Prima pagină > Cuvinte de folos, ORTODOXIE > CITATE DIN SFINŢII PĂRINŢI DESPRE PRIETENIE

CITATE DIN SFINŢII PĂRINŢI DESPRE PRIETENIE

CITATE DIN SFINŢII PĂRINŢI DESPRE PRIETENIE

.

„De obicei legea prieteniei face ca cei ce se unesc să se asemene. De aceea pe bună dreptate s-a spus: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. După cum aerul respirat în locuri infectate de boală transmite încetul cu încetul celor sănătoşi boala, tot aşa tovărăşiile rele pricinuiesc mare rău sufletelor, chiar dacă nu se simte îndată vătămarea.” (Sf. Vasile cel Mare)

„S-a dovedit foarte adesea prin multe experienţe şi faptul că în nici un chip cei ce au încheiat o prietenie prin jurământ n-au putut păstra unirea nedezbinată fie pentru că au încercat s-o păstreze nu din dorinţa de desăvârşire, şi nici din porunca dragostei evanghelice, ci din dragoste pământească şi din necesitatea de a respecta înţelegerea, fie că acel vrăjmaş prea viclean, ca să-i facă încălcători ai jurământului lor, îi împinge să rupă repede legăturile prieteniei. Aşadar, este foarte adevărată acea cugetare a celor mai înţelepţi bărbaţi, că înţelegerea sigură şi prietenia nedespărţită nu pot exista decât între oameni cu bune obiceiuri, cu aceleaşi virtuţi şi cu aceleaşi năzuinţe de viaţă.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti)

„Dar cât de mare este paguba rezultată din raporturile cu cei păcătoşi o înfăţişează însuşi Apostolul, referindu-se la un asemenea caz, când zice: «puţin aluat dospeşte toată frământătura. Aşadar, dacă este atât de mare paguba care vine de la cei care cad în delicte morale, ce trebuie să spunem despre cei care învaţă greşit despre Dumnezeu? Pentru că pe aceştia învăţătura greşită nu-i lasă să fie sănătoşi nici în celelalte, fiindcă din cauza ei se dedau dintr-odată cu totul patimilor necinstirii, aşa cum se arată în multe locuri şi chiar în cele spuse în Epistola către Romani: «şi după cum nu s-au îngrijit să aibă pe Dumnezeu în cuget, i-a dat şi Dumnezeu în seama minţii lor celei rătăcite, ca să facă ceea ce nu se cade; încât sunt plini de toată nedreptatea, de desfrânare, de vicleşug, de răutate, de pizmă, de ucidere, de certuri, de înşelătorie, de năravuri rele; pârâtori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, batjocoritori, făloşi, mândri, scornitori de rele, neascultători de părinţi, nechibzuiţi, călcători ai convenţiilor, neiubitori, de neîmpăcat, nemilostivi; aceştia, cunoscând dreptatea lui Dumnezeu, n-au înţeles că aceia care fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte; dar nu numai că fac acestea, ci şi laudă pe făptuitorii (lor)” (Sf. Vasile cel Mare).

“Pentru că oamenii se unesc între ei pe temeiul acestor pricini trecătoare, de aceea nici prieteniile dintre ei nu sunt nici călduroase, nici nu dăinuiesc. Se întrerupe dragostea de se iscă între ei insulte, pagube de bani, invidie, dragoste de slavă deşartă şi altele la fel cu acestea. Se întrerupe dragostea, că nu are rădăcină duhovnicească. Dacă ar fi avut o astfel de rădăcină, nici o pricină lumească n-ar fi stricat dragostea duhovnicească. Dragostea de aproapele întemeiată pe dragostea de Hristos este trainică, nestricată, nebiruită, nesfărâmată. N-o pot sfărâma nici calomniile, nici primejdiile, nici moartea, nici altceva asemănător. Orice ar pătimi un om care iubeşte aşa pe aproapele său nu va înceta niciodată a-l iubi, pentru că se uită la pricina dragostei sale, la Hristos. Dar cel care iubeşte pentru că e iubit şi el la rândul său, o termină repede cu dragostea dacă prietenul său îl supără cu ceva; dimpotrivă, cel legat de semenul său cu lanţul dragostei de Hristos niciodată nu va pune capăt prieteniei”. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei)

„(…) Există şi un fel de dragoste care nu dispare, fiindcă nu ia naştere nici din cunoştinţe, nici din raporturile de serviciu sau de câştig, nici din rudenie sau din alte motive, ci numai din asemănarea virtuţilor. Aceasta, zic, este cea pe care nici o întâmplare n-o micşorează, pe care nu numai că nu poate s-o descompună sau s-o distrugă depărtarea în timp sau spaţiu, dar nici măcar moartea n-o sfărâmă. Aceasta este adevărata prietenie, care creşte din dubla desăvârşire şi virtute a prietenilor, a cărei legătură n-o rupe nici felurimea dorinţelor, nici contrarietatea voinţelor. Dar ştim că mulţi, care preţuiesc acest simţământ, şi care s-au împrietenit prin dragostea arzătoare pentru Hristos, n-au putut să păstreze neîntreruptă prietenia lor. Deşi început pe bune temeiuri, sentimentul acesta n-a putut fi menţinut la aceeaşi înălţime şi a devenit vremelnic, fiindcă nu era hrănit cu o virtute egală din amândouă părţile, ci numai din dorinţa unuia singur. O astfel de legătură, oricât de caldă şi de frumoasă, este sortită să se rupă până la urmă, slăbiciunea de suflet a celuilalt. Slăbiciunile celor ce nu caută cu adevărat sănătatea desăvârşirii, chiar dacă sunt suportate cu răbdare de cei tari, ele nu sunt tolerate de cei slabi. Aceştia din urmă au înlăuntrul lor pricini de tulburări, care nu-i lasă să fie liniştiţi. Ei sunt întocmai ca aceia care, bolnavi de stomac, îi învinuiesc şi pe bucătari şi pe servitori de nepăsare. Oricâtă grijă ar avea cei care-i slujesc, ei pun pe seama celor sănătoşi pricinile tulburării lor, fără să bage de seamă că sunt în ei înşişi cauzele îmbolnăvirii. De aceea, precum am spus, legătura prieteniei adevărate şi de nezdruncinat se întemeiază pe egalitatea de virtuţi şi dintr-o parte şi din cealaltă, căci «Domnul face să locuiască în aceeaşi casă cei cu acelaşi suflet». Şi de aceea dragostea poate rămâne nestricată numai în aceia care au aceleaşi gânduri şi aceeaşi voinţă, acelaşi punct de vedere în a voi sau a nu voi ceva. Şi voi, dacă voiţi s-o păstraţi neatinsă, trebuie să vă grăbiţi ca, alungând mai întâi viciile, să vă nimiciţi partea proprie a voinţei voastre şi, uniţi în preocupări şi năzuinţe, să ajungeţi la acel sentiment ce-l desfată atât de mult pe profet: «Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii împreună». Şi prin aceasta trebuie să înţelegem nu unitatea de loc, ci de duh. Nu e de nici un folos dacă sunt uniţi prin locuinţă cei dezbinaţi ca simţăminte şi fel de viaţă, iar celor cu aceleaşi virtuţi nu le este împotrivă faptul că locuiesc departe unul de celălalt. În faţa lui Dumnezeu îi leagă pe fraţi într-o viaţă unită trăirea nu în aceeaşi locuinţă, ci în acelaşi fel de puritate, şi nu poate fi păzită în întregime pacea acolo unde există dezbinări de voinţă.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti)

„(…) Prietenia nu poate rămâne deplină şi desăvârşită decât între cei desăvârşiţi şi cu aceleaşi virtuţi, pe care aceeaşi voinţă şi aceleaşi ţeluri de viaţă  nu-i lasă niciodată, sau numai foarte rar, să aibă sentimente deosebite, sau să nu fie de aceeaşi părere în cele ce duc la plinătatea vieţii duhovniceşti. Dacă au început să se înfierbânte în discuţii care duc la învrăjbire, este limpede că ei niciodată n-au fost uniţi după regula pe care am spus-o mai înainte.

(…) Prima temelie a adevăratei prietenii constă în dispreţuirea celor lumeşti şi-n desconsiderarea tuturor lucrurilor pe care le avem. Este nedrept şi lipsit de evlavie ca, după ce am renunţat la ale lumii şi la tot ce cuprinde ea, să pui mai presus de dragostea de mare preţ faţă de un frate nişte obiecte foarte ieftine, care   i-au mai rămas. A doua temelie constă în a-şi analiza fiecare voile sale proprii, ca nu cumva, judecând că el este mai înţelept şi mai chibzuit, să creadă că e mai bine să se supună sentimentelor sale decât părerilor celuilalt mai apropiat. În al treilea rând e dator să ştie că toate, chiar cele pe care le socoteşte folositoare şi trebuincioase, trebuiesc puse mai prejos de binele dragostei şi al păcii. În al patrulea rând să-şi dea seama că nu trebuie să se supere niciodată, fie că pricinile de supărare ar fi drepte sau nedrepte. În al cincilea rând să caute a înlătura ca şi cum ar fi a lui supărarea fratelui împotriva sa, chiar dacă a început fără motiv, ştiind că este deopotrivă de primejdioasă amărăciunea altuia, ca şi cea pe care i-a pricinuit-o lui altul, dacă n-a alungat-o atât cât este, din sufletul fratelui. În sfârşit, ceea ce este, fără îndoială hotărâtor şi general pentru toate viciile, să se gândească zilnic că are să plece de pe lumea aceasta. Stăruinţa în acest gând nu numai că nu va îngădui tristeţii să i se aşeze în suflet, dar va înăbuşi totodată şi toate pornirile poftelor şi ale tuturor păcatelor.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti)

Sursa: deveghepatriei.wordpress.com

 

 

 

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: