Prima pagină > Cuvinte de folos > ASCULTAREA – temeiul călugăriei

ASCULTAREA – temeiul călugăriei

 ASCULTAREA – temeiul călugăriei

 Arhimandritul Sofronie

Deosebit de greu este a vorbi despre ea, fiindcă, începând de la ce par a fi forme brute şi naive, ea conduce pe om în acea lume care este de nedescris, căci nici un concept omenesc nu i se potriveşte. Ascultarea este o taină care se dezvăluie numai în Duhul Sfânt, şi, în acelaşi timp, este taină 13 şi viaţă în Biserică. Ascultarea, ca lepădare a voii şi înţelegerii proprii, poate apărea ca un lucru potrivnic voinţei lui Dumnezeu pentru om, care este dăruit cu libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu şi chemat la dumnezeiască stăpânire în virtutea acestei libertăţi. Faptul de a’şi lăsa propria voie şi înţelegere în puterea altei persoane, fie chiar şi preot, mulţi l’ar resimţi ca pe o alunecare a pământului de sub propriile picioare. Acest pas li s’ar părea ca o aruncare de sine într’o prăpastie întunecoasă, ca pierdere a propriei personalităţi, ca o predare de sine în cea mai groaznică robie asemănătoare anihilării de sine. Acelora, însă, care au urmat cu credinţă învăţăturii Bisericii şi au săvârşit o asemenea lepădare în duhul acestei învăţături, ascultarea li s’a descoperit a fi un dar de sus, nespus de mare. Pe cel ascultător îl putem asemui unui vultur ce se ridică cu aripi puternice, şi, din înălţime, senin, priveşte distanţa care îl desparte de pământ, bucurându-se în deplină siguranţă şi stăpânind înălţimi altora de neajuns şi înfiorătoare. Dând cu încredere, cu bunăvoire, cu dragoste, cu bucurie, voia sa şi orice judecată despre sine duhovnicului, ascultătorul se smulge poverii celei grele a grijii lumeşti şi ajunge la cunoştinţa a ceea ce este de nepreţuit: CURĂŢIA MINŢII ÎN DUMNEZEU.

            Călugăria, mai presus de toate, este curăţia minţii. Fără de ascultare, nu se poate ajunge la ea şi, de aceea, fără de ascultare, călugăria nu există. Neascultătorul nu este călugăr în sensul deplin al acestei chemări. În afara călugăriei este cu putinţă a dobândi mari daruri de la Dumnezeu, până şi desăvârşirea muceniciei; curăţia minţii, însă, este darul cel osebit al călugăriei, necunoscut pe alte căi şi călugărul nu poate cunoaşte această stare altfel decât prin nevoinţa ascultării. Iată de ce o socotim a fi temeiul principal al călugăriei, în care se cuprind, urmând în chip firesc, şi celelalte două făgăduinţe. Sfântul Ioan Scărarul, de pildă, spune aşa: „…Maica curăţiei este netulburarea împreună cu ascultarea. Nepătimirea trupului câştigată în liniştire, apropiindu-se de multe ori de lume nu rămâne neclătinată; dar cea care se naşte din ascultare este pretutindenea cercată şi neclătinată„. (Scara, Cuv. XV, cap. 32-33). Şi despre neagonisire, spune că: „cel care şi’a dat până şi sufletul său o să’şi mai amintească el de agonisiri?…” Astfel, ascultarea, „prin desprinderea de lume şi lepădarea voii proprii, … ca şi cu două aripi de aur urcă fără preget la cerul” (Scara, Cuv. IV, cap. 1) nepătimirii.

            Ascultarea este o taină duhovnicească a Bisericii, şi de aceea legătura dintre stareţ 14  şi ucenic este una a sfinţirii. Cum s’a spus mai sus, pentru ucenic această taină constă în a învăţa a săvârşi voia lui Dumnezeu , spre a pătrunde în sfera Voii Dumnezeieşti, şi astfel a se împărtăşi cu Viaţa Dumnezeiască; iar pentru stareţ, în a face ca, prin rugăciunea şi nevoinţa vieţii sale, să aducă pe ucenic la cunoştinţa acestei căi şi să cultive în el adevărata libertate 15 fără de care mântuirea este cu neputinţă 16 . Adevărata libertate se află acolo unde este Duhul Domnului, şi de aceea şi ţelul ascultării, precum şi al vieţii creştine în general, este dobândirea Duhului Sfânt (Cf. 2 Cor. 3, 17).

            Stareţul niciodată nu încearcă să supună voia ucenicului său voii sale „omeneşti”, dar, în cursul vieţuirii împreună, se pot ivi asemenea împrejurări când stareţul se vede nevoit a stărui asupra împlinirii poruncii sale; adevăratul ucenic, însă, niciodată nu va aduce pe stareţ până la aceasta.

            Nevoinţa stareţului este mai grea decât cea a ucenicului, în virtutea marii lui răspunderi înaintea lui Dumnezeu. Dar răspunderea înaintea lui Dumnezeu cade pe umerii stareţului numai în acel caz în care ucenicul îi face ascultare; iar, de nu, atunci toată greutatea răspunderii acţiunii sale o poartă însuşi ucenicul, care pierde prin aceasta ceea ce câştigă nevoitorul prin ascultare. Cu toate acestea, ţelul stareţului nu este nicicum de a slobozi pe ucenic de răspunderi, ci de a’l învăţa adevărata viaţă creştină, şi adevărata libertate creştină, care nu se pot dobândi altfel decât biruind în sine, prin nevoinţa ascultării, patimile iubirii de stăpânire şi iubirii de putere. Omul care îşi supune sieşi pe alt om, fratele său, sau fie numai îi ştirbeşte libertatea, negreşit îşi pierde prin aceasta şi propria sa libertate, căci simplul fapt de a râvni la ea este deja o cădere de la acea viaţă şi dragoste dumnezeiască la care suntem chemaţi.

            Una dintre cele mai mari piedici spre atingerea acelei stări către care ne cheamă porunca lui Hristos este EGOISMUL nostru. Ascultarea este cea mai bună cale spre a birui această urmare a păcatului strămoşesc din noi. Curmând propria voie înaintea fratelui depăşim acea dezbinare pe care a adus-o căderea lui Adam în firea noastră, ce la început fusese una. De unde în noi lupta între voinţe? Oare nu este o singură voinţă în Dumnezeu?

            Curmând propria voie înaintea lui Dumnezeu, abandonându-ne voii lui Dumnezeu, „urând” voia noastră meschină, „individuală”, devenim în stare a cuprinde şi a purta în noi lucrarea voii dumnezeieşti. Desăvârşindu-ne în ascultare, şi către Dumnezeu, şi către frate, ne desăvârşim în dragoste, ne deschidem fiinţa; iar limita acestei deschideri este acea plinătate, înţeleasă ca putinţa fiecărui om de a purta în sine viaţa întregii firi omeneşti – plinătatea acelei veşnice fiinţe către care bunăvoirea lui Dumnezeu cheamă pe om. Căci dragostea lui Dumnezeu pentru om nu cunoaşte margini şi, deşi prin firea Sa, Dumnezeu rămâne şi veşnic va fi de neajuns şi de necunoscut făpturii, totuşi, prin facerea Sa, prin harul Său, binevoieşte atât de strâns şi atât de deplin a se împreuna cu omul, încât acesta devine un dumnezeu, asemănător Dumnezeului-Făcătorul, după chipul Fiinţei Sale. Dumnezeaisca dezvăluire spune: „Cela ce biruieşte, da-voi lui să şază cu Mine în scaunul Meu„. (Apoc. 3, 21)

            Intelectualul contemporan, cu simţul său critic foarte dezvoltat, cu care toate le cercetează, este incomparabil mai puţin apt de nevoinţa ascultării călugăreşti decât omul simplu, neispitit de curiozitatea minţii. Omul cultivat care şi’a iubit inteligenţa sa critică, obişnuit cum este să o privească ca demnitatea sa de căpătâi, ca singura bază solidă a vieţii sale „personale”, e nevoit, înainte de a putea deveni un ascultător, să se lepede de această bogăţie a sa, căci de nu o va face, după cuvântul lui Hristos (Luca 14, 33), cu greu va ajunge în Împărăţie. Însă cum să te lepezi de ea? Oare cel înaintea căruia ne lepădăm voia nu este om ca şi noi? Ba adesea ni se poate părea a fi mai prejos decât noi. Un asemenea monah începe a cugeta: „Şi ce, duhovnicul este un oracol? Şi de unde o să ştie el voia lui Dumnezeu? Dumnezeu ne-a dat judecată şi toţi suntem datori singuri să judecăm. Uite, de pildă, ce mi’a spus acuma duhovnicul n’are nici un sens” – şi altele asemenea acestora. Desigur, o atitudine ca aceasta faţă de duhovnic dă fiecărui cuvânt al acestuia, fiecărei povăţuiri, un caracter şubred şi discutabil. Un astfel de ucenic nu gândeşte că voia lui Dumnezeu se face cunoscută, în lumea aceasta, în aceleaşi forme exterioare, relative, ca şi voia firească a omului, şi ca şi voia demonică, adică, se înfăptuieşte prin oameni. El este obişnuit să judece după aparenţe, precum în general, este obişnuit să judece omul „raţional”, şi de aceea nu găseşte calea credinţei celei vii. 17

                Sfântul Ioan Scărarul spune că cel ascultător, „care se dă pre sine în această robie, de bună voie, primeşte în schimb ADEVĂRATA LIBERTATE” (Scara, Cuv. IV, cap. 5) Astfel, în cele din urmă, experienţa ascultării devine experienţa adevăratei libertăţi în Dumnezeu.

            Obişnuit a se afla mereu în faţa adevărului dumnezeiesc, nevoitorul ajunge la o adâncă convingere privind neputinţa minţii şi a judecăţii sale. Această convingere este o treaptă importantă în viaţa sa. Prin neîncrederea în propria minte şi judecată monahul se slobozeşte de acel coşmar în care trăieşte întreaga omenire. 18

                Sunt două categorii de călugări; unii au darul unei credinţe simple, nemijlocite, şi aceştia uşor găsesc calea adevăratei ascultări; ceilalţi, deşi năzuiesc fierbinte după Dumnezeu şi râvnesc a trăi după poruncile Domnului, se liberează totuşi cu multă greutate de încrederea în sine spre a învăţa ascultarea. Însă, când plin de încredere în Dumnezeu Cel ce ne păzeşte, şi în părintele său duhovnic, monahul se leapădă de voia şi de judecata sa, atunci, din adâncurile experienţei lăuntrice se convinge, cu bucurie, că a ajuns la „izvorul de apă săltătoare întru viaţă veşnică” (Ioan 4, 14).

            În actul lepădării voii şi judecăţii proprii spre a rămâne în căile voii lui Dumnezeu, care întece orice înţelepciune omenească, monahul nu leapădă în realitate altceva decât numai propria sa voinţă pătimaşă, egoistă şi mintea sa mistică şi judecata sa neputincioasă; şi făcând aceasta dă dovadă de o adevărată înţelepciune şi de o rară putere a unei anume voinţe de ordin superior. Astfel, prin ascultare, uşor şi într’un chip de neînţeles chiar pentru sine însuşi, cel care o face ajunge la acel nivel pe care niciodată nu’l pot atinge, ba nici măcar nu’l pot înţelege, chiar oamenii de cea mai înaltă cultură intelectuală. Acest nivel, precum am spus mai sus, este curăţia minţii în Dumnezeu. Ascultarea este –calea credinţei care biruieşte lumea (Cf. 1 Ioan 5, 4). Taina aceasta, însă, nu este primită de toţi. Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov spune într-una din scrisorile sale: „Noi credem şi învăţăm a crede astfel de la Sfinţii Părinţi, că dacă Însuşi Domnul nu va da cuiva să înţeleagă calea ascultării, acela de la oameni nimica nu va primi, căci, chiar de va avea înaintea sa pe Sfinţii Apostoli, până şi asupra lor va arunca cu pietre„. 19

                Ascultarea călugărească nu este o disciplină. Nici o instituţie obştească, omenească, nu poate exista fără coordonarea acţiunilor membrilor ei. Această coordonare se obţine prin disciplină, a cărei esenţă constă în supunerea voinţei omeneşti a celui mai tânăr- voinţei omeneşti a celui mai bătrân, sau majorităţii. O asemenea supunere, de obicei, se păstrează prin constrângere; dar, chiar dacă disciplina este primită cu înţelegere şi de bună voie, ca o condiţie de nelipsit pentru existenţa comunităţii, ea rămâne totuşi disciplină, adică bazată pe principiul supunerii voinţelor omeneşti.

            Ascultarea călugărească este un act religios, şi, ca atare, neapărat trebuie să fie liber, altfel îşi pierde însemnătatea sa religioasă. Ascultarea este roditoare duhovniceşte numai atuncea când lepădarea de bunăvoie a voinţei şi judecăţii proprii în faţa stareţului (duhovnicului) se face căutând a găsi căile VOINŢEI LUI DUMNEZEU. În această căutare a voinţei lui Dumnezeu se cuprinde însăşi esenţa ascultării noastre.

            Ucenicul recunoaşte neîndestularea sa pentru a cunoaşte nemijlocit voia lui Dumnezeu şi de aceea  se duce la părintele său duhovnic pe care îl socoteşte mai dăruit spre a o cunoaşte. Stareţul, părintele duhovnic, nu omoară voinţa ucenicului său şi nu o îngenunchează înaintea voinţei sale omeneşti; el poartă însă nevoinţa cea mai grea a unei slujiri pline de răspundere, prin care devine părtaş în actul dumnezeiesc al facerii omului. Condiţiile vieţii zilnice, fac ca adesea stareţul, din slăbiciune trupească, să aibă nevoie de ajutorul ucenicului, dar aceasta nu schimbă esenţa ascultării precum este arătată mai sus. Dar, dacă egumenul şi cei mai mari ai mânăstirii se găsesc nevoiţi să recurgă la o constrângere omenească asupra comunităţii, la disciplină, acesta este semnul vădit al decăderii călugăriei şi poate chiar al pierderii totale a înţelegerii ţelului şi esenţei ei.

            În experienţa vieţii, ascultarea este strâns legată de găsirea unui duhovnic îndrumător, a unui stareţ; vom lăsa, însă, deoparte această temă acum spre a nu prelungi peste măsură cuvântul nostru. Să pomenim doar că, după povăţuirea cuviosului Simen Noul Teolog şi a altor Părinţi, cel ce cu adevărat, şi smerit, şi cu multă rugăciune, îşi caută un îndrumător în căile vieţii dumnezeieşti, acela, după cuvântul lui Hristos: „căutaţi şi veţi găsi” –găseşte. 20

            Nu este cu putinţă a cuprinde această vastă şi nesecată temă. Ascultarea are multe feţe şi cele mai felurite situaţii se pot întâlni. Regula generală, însă, este: a nu se încrede în sine. Dacă aceasta este deosebit de importantă începătorilor, ea în schimb, nu se leapădă nici de către cei ce îmbătrânesc în nevoinţa călugărească.

            Orice lucrare, orice înfăptuire trebuie să se săvârşească sub binecuvântare, spre a primi pecetea unei lucrări dumnezeieşti. Toate cele mici, precum şi cele mari ale vieţii de zi cu zi au nevoie de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, căci în viaţa omului TOTUL ESTE IMPORTANT. Prin binecuvântare toată viaţa primeşte o pecete sfinţitoare şi nici o lucrare nu devine cu adevărat veşnică decât atunci când este săvârşită în numele lui Dumnezeu. Hristos a spus: „Toată răsădirea carea nu au sădit Tatăl Meu cel ceresc dezrădăcina-se-va” (Matei 15, 13). În ascultare viaţa veşnică devine o realitate încă de aici. Ascultătorul cel bun simte prezenţa duhului lui Dumnezeu care dă sufletului nu numai adâncă pace, dar şi simţul neîndoielnic  al „trecerii de la moarte la viaţă„.

 

________________________

 

NOTE:

 

13. În rusă tainstvo, în sens de sacrament. În text, de câte ori are acest sens, apare scris în italice. (N. tr.)

 

14. Înţeles în sensul din Pateric, şi în cel de slav, de „bătrân îmbunătăţit” în duh, duhovnic.

 

15. Părintele Sofronie spunea că „nimic din toate facerile omului, dacă nu sunt făcute în deplină libertate a propriei sale voinţe, nu poate avea caracter veşnic„. Omul a ajuns mult prea obişnuit a sili şi a fi silit, ba chiar condiţionat şi dependent de trăirea silirii; şi nu îşi mai dă seama că mântuirea nicicum nu poate fi înfăptuită cu sila, această relaţie fiind a iadului, nu a raiului („dragoste cu sila nu se poate„…) Iar dacă silirea aproapelui îşi are şi ea momentul ei şi locul ei în pedagogie – chiar şi cea duhovnicească – devine din ce în ce mai urgentă cerinţa reînnoirii conştiinţei limitelor şi neputinţei ei. (N. tr.)

 

16. Stareţul Sofronie subliniază aici, în duhul întregii tradiţii patristice, caracterul de taină, sfinţitor, al ascultării, care este departe de a fi o simplă disciplină, precum este mai întotdeauna înţeleasă, şi mai cu seamă în duhul zilelor noastre. Efectul de disciplină decurge şi el, în chip firesc, din dreapta vieţuire a ascultării, dar nu trebuie lăsat a se confunda cu esenţa duhovnicească a tainei. Acelaşi lucru se poate spune şi despre planul duhovnicesc şi planul etico-moral al tuturor celorlalte porunci ale lui Hristos. (N. tr.)

 

17. Sunt două trăiri: a minţii şi a inimii, a credinţei; inima – prin credinţă –trăieşte în adevăr; mintea în verosimil, uneori până la a exclude adevărul în favoarea acestuia. (N. tr.)

 

18. Reamintim paragraful de la pag. 51 unde Părintele Sofronie vorbeşte despre diferenţa dintre planul duhovnicesc şi cel psihologic. (N. tr.)

 

19. Scrierile episcopului Ignatie Briancianinov (în lb. Rusă) Ed. I. Serghiev Posad, 1913 pag. 25.

 

20. Sfântul Ioan Scărarul şi el vorbeşte despre aceasta în „Scara” sa, Cuvântul al IV-lea: „Despre fericita şi pururea pomenită ascultare„, mai cu seamă cap. 7. (N. tr.)

Sursa: aici

 

 

 

Anunțuri
Categorii:Cuvinte de folos
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: