînă la auzul antipatului cetăţii şi al episcopului Ştefan, care, în acel ceas, după rînduiala lui Dumnezeu, erau împreună, vorbind între dînşii. Deci, amîndoi au poruncit să aducă la dînşii pe tînărul prins împreună cu banul de argint.

Sfîntul Iamvlih, fiind dus, socotea că îl duc la împăratul Deciu, dar mai cu dinadinsul privea spre popor, vrînd să vadă pe cei ştiuţi; însă nimeni nu-i era lui cunoscut. Deci, fiind dus la antipat şi la episcop, care tocmai şedeau împreună şi luînd ei banul cel de argint şi uitîndu-se la el, se mirau că era foarte vechi. Apoi antipatul a zis către Iamvlih: „Unde este comoara pe care ai găsit-o, că acest ban de argint este din comoara aceea?” Sfîntul Iamvlih a răspuns: „Nu ştiu nici un fel de comoară. Aceasta numai ştiu, că din averile părinţilor mei am acest ban de argint de acest fel, precum după obicei în această cetate umblă banii de argint la negustori. Însă, mă minunez şi nu pricep de unde mi-a venit mie năpasta aceasta”. Antipatul a zis: „De unde eşti tu?” Sfîntul a răspuns: „Mi se pare că din această cetate”. Antipatul a zis: „Al cui fiu eşti tu? Oare este cineva care te ştie, să vină să mărturisească pentru tine şi apoi te vom crede?” Deci, Sfîntul Iamvlih a spus numele tatălui, al mamei, ale moşilor, ale fraţilor săi şi ale rudeniilor sale, dar nimeni nu-i ştia pe dînşii. Atunci antipatul a zis: „Nu spui adevărul, ci minţi; pentru că ne spui nume străine şi neobişnuite, de care niciodată nu am auzit”.

Sfîntul, nepricepîndu-se, tăcea, căutînd în jos. Unii ziceau că este nebun, iar alţii ziceau că nu este, dar se face nebun, pentru ca să scape de primejdie. Deci, antipatul a început cu cuvinte mai aspre a-l îngrozi pe el, zicîndu-i: „Cum putem să te credem pe tine, cînd zici că banul acesta de argint este averea părinţilor tăi, cînd pe el este chipul şi numele lui Deciu, împăratul cel de demult, şi de la moartea lui au trecut aproape 200 de ani. Argintul tău nu este asemenea cu argintul de acum. Oare părinţii tăi sînt atît de bătrîni, încît să-şi aducă aminte de împăratul Deciu, care a fost de demult şi să aibă banii lui? Tu eşti tînăr, nu ai nici treizeci de ani, şi voieşti să amăgeşti cu meşteşugul tău pe bătrînii şi înţelepţii Efesului? Te voi arunca în temniţă, îţi voi da bătăi multe, şi nu te voi lăsa, pînă ce nu vei spune adevărul, dacă este comoara găsită de tine!”

Acestea auzindu-le Sfîntul Iamvlih, s-a temut de îngrozirea antipatului, şi s-a minunat cînd a auzit despre Deciu că a fost în anii de demult. Deci, căzînd cu faţa la pămînt, a zis: „Rogu-mă vouă, domnii mei, spuneţi-mi ceea ce vă voi întreba pe voi, şi eu pe toate le voi spune vouă de bună voie: „Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta sau nu?” Iar episcopul i-a zis lui: „Nu este, fiule, în vremea de acum şi în ţările acestea un împărat care să se numească Deciu; decît numai la neamurile cele de demult a fost, în anii cei vechi; iar acum împărăţeşte dreptcredinciosul împărat Teodosie”. Atunci Iamvlih a zis: „Rogu-mă vouă, domnilor, să mergeţi cu mine şi vă voi arăta în peştera din muntele Ohlon pe prietenii mei; ca să ştiţi de la dînşii că este adevărat ceea ce grăiesc; căci noi, fugind de aici cu adevărat din faţa lui Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea; iar pe Deciu l-am văzut ieri intrînd în cetatea Efesului; însă acum nu ştiu, oare Efesul este cetatea aceasta sau alta?”

Atunci episcopul s-a gîndit în sine, zicînd: „Dumnezeu voieşte ca prin trimisul acesta să ne descopere vreo oarecare taină!” Apoi a zis către antipat: „Să mergem cu dînsul, ca să vedem ce lucru minunat are să ne arate”. Atunci episcopul şi antipatul, sculîndu-se, au mers cu tînărul, cu mai-marii cetăţii şi mulţime mare de popor venea după dînşii. Ajungînd la muntele acela şi la peşteră, a intrat Iamvlih întîi în peşteră, iar episcopul şi ceilalţi oameni, urmîndu-i lui, au găsit în gura peşterii, între două pietre, sicriaşul de aramă pecetluit cu două peceţi de argint. Episcopul şi antipatul, deschizînd sicriaşul acela înaintea tuturor, au găsit în el acele două tăbliţe de plumb pe care era scris: „Aceşti şapte sfinţi tineri au fugit din faţa asupritorului Deciu. Ei se numesc astfel: Maximilian, fiul eparhului, Iamvlih, Martinian, Ioan, Dionisie, Exacustodian şi Antonin. Ei s-au ascuns în peştera aceasta, care din porunca lui Deciu astupîndu-se, s-au sfîrşit în ea muceniceşte aceşti sfinţi tineri, căci pentru Hristos au murit!” Aceasta citind-o, toţi s-au minunat şi cu glas mare au preamărit pe Dumnezeu.

Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţi şezînd plini de bucurie, cu feţele lor strălucite cu lumina darului lui Dumnezeu şi înflorind cu frumuseţile ca nişte flori. Deci, văzîndu-i pe ei episcopul, antipatul, mai-marii cetăţii şi poporul s-au închinat pînă la picioarele lor şi au dat slavă lui Dumnezeu, care i-a învrednicit pe ei a vedea o minune preaslăvită ca aceea. Apoi sfinţii tineri le-au spus lor toate cele despre dînşii şi despre Deciu tiranul, şi ce fel de prigonire era pe vremea lui împotriva creştinilor. Atunci îndată episcopul şi antipatul au trimis o scrisoare la împăratul Teodosie, zicînd: „Să porunceşti stăpînirea ta, ca degrabă să vină nişte bărbaţi cinstiţi, ca să vadă minunea care a arătat-o Dumnezeu întru a ta împărăţie; că în zilele noastre s-a arătat chipul învierii ce are să fie, în trupurile sfinţilor celor ce au înviat acum”.

Auzind împăratul Teodosie de aceasta, s-a bucurat cu bucurie mare şi îndată s-a sîrguit să meargă singur la dînşii. Deci, plecînd cu boieri şi cu mult popor din Constantinopol la Efes, a fost întîmpinat de efeseni cu cinste, precum se cădea. Episcopul, antipatul şi ceilalţi mai mari ai cetăţi l-au dus în peşteră, în care, intrînd şi văzînd pe sfinţi ca pe îngerii lui Dumnezeu, au căzut la picioarele lor, închinîndu-se; iar ei, întinzîndu-şi mîinile, l-au ridicat de la pămînt. Sculîndu-se, împăratul i-a cuprins cu dragoste, i-a sărutat şi a plîns pe grumajii lor. După cinstita sărutare, împăratul a stat pe pămînt în dreptul lor şi, privind spre dînşii, slăvea pe Dumnezeu, iar inima lui se bucura foarte mult într-însul. Deci, a grăit către ei: „Stăpînii mei, în faţa voastră mi se pare că văd pe Hristos, singur Împăratul şi Stăpînul meu, Care a strigat pe Lazăr din mormînt şi care acum v-a înviat pe voi cu Cuvîntul Lui cel Atotputernic. El a voit să ne arate şi să ne adeverească pe noi, pentru învierea morţilor ce va să fie; că cei ce sînt în morminte, auzind glasul lui Dumnezeu, vor învia şi vor ieşi din mormînt nestricaţi”.

Sfîntul Maximilian a zis către împărat: „De acum împărăţia va fi a ta, pentru credinţa ta cea puternică, şi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, o va păzi nevătămată de tot răul întru numele Său cel sfînt. Deci, să crezi că pentru tine ne-a înviat pe noi Dumnezeu şi ca dovadă de învierea cea de obşte”. Sfinţii au zis către împărat şi alte multe cuvinte folositoare de suflet, la care împăratul împreună cu arhiereul, cu boierii şi tot poporul ascultau cu dulceaţă cuvintele lor.

Scriitorul grec al faptelor bisericeşti, Nichifor al lui Calist, adaugă şi aceasta: „Că împăratul s-a împărtăşit şapte zile la masă împreună cu dînşii şi le slujea lor”. După multe vorbiri, privind spre dînşii cu dinadinsul şi îndulcindu-se de vederea feţei lor, i-a văzut plecîndu-şi iar capetele la pămînt şi adormind cu somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Deci, împăratul, stînd lîngă dînşii, a plîns împreună cu cei ce erau cu el. El a poruncit să se facă şapte racle de argint şi de aur, în care să se pună trupurile sfinţilor.

În noaptea aceea, sfinţii s-au arătat împăratului în vedenia visului, poruncindu-i să-i lase să se odihnească pe pămînt, precum s-au odihnit şi mai înainte. După aceasta s-a adunat acolo sobor de mulţi episcopi, făcînd praznic luminos, şi cinstind cu vrednicie pe sfinţii mucenici. Împăratul, făcînd multe milostenii săracilor, scăpătaţilor şi ţării aceleia, şi pe cei ce erau în legături eliberîndu-i, s-a întors la Constantinopol, bucurîndu-se şi slăvind pe Hristos Dumnezeul nostru, Căruia şi de la noi, păcătoşii, să-i fie cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Notă – Cîţi ani au dormit sfinţii tineri, adică de la Deciu pînă la învierea lor, nu s-a spus în istorie, deoarece scriitorii nu se potrivesc la aceasta. Prologul, Hronograful şi Sinaxarul lunilor spun de 192 ani. Iar Gheorghe cel numit Chedrinos, scriitorul de istorii al Constantinopolului, în Sinopsisul istoriilor sale, întru împărăţia lui Teodosie cel Mic, a scris că sfinţii au dormit 170 de ani şi au înviat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie. Iar cel ce va voi să ştie adevărul, să caute anii lui Deciu şi ai lui Teodosie, care aici de faţă s-au pus astfel:

Deciu, după adormirea celor şapte tineri, a pierit în anul 254, după întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul; iar Teodosie cel Tînăr a luat împărăţia în anul 408. Sfinţii şapte tineri, după mărturisirea lui Gheorghe Chedrinos şi a noului Hronograf care este tălmăcit din cel grecesc, s-au sculat în anul 23 al împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr. Prologul pe Octombrie, în 22 de zile, povesteşte că în anul 38 al împărăţiei lui s-au sculat sfinţi şapte tineri. Deci, tot cel ce va voi să numere anii de la împărăţia lui Deciu pînă la împărăţia lui Teodosie cel Mic, pînă la 23 de ani, şi pînă la 38 de ani ai împărăţiei lui, şi vor vedea cu adevărat, cîţi ani au dormit sfinţii şapte tineri.

 

Στὰ μέσα του 3ου αἰῶνα μ.Χ., ὅταν ὁ αὐτοκράτωρ Δέκιος ἄναψε τὸ καμίνι τῶν διωγμῶν καὶ χωρὶς καμιὰ διάκριση βασάνιζε καὶ σκότωνε νέους καὶ γέρους, τότε καὶ οἱ ἑπτὰ παῖδες, Μαξιμιλιανός, Ἐξακουστοδιανός, Ἰάμβλιχος, Μαρτινιανός, Διονύσιος, Ἀντωνῖνος καὶ Κωνσταντῖνος, γιὰ νὰ μὴν ἀρνηθοῦν τὴν πίστη τους, ἀφοῦ διαμοίρασαν τὰ ὑπάρχοντά τους στοὺς φτωχούς, ἔφυγαν ἀπὸ τὴν πόλη καὶ κρύφτηκαν σὲ κάποια σπηλιά, μέχρι νὰ πάψει ὁ διωγμός.

Ἐπειδή, ὅμως, ὁ κίνδυνος ὁλοένα καὶ πλησίαζε στὴν κρυψώνα τους, προσευχήθηκαν ὅλη τὴ νύκτα νὰ πάρει ὁ Θεὸς τὶς ψυχές τους, χωρὶς νὰ πέσουν στὰ χέρια τοῦ Δεκίου. Ὁ Θεὸς ἄκουσε τὴ δέησή τους, καὶ τὸ πρωὶ κοιμήθηκαν χωρὶς νὰ ξυπνήσουν.

Μετὰ 194 χρόνια, ἐπὶ Θεοδοσίου τοῦ Μικροῦ, στὴν Ἔφεσο κάποια αἵρεση διακήρυττε ὅτι δὲν ὑπάρχει ἀνάσταση νεκρῶν. Ἐκείνη, λοιπόν, τὴν ἐποχή, κάποιο παιδὶ στὴν ἀγορὰ τῆς Ἐφέσου ψώνισε ψωμὶ μὲ τὸ νόμισμα τῆς ἐποχῆς τοῦ Δεκίου. Αὐτὸ προκάλεσε ἔκπληξη. Πῆραν, λοιπὸν τὸ παιδὶ καὶ τὸ ἀνέκριναν. Κατόπιν, πῆγαν στὴ σπηλιὰ καὶ βρῆκαν ζωντανὰ καὶ τὰ ὑπόλοιπα παιδιά.
Τότε ὅλοι κατάλαβαν ὅτι εἶναι θαῦμα Θεοῦ, γιὰ νὰ ἀποδειχθεῖ ὅτι«ἀνάστασιν μέλλειν ἔσεσθαι νεκρῶν, δικαίων τε καὶ ἀδίκων». Δηλαδή, ὅτι μέλλει νὰ γίνει ἀνάσταση νεκρῶν, καὶ τῶν δικαίων καὶ τῶν ἀδίκων.

Ἀπολυτίκιο. Ἦχος γ’. Θείας πίστεως.
Θείῳ Πνεύματι, ἀφθαρτισθέντες, πολυχρόνιον, ἤνυσαν ὕπνον, οἱ ἐν Ἐφέσῳ ἑπτάριθμοι Μάρτυρες καὶ ἀναστάντες πιστοὺς ἐβεβαίωσαν, τὴν τῶν ἀνθρώπων κοινὴν ἐξανάστασιν· ὅθεν ἅπαντες, συμφώνως τούτους τιμήσωμεν, δοξάζοντες Χριστὸν τὸν πολυέλεον.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ὁ ὑψωθεὶς ἐν τῷ Σταυρῷ.
Οἱ τὰ τοῦ κόσμου ὡς φθαρτὰ παριδόντες, καὶ τὰς ἀφθάρτους δωρεὰς εἰληφότες, διαφθορᾶς διέμειναν θανόντες παρεκτός· ὅθεν ἐξανίστανται, μετὰ πλείονας χρόνους, ἅπασαν ἐνθάψαντες, δυσμενῶν ἀπιστίαν· οὓς ἐν αἰνέσει σήμερον πιστοί, ἀνευφημοῦντες, Χριστὸν ἀνυμνήσωμεν.

Μεγαλυνάριον.
Δόγμα ἀκυροῦται νεκροποιόν· οἱ γὰρ θεῖοι Παῖδες, ἀναστάντες ἐκ τῶν νεκρῶν, ἐδήλωσαν πᾶσι, τὴν μέλλουσαν γενέσθαι, ἐν τῇ ἐσχάτῃ ὥρᾳ, βροτῶν ἀνάστασιν.

The Seven Youths of Ephesus: Maximilian, Iamblicus, Martinian, John, Dionysius, Exacustodianus (Constantine) and Antoninus, lived in the third century. St Maximilian was the son of the Ephesus city administrator, and the other six youths were sons of illustrious citizens of Ephesus. The youths were friends from childhood, and all were in military service together. 

When the emperor Decius (249-251) arrived in Ephesus, he commanded all the citizens to offer sacrifice to the pagan gods. Torture and death awaited anyone who disobeyed. The seven youths were denounced by informants, and were summoned to reply to the charges. Appearing before the emperor, the young men confessed their faith in Christ. 

Their military belts and insignia were quickly taken from them. Decius permitted them to go free, however, hoping that they would change their minds while he was off on a military campaign. The youths fled from the city and hid in a cave on Mount Ochlon, where they passed their time in prayer, preparing for martyrdom. 

The youngest of them, St Iamblicus, dressed as a beggar and went into the city to buy bread. On one of his excursions into the city, he heard that the emperor had returned and was looking for them. St Maximilian urged his companions to come out of the cave and present themselves for trial. 

Learning where the young men were hidden, the emperor ordered that the entrance of the cave be sealed with stones so that the saints would perish from hunger and thirst. Two of the dignitaries at the blocked entrance to the cave were secret Christians. Desiring to preserve the memory of the saints, they placed in the cave a sealed container containing two metal plaques. On them were inscribed the names of the seven youths and the details of their suffering and death. 

The Lord placed the youths into a miraculous sleep lasting almost two centuries. In the meantime, the persecutions against Christians had ceased. During the reign of the holy emperor Theodosius the Younger (408-450) there were heretics who denied that there would be a general resurrection of the dead at the Second Coming of our Lord Jesus Christ. Some of them said, „How can there be a resurrection of the dead when there will be neither soul nor body, since they are disintegrated?” Others affirmed, „The souls alone will have a restoration, since it would be impossible for bodies to arise and live after a thousand years, when even their dust would not remain.” Therefore, the Lord revealed the mystery of the Resurrection of the Dead and of the future life through His seven saints. 

The owner of the land on which Mount Ochlon was situated, discovered the stone construction, and his workers opened up the entrance to the cave. The Lord had kept the youths alive, and they awoke from their sleep, unaware that almost two hundred years had passed. Their bodies and clothing were completely undecayed. 

Preparing to accept torture, the youths once again asked St Iamblicus to buy bread for them in the city. Going toward the city, the youth was astonished to see a cross on the gates. Hearing the name of Jesus Christ freely spoken, he began to doubt that he was approaching his own city. 

When he paid for the bread, Iamblicus gave the merchant coins with the image of the emperor Decius on it. He was detained, as someone who might be concealing a horde of old money. They took St Iamblicus to the city administrator, who also happened to be the Bishop of Ephesus. Hearing the bewildering answers of the young man, the bishop perceived that God was revealing some sort of mystery through him, and went with other people to the cave. 

At the entrance to the cave the bishop found the sealed container and opened it. He read upon the metal plaques the names of the seven youths and the details of the sealing of the cave on the orders of the emperor Decius. Going into the cave and seeing the saints alive, everyone rejoiced and perceived that the Lord, by waking them from their long sleep, was demonstrating to the Church the mystery of the Resurrection of the Dead. 

Soon the emperor himself arrived in Ephesus and spoke with the young men in the cave. Then the holy youths, in sight of everyone, lay their heads upon the ground and fell asleep again, this time until the General Resurrection. 

The emperor wanted to place each of the youths into a jeweled coffin, but they appeared to him in a dream and said that their bodies were to be left upon the ground in the cave. In the twelfth century the Russian pilgrim Igumen Daniel saw the holy relics of the seven youths in the cave. 

There is a second commemoration of the seven youths on October 22. According to one tradition, which entered into the Russian PROLOGUE (of Saints’ Lives), the youths fell asleep for the second time on this day. The Greek MENAION of 1870 says that they first fell asleep on August 4, and woke up on October 22. 

There is a prayer of the Seven Sleepers of Ephesus in the GREAT BOOK OF NEEDS (Trebnik) for those who are ill and cannot sleep. The Seven Sleepers are also mentioned in the service for the Church New Year, September 1.

 

 

 

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: