Prima pagină > Cântările Ortodoxiei > 11 iulie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. OLGA (Gr, Ro, En)

11 iulie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. OLGA (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο της Αγ. Όλγας – 11 ΙΟΥΛΙΟΥ 

TROPARUL ŞI VIAŢA SF. OLGA

11 iulie

Olga si VladimirPomenirea Sfintei Olga, împarateasa Rusiei, cea întocmai cu apostolii.

Fericita Olga, care a strălucit ca un luceafăr pe pămîntul Rusiei, fiind mai înainte întunecată cu întunericul închinării idoleşti, a răsărit mai înainte de a sosi ziua prealuminată a sfintei credinţe, luminîndu-se de Soarele Hristos. Ea era de neam strălucit, strănepoata lui Gostomislu, bărbatul cel mai vestit, şi care, mai înainte de cnejii Rusiei, a strălucit în marele Novgorod, cu al cărui sfat, Ruric, cu fraţii săi, a fost chemat de la domnia nemţească la marea domnie a Rusiei.

Olga s-a născut în satul Vibuţca, care acum este aproape de cetatea Pscov, cetate care în acel timp nu era. Deci, Olga, măcar că a fost crescută de părinţii săi în păgînătatea închinării la idoli, însă ea s-a dat la bună învăţătură, pentru că era foarte înţeleaptă şi întreagă la minte. Aceasta se va arăta din cuvîntul ce ne stă înainte. Murind Ruric, marele domn al Rusiei, a lăsat după dînsul pe fiul său, Igor, care, fiind încă mic cu anii, l-a încredinţat lui Oleg, ruda sa, pînă cînd va veni în vîrstă.

După aceasta, Oleg, adunînd oaste multă, s-a dus în Kiev, luînd cu dînsul şi pe micul Igor, moştenitorul tronului. Acolo, omorînd pe Oscold şi pe Dira, a luat Kievul în stăpînirea sa şi s-a făcut singurul stăpînitor al tuturor părţilor Rusiei, păzind acea mare domnie nepotului său Igor Ruricovici; iar el, de la începutul stăpînirii sale, uneori stătea în Kiev, alteori în marele Novgorod, de unde îşi ocîrmuia stăpînirea sa.

Tînărul Igor, ajungînd la vîrsta tinerească, se îndeletnicea cu vînatul. Deci, i s-a întîmplat lui odată, că, umblînd prin cetăţile şi satele de prin jur ale stăpînirii sale şi alergînd după vînat, s-a dus pînă în acea parte, unde acum sînt hotarele cetăţii Iscovului, aproape de satul Vibuţca, ce s-a zis mai sus. Deci, vînînd, a văzut de cealaltă parte a rîului un vînat dorit de el, dar nu putea să treacă rîul, deoarece nu avea luntre. După puţin timp a văzut pe un tînăr venind pe rîu într-o luntre şi, chemîndu-l pe acela la mal, i-a poruncit să-l treacă rîul.

Deci, plecînd ei, Igor s-a uitat la faţa acelui vîslaş şi a cunoscut că nu este tînăr, ci fecioară foarte frumoasă la faţă. Era fericita Olga, despre care ne este nouă vorba. Igor, la vederea ei îndată s-a rănit cu inima şi aprinzîndu-se cu poftă spre dînsa, a început a grăi cuvinte tinereşti şi înşelătoare. Ea, înţelegînd tulburarea gîndului său şi aprinderea spre poftă, a început a grăi către dînsul, nu cu judecată tinerească, ci bătrînească, tăindu-i vorba, şi zicînd astfel: „Pentru ce te tulburi, domnule, şi gîndeşti la deşertăciuni? Văd că voieşti să mă necinsteşti, ceea ce nu se cade, căci eu niciodată nu voiesc să aud de aceasta. De aceea te rog, stăpîne, ascultă-mă şi leapădă-te de aceste gînduri necuviincioase şi fără de ruşine, de care chiar tu trebuie să te ruşinezi. Adu-ţi aminte şi gîndeşte-te în tine, că eşti domn, iar domnului i se cade să fie luminător tuturor spre lucruri bune, întocmai ca un ocîrmuitor şi judecător drept. Iar tu în ce fel de fărădelege voieşti să cazi acum? De vei face singur răutăţi, biruindu-te de pofta cea necurată, apoi cum vei putea să opreşti pe alţii de la fapte rele şi să conduci cu dreptate stăpînirea ta? Deci, lasă-ţi pofta ta de ruşine, de care şi oamenii cei de jos se îngreţoşează. Apoi să ştii şi aceasta că, deşi mă vezi singură aici şi neputincioasă împotriva puterii tale, însă nu mă vei putea doborî; că de voi fi biruită de silirea ta, atunci îndată adîncul rîului acesta îmi va fi scăparea. Căci mai bine este să mor în curăţie şi apa aceasta să-mi fie mormînt, decît să-mi fie batjocorită fecioria”.

Unele cuvinte ca acestea şi altele multe, grăindu-le despre curăţie fericita Olga către Igor, el îndată şi-a venit în fire, ruşinîndu-se de a sa nebunie şi, neputînd să răspundă nimic împotrivă, tăcea, ruşinîndu-se. Deci, trecînd rîul, a plecat. Domnul Igor se mira de buna înţelegere şi de curăţia acestei tinere fecioare. Iată un început bun şi vrednic de mirare al fericitei Olga. Căci ea, încă neştiind pe Dumnezeu şi nici auzind de poruncile Lui, a arătat o nevoinţă ca aceea cu întreaga ei înţelepciune, păzindu-şi fecioreasca sa curăţie cu dinadinsul şi vorbind cuvinte înţelepte din priceperea cea cu minte bărbătească, a îmblînzit pofta cea sălbatecă a tînărului domn, aducîndu-l pe el în simţire.

Nu după multă vreme, domnul Igor s-a dus iarăşi la Kiev cu rudenia sa, Oleg. El a voit să aşeze acolo scaunul domniei a toată Rusia. Şi aceasta a făcut-o astfel, pentru că şedea cu domnia în Kiev, iar în marele Novgorod, precum şi în celelalte cetăţi mari ale Rusiei, punea neamuri de ale sale. Deci, venind vremea marelui cneaz Igor să se însoţească cu nunta şi aducîndu-se multe fecioare frumoase, care dintr-însele ar fi fost vrednică de împărăteasă, voievodul n-a iubit pe nimeni. Ci, aducîndu-şi aminte de înţeleapta şi frumoasa Olga, a trimis îndată pe Oleg, rudenia sa, şi, aducînd-o cu mare cinste în Kiev, s-a însoţit cu ea prin nuntă legiuită. După ce a murit Oleg, ruda şi învăţătorul voievodului, Igor a început a fi singur stăpînitor în tot pămîntul Rusiei şi avea de la început războaie mari cu popoarele dimprejur. El a mers pînă la Constantinopol, unde, robind multe părţi greceşti şi punînd dajdie, s-a întors cu izbîndă şi cu slavă. După aceea a vieţuit în linişte, avînd pace cu toate ţările, cu care se învecina. El a avut de la Olga un fiu, numit Sviatoslav, care mai în urmă a fost tatăl marelui domn Vladimir. Igor stăpînea singur în domnia cea mare cu bună sporire, avînd scaunul în Kiev; iar bogăţia îi curgea de pretutindeni cu îndestulare, că şi cetăţile cele îndepărtate îi dădeau dajdie şi multe daruri.

Sfîrşitul lui a fost în acest chip: deoarece acum se uşurase de multe războaie şi avea petrecere paşnică, a voit să-şi vadă stăpînirea sa. Deci, a început a umbla prin cetăţi şi prin ţările pămîntului Rusiei, luînd de la dînşii obişnuitele dajdii. Venind la Drevleni, şi-a adus aminte de răutatea celor de mai înainte, că la începutul domniei sale, ei se depărtaseră de el şi numai prin război i se supuseră. Pentru aceea, a îndoit dajdia asupra lor şi i-a împovărat. Ei, mîhnindu-se, s-au sfătuit cu voievodul lor Maldit care se numea şi Nizchin şi au zis: „Dacă lupul se obişnuieşte la oi, atunci scoţînd una cîte una, ar mînca toată turma, dacă nu l-ar ucide. Tot astfel şi noi, dacă nu-l vom ucide pe Igor, apoi el ne va pierde pe toţi”. Astfel, sfătuindu-se ei, aşteptau vreme prielnică să-l omoare pe Igor. Deci, cînd domnul Igor a trimis la Kiev dajdia luată de la Drevleni, iar el rămăsese încă la dînşii cu puţini tovarăşi, atunci ei au găsit vremea nimerită şi fără de veste au năvălit asupra lui şi i-au tăiat pe toţi tovarăşii, iar pe el l-au ucis sub cetatea lor, Corostena, îngropîndu-l acolo.

Astfel a fost sfîrşitul marelui domn Igor Ruricovici, marele stăpînitor al pămîntului Rusiei şi înfricoşătorul popoarelor dimprejur. După moartea lui Igor, a luat domnia povăţuitorul său Oleg, stăpînind singur treizeci şi doi de ani.

Marea doamnă Olga, auzind în Kiev despre uciderea bărbatului său, a plîns după dînsul foarte mult împreună cu fiul său Sviatoslav. Asemenea au plîns şi toţi locuitorii Kievului. Drevlenii, după uciderea marelui domn, au luat mare îndrăzneală şi s-au sfătuit să ia pe doamna Olga de soţie voievodului lor Maldit Nizchin, iar pe Sviatoslav, moştenitorul lui Igor, fiind copil mic, să-l omoare în taină, ca astfel voievodul lor să fie stăpînitor în toată Rusia. Deci, ei îndată au trimis în Kiev la Olga douăzeci de bărbaţi vestiţi cu luntrele, pe de o parte s-o roage ca să se însoţească cu voievodul lor, iar pe de alta, dacă nu va voi, s-o ameninţe ca şi de nevoie să fie femeia stăpînului lor. Bărbaţii trimişi, mergînd pe apă, au ajuns la Kiev şi au stat la mal.

Doamna Olga, auzind de venirea lor, i-a chemat la dînsa şi a zis către ei: „Bine aţi venit, cinstiţi oaspeţi!” Ei au răspuns: „Bine v-am găsit”. Doamna a zis: „Spuneţi, pentru ce aţi venit la noi?” Bărbaţii au răspuns: „Locuitorii drevleni, ne-au trimis la tine, zicînd astfel: „Să nu te mînii că am ucis pe bărbatul tău, căci era ca un lup care răpea şi jefuia, iar domnii noştri sînt buni. Ei au lărgit pămîntul drevlenilor, mai ales domnul nostru acum este mai bun decît Igor. El este blînd, iubitor şi milostiv spre toţi, tînăr de ani şi frumos la faţă. Deci, să mergi după voievodul nostru, ca să ne fii nouă stăpînă, nu numai peste pămîntul Rusiei, dar şi peste cel al drevlenilor”.

Olga, ascunzîndu-şi jalea şi durerea inimii după bărbat, s-a prefăcut veselă şi a zis către ei: „Cuvintele voastre îmi sînt plăcute, căci acum nu voi mai învia pe bărbatul meu. Deci, a petrece în văduvie nu este fără primejdie, nici aş putea, precum se cade, a ocîrmui o domnie atît de mare, fiind femeie şi fiul meu este încă copil mic. Deci, voi merge de bună voie după voievodul vostru, fiind tînăr, căci şi eu nu sînt încă bătrînă. Acum vă duceţi să vă odihniţi în luntrele voastre, iar mîine dimineaţă vă voi chema la ospăţ cinstit, pe care îl voi face vouă, ca toţi să ştie pricina venirii voastre şi voinţa mea. După aceea, voi merge la voievodul vostru. Însă voi, cînd trimişii noştri vor veni să vă cheme la ospăţ, să ştiţi cum să păziţi cinstea voievodului care v-a trimis, cum şi pe a voastră, ca în ce chip aţi venit la Kiev, aşa să mergeţi şi la palatele ospăţului. Kievenii să vă aducă în luntrii purtate pe capete, ca toţi să vadă cinstea voastră şi să cunoască dragostea mea către voievodul vostru, pentru care vă cinstesc cu mare cinste înaintea oamenilor mei”. Ei s-au bucurat şi s-au dus la luntrele lor.

Însă, Doamna Olga se gîndea cu ce fel de moarte să-i piardă, ca să se răzbune pentru uciderea bărbatului său. Deci, a poruncit ca din acea noapte, să sape o groapă adîncă în curtea domnească, care era afară de cetate, unde erau şi palate foarte frumoase, că acolo gătise locul pentru ospăţul făgăduit. Făcîndu-se dimineaţă, doamna a trimis bărbaţi ca să cheme pe trimişii voievodului la ospăţ. Ei, şezînd în luntre ca nebunii, ziceau: „Noi nu vom merge pe jos, nici călări, nici în carete, ci precum sîntem trimişi în luntre de marele nostru voievod, tot aşa să ne duceţi pe capetele voastre la doamna voastră”. Kievenii, rîzînd de nebunia lor, le-au zis: „Voievodul nostru este ucis, iar doamna noastră merge după voievodul vostru şi sîntem ca nevrednicii. Deci, facem ceea ce ni se porunceşte. Punîndu-i pe cîte unul în luntrişoare mici, îi duceau astfel, umflîndu-se ei şi mîndrindu-se. Şi dacă i-au dus în curtea domnească, despre care s-a zis mai înainte, doamna Olga, privind din palate spre ei, a poruncit să-i arunce în groapa cea adîncă, care era gătită pentru dînşii. Apoi ea, ducîndu-se singură la groapă şi uitîndu-se într-însa, a strigat, zicînd: „Vă este plăcută cinstea aceasta?” Ei au răspuns: „O, amar nouă, că am ucis pe Igor, căci bine n-am aflat, ci în schimb am cîştigat rele”. Atunci Olga a poruncit să arunce pămînt peste ei.

Marea doamnă Olga, făcînd aceasta, a trimis degrabă la drevleni, zicînd: „Dacă voiţi cu adevărat să mă luaţi pentru voievodul vostru, apoi să trimiteţi la mine oameni mai mulţi şi mai vestiţi decît cei dintîi, ca să mă ducă cu cinste la voievodul vostru. Să-i trimiteţi fără de întîrziere, mai înainte pînă ce nu mă opreşte poporul din Kiev”. Drevlenii au trimis la dînsa, cu mare bucurie şi cu sîrguinţă, cincizeci de bărbaţi aleşi, care după voievod erau bătrîni mai de frunte în pămîntul drevlenilor. Cînd au sosit ei în Kiev, doamna Olga a poruncit să gătească pentru dînşii o baie mare. După aceea a trimis la ei să-i poftească, ca mai întîi după osteneala drumului, să se spele în baie şi să se odihnească, apoi să vină la dînsa. Ei, bucurîndu-se de aceasta, au intrat în baie. Dar cînd au început a se spăla, îndată slujitorii au întărit uşile, închizîndu-le bine şi împresurînd baia cu paie şi cu vreascuri, i-a dat foc după porunca doamnei. Astfel au ars toţi boierii drevlenilor cu slugile lor în acea baie.

După aceea, Olga a trimis iar veste la drevleni, înştiinţîndu-i de grabnica sa venire spre însoţire cu voievodul lor şi le-a poruncit să se gătească ospăţ la acel loc, unde ei au ucis pe bărbatul său. Deci, ea venea la el ca să facă pomenire şi ospăţ bărbatului său cel dintîi, mai înainte de nunta a doua, după obiceiul păgînesc şi după aceea să facă nunta. Drevlenii s-au bucurat mult de aceasta şi au pregătit toate cu îndestulare. Marea doamnă Olga a mers la drevleni, după făgăduinţa sa, cu mulţi oameni pregătiţi nu atît pentru nuntă, cît pentru război. Şi cînd s-au apropiat de Corestina, cetatea lor de scaun, drevlenii au ieşit în întîmpinarea ei, împodobiţi în haine luminoase, unii călări, alţii pe jos.

Ei au primit-o cu bucurie şi veselie mare, iar ea a mers mai întîi la mormîntul bărbatului său, plîngîndu-l şi săvîrşind pome-nirea. Şi, după vechiul obicei păgînesc, a poruncit ca deasupra mormîntului să grămădească o movilă mare. Zis-au drevlenii către ea: „Stăpînă doamnă, am ucis pe bărbatul tău că era nemilostiv spre noi, ca un lup răutăcios, iar tu eşti milostivă, ca şi domnul nostru şi de acum vom petrece bine”. Răspuns-a Olga: „Nu sînt mîhnită acum de bărbatul cel dintîi, pentru că am săvîrşit asupra lui, cele ce se cădea a le săvîrşi. Acum este timpul ca să merg la a doua nuntă, veselindu-mă cu voievodul vostru”. Atunci au întrebat-o drevlenii de solii lor cei dintîi şi cei de al doilea. Răspuns-a doamna: „Vin după noi pe altă cale cu toată bogăţia mea”.

După aceea Olga, lepădînd hainele de doliu, s-a îmbrăcat cu haine luminoase de nuntă, precum se cuvine cinstei domneşti, arătîndu-se că este bucuroasă şi veselă. Deci, ea a poruncit drevlenilor să mănînce, să bea şi să se veselească. Iar oamenilor săi le-a poruncit să servească pe drevleni, să mănînce cu ei şi să nu se îmbete. După ce s-au îmbătat toţi drevlenii, fără de veste a poruncit doamna oamenilor săi, ca cu armele pregătite pentru aceasta, adică cu săbiile, cu cuţitele şi cu suliţele să ucidă pe drevleni, încît mai mult de 5000 au căzut ucişi. Astfel marea doamnă Olga a amestecat veselia drevlenilor cu sînge şi, răzbunînd uciderea bărbatului ei, s-au întors la Kiev.

În al doilea an, adunînd Olga putere de oaste, s-a dus la drevleni cu fiul său Sviatoslav Igorovici, povăţuindu-l spre răzbunarea morţii tatălui său. Deci, au ieşit şi drevlenii împotriva lor cu putere mare. Luptîndu-se cu putere amîndouă părţile şi kievenii biruind pe drevleni şi tăindu-i, i-au gonit pînă la Corestina, cetatea cea de scaun, şi drevlenii s-au ascuns în ea. Dar Olga a bătut asupra lor un an întreg, stînd nedepărtată de cetate. Văzînd că nu este cu înlesnire a lua cetatea cu bătălie, înţeleapta doamnă s-a dat la purtarea de grijă cea cu meşteşug şi a trimis la cei din cetate, zicîndu-le: „Nebunilor, pentru ce voiţi să muriţi de foame, nevrînd să vă plecaţi mie? Iată alte cetăţi mi s-au supus şi îmi dau dajdii, petrecînd acum fără frică prin cetăţi şi prin sate, lucrîndu-şi ţarinile lor”. Ei au zis: „Am voi şi noi să ne supunem ţie, dar ne temem ca să nu te răzbuni asupra noastră pentru bărbatul tău”.

Olga a trimis iarăşi la ei, zicînd: „M-am răzbunat de mai multe ori pe mai marii voştri şi pe ceilalţi, iar acum nu-mi trebuie decît supunere şi dajdie din partea voastră”. Drevlenii au voit să-i dea dajdii, precum voia singură, iar Olga a zis către ei: „Ştiu că acum aţi sărăcit de războaie şi nu puteţi să-mi daţi dajdie de miere, ceară sau alte lucruri oarecare. Deci nici eu nu voiesc să vă îngreunez cu dajdii mai mari, ci să-mi daţi o dajdie mică, ca semn de supunere. Să-mi daţi cîte trei porumbei şi cîte trei vrăbii de la casa fiecăruia şi îmi este destul, văzînd supunerea voastră”. Drevlenii socotind această dajdie întru nimic şi batjocorind încă şi înţelegerea ei femeiască, îndată au adunat cu sîrguinţă mare de fiecare cîte trei porumbei şi vrăbii, trimiţîndu-i la ea cu plecăciune. A zis Olga bărbaţilor care veniseră din cetate la ea: „Iată acum v-aţi supus mie şi fiului meu, deci să locuiţi cu pace. Iar eu de dimineaţă mă voi depărta de cetatea voastră şi mă voi duce la locul meu”. Liberînd pe acei bărbaţi şi auzind cei din cetate de aceste cuvinte ale Doamnei, s-au bucurat.

Olga a împărţit păsările la ostaşii ei, poruncindu-le ca seara tîrziu, să lege la fiecare porumb şi vrabie peticuţe mici, întocmite cu pucioasă aprinsă şi la toate să le dea drumul în văzduh. Făcîndu-se aceasta, păsările au zburat în cetatea de unde erau luate şi fiecare porumb a intrat în cuibul lui şi fiecare vrabie în locul ei şi îndată s-a aprins cetatea în mai multe locuri. În vremea aceea, Olga a poruncit puterilor sale ostăşeşti să se apropie de cetate din toate părţile şi să-i bată, iar oamenii cetăţii, neputînd suferi focul, au fugit şi, ieşind, cădeau în mîinile potrivnicilor lor. Astfel a fost luată cetatea.

În acea luptă a fost ucisă o mulţime nenumărată din poporul drevlenilor; unii au ars în foc împreună cu femeile şi copiii lor, iar alţii s-au înecat în rîul de sub cetate. În vremea aceea, a pierit şi voievodul drevlenilor, iar cei ce au rămas vii i-au dus pe mulţi în robie şi pe cei din urmă i-au lăsat să petreacă la locurile lor, punîndu-le dajdie grea. Astfel a răsplătit Olga drevlenilor moartea bărbatului său, iar pămîntul lor l-a supus ei.

Întorcîndu-se ea la Kiev cu biruinţă, cîrmuia toate părţile stăpînirii ruseşti, nu ca o femeie, ci ca un bărbat puternic şi înţelept, stăpînind şi ostăşindu-se cu tărie împotriva vrăjmaşilor. Duşmanilor era înfricoşată, iar popoarelor ei iubită. Fiind milostivă şi bună la obicei, nimănui nu-i făcea strîmbătate, pedepsind cu milostivire pe cei răi, iar celor buni răsplătindu-le cu daruri, fiecăruia măsurîndu-le după lucruri şi după vrednicie. Ea era înţeleaptă în toate lucrurile, miluind pe cei săraci, scăpătaţi şi lipsiţi, fiind plecată spre cei ce cer milă, auzind iute rugăminţile şi împlinind toate cererile drepte.

Lucrurile ei, deşi se făceau în necredinţă păgînească, erau plăcute lui Dumnezeu şi vrednice darului creştinesc, căci ea avea o viaţă înfrînată şi curată, fiindcă n-a voit să se mărite după alt bărbat, ci petrecea în văduvie curată, păzind sceptrul monarhiei ruseşti fiului său, pînă la vîrsta lui. Fiul ei, după ce a crescut şi s-a îmbărbătat, i-a încredinţat lui toată ocîrmuirea domniei celei mari. Iar ea, uşurîndu-se de toate grijile şi gîlcevile, petrecea fără de grijă, neîncetînd cu facerile de bine.

Cînd s-a apropiat vremea cea bine primită, în care Preabunul Dumnezeu voia să lumineze cu lumina sfintei credinţe pe ruşii cei orbiţi cu necredinţa, să-i aducă la cunoştinţa adevărului şi să-i povăţuiască la calea mîntuirii, a binevoit ca începătura acestei luminări s-o facă prin neputinciosul vas femeiesc, prin fericita Olga, spre ruşinarea bărbaţilor celor împietriţi la inimă. Căci precum mai înainte mironosiţele au propovăduit Învierea Domnului şi prin împărăteasa Elena s-a arătat la toată lumea cinstita Cruce pe care S-a răstignit Hristos, scoasă din sînul pămîntului, tot astfel şi după aceea pe pămîntul Rusiei, prin minunata femeie, Elena cea nouă, doamna Olga, a voit a sădi sfînta credinţă. Pe ea a găsit-o Duhul Sfînt vas ales Preasfîntului Său nume, ca să-l poarte în ţările Rusiei.

Deci, a răsărit în inima ei raza darului Său cel nevăzut, deschizînd ochii minţii ei spre cunoştinţa adevăratului Dumnezeu pe care nu-L ştia. Ea acum a înţeles înşelăciunea şi rătăcirea păgîneştii necurăţii şi arătat ştia că idolii pe care oamenii cei fără de minte îi cinsteau, nu sînt zei, ci lucru neînsufleţit, făcut de mîini omeneşti. De aceea, nu numai că nu-i cinstea, ci îi dispreţuia. Dreapta şi buna credinţă o căuta cu tot sufletul, ca un bun negustor pe mărgăritarul cel de mult preţ, pe care a şi aflat-o. Căci povăţuindu-se prin dumnezeiasca purtare de grijă că Unul este adevăratul Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pămîntului şi a toată făptura, în care cred grecii şi că afară de Acela nu este alt Dumnezeu şi, îndemnîndu-se de dorinţa adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu ca o nelenevoasă, a voit ca însăşi ea să meargă la greci şi să vadă rînduiala slujbei creştineşti, ca să ştie desăvîrşit cele despre adevăratul Dumnezeu.

Luînd cu sine nişte vestiţi boieri şi curteni ai Rusiei, au mers la Constantinopol în corăbii, avînd cu ea avere multă. Acolo a fost primită cu mare cinste de împărat şi de patriarh, cărora le-a adus şi daruri multe, vrednice de unele feţe ca acelea. Ea a învăţat acolo credinţa creştinească, ascultînd cu osîrdie în toate zilele dumnezeieştile cuvinte, luînd aminte la podoabele bisericeşti, la cîntare şi la toată rînduiala dreptei credinţe creştineşti. Ea se aprindea cu inima de dragostea lui Dumnezeu, crezînd în El cu neîndoire şi dorea să primească Sfîntul Botez.

Împăratul grecesc, într-acea vreme fiind văduv, voia să se însoţească cu dînsa, căci pe de o parte se biruia de frumuseţea feţei ei, iar pe de alta, era îndemnat de buna ei înţelegere, de slava, de vitejia şi de mărimea ţărilor Rusiei. Deci, a zis către dînsa: „O, doamnă Olga, tu eşti vrednică să fii împărăteasă creştină şi să locuieşti împreună cu noi în această cetate a împărăţiei noastre”. Astfel îi vorbea el despre însoţire. Dar ea se arăta ca şi cum nu se lepăda de însoţirea împăratului, însă mai întîi cerea Botezul, zicînd: „Pentru Sfîntul Botez am venit aici, iar nu pentru nuntă. După ce mă veţi boteza, atunci vom vorbi şi despre însoţire. Căci nu se cade ca femeia cea nebotezată şi necreştină să meargă după bărbat creştin”. Atunci, împăratul se sîrguia ca s-o boteze degrabă, iar patriarhul, după ce a învăţat-o din destul despre dreapta credinţă, a pregătit de botez.

Cînd s-a pregătit scăldătoarea Sfîntului Botez, Olga s-a rugat ca însuşi împăratul să fie primitorul ei din sfînta scăldătoare, căci zicea: „Într-alt mod nu voiesc să mă botez, dacă nu-mi va fi însuşi împăratul tată din botez. Deci, mă voi duce fără a mă boteza şi voi veţi da lui Dumnezeu răspuns pentru sufletul meu!” Deci, împăra-tul s-a învoit la dorinţa ei şi fericita Olga a fost botezată de preasfin-ţitul patriarh. Însuşi împăratul s-a făcut ei tată de botez, primind-o din sfînta scăldătoare şi i-a pus numele ei Elena, ca şi cea dintîi împărăteasă între creştini, Elena, maica marelui Constantin.

După botez, slujind preasfinţitul patriarh, a împărtăşit-o cu Preacuratele Taine ale lui Hristos şi a binecuvîntat-o, zicîndu-i: „Binecuvîntată eşti tu între femeile Rusiei, că ai lăsat întunericul şi ai căutat pe Unul adevăratul Dumnezeu şi te-ai logodit cu viaţa cea fără de moarte. De acum vor începe a te ferici toţi fiii Rusiei”. Astfel a binecuvîntat-o patriarhul. Tot atunci s-au botezat mulţi din cei ce veniseră cu dînsa, din amîndouă părţile şi s-a făcut bucurie în Constantinopol pentru botezul marii doamne a Rusiei, iar împăratul a făcut ospăţ împărătesc într-acea zi şi s-a veselit, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos.

După aceasta, împăratul iarăşi i-a vorbit fericitei Elena despre nuntă, însă dînsa i-a răspuns: „Cum ai putea să iei de soţie pe fiica ta cea din Botez? Acesta este lucru spurcat şi lepădat, nu numai în legea creştinească, dar şi în cea păgînească, ca tatăl să aibă de soţie pe fiica sa”. Împăratul a zis către dînsa: „O, Olga, m-ai întrecut cu meşteşugul”. Fericita Olga a zis către împărat: „Ţi-am spus de mai înainte că nu pentru aceea am venit aici, ca să împărăţesc cu tine, căci mi-e destulă împărăţia Rusiei şi fiul meu. Ci să mă fac mireasa Împăratului cel fără de moarte, Hristos Dumnezeu, pe Care L-am iubit cu tot sufletul meu şi să mă învrednicesc împărăţiei Lui celei veşnice”. Atunci împăratul, părăsind dorinţa sa deşartă şi dragostea trupească, a iubit-o cu dragoste duhovnicească, ca pe fiica sa şi dîndu-i daruri mari, a trimis-o cu pace. Ea, ducîndu-se din Constantinopol, a mers la preasfinţitul patriarh, ca să ia binecuvîntare de cale şi a zis către dînsul: „Părinte preasfinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întorc cu pace în ţara mea, unde petrece fiul meu în păgîneasca rătăcire împreună cu toţi oamenii cei întăriţi în necurăţia cea veche, care sînt împietriţi, ca Domnul să mă izbăvească acolo de toate răutăţile cu sfintele tale rugăciuni”.

Patriarhul a zis către dînsa: „Fiica mea cea în Sfîntul Duh credincioasă şi binecuvîntată, Hristos, în Care prin Sfîntul Botez te-ai îmbrăcat, singur să te păzească de tot răul, precum a păzit pe Noe în corabie, pe Lot din Sodoma, pe Moise cu poporul Israil de Faraon, pe David de Saul, pe Daniil din gurile leilor şi pe cei trei tineri în cuptor. Tot aşa şi pe tine să te izbăvească de toată ispita, că binecuvîntată eşti în neamul tău, iar nepoţii şi strănepoţii tăi te vor ferici în anii cei de pe urmă”.

O binecuvîntare ca aceasta, luată de la preasfinţitul patriarh, fericita Elena a considerat-o mai scumpă decît toate darurile. Ea a luat învăţătură pentru curăţie şi rugăciune, pentru post şi înfrînare şi pentru toate lucrurile cele bune, care se cuvin vieţii creştine celei plăcute lui Dumnezeu. A mai luat de la dînsul cinstita cruce, sfintele icoane, preoţi, cărţi şi multe alte sfinţite lucruri şi s-a dus întru ale sale. Se mai povesteşte încă şi aceasta, că cinstita cruce pe care ea a luat-o din mîinile preasfinţitului patriarh, avea deasupra această scriere: „Pămîntul Rusiei s-a înnoit către Dumnezeu prin Sfîntul Botez, pe care l-a primit fericita Olga”. Această cruce, după fericitul sfîrşit al Sfintei Olga, a fost păzită de credincioşii ce rămăseseră după dînsa, pînă în timpul marelui domn al Kievului, Iaroslav Vladimirovici, care, zidind cea mai mare şi cea mai frumoasă biserică a Sfintei Sofia, a pus într-însa crucea aceea în partea dreaptă a altarului. Dar acum nu se mai află, căci prin risipirile cele multe, cele dintr-însa s-au pustiit. Deci, să ne întoarcem iarăşi la povestirea despre Sfînta Olga.

Venind în Kiev, Elena cea nouă, marea doamnă Olga, a început ca un soare a izgoni, prin lumina credinţei, întunericul păgînătăţii idoleşti, luminînd pe cei întunecaţi, zidind biserici în numele Sfîntului Nicolae la movila Oscoldova şi pe mulţi din Kiev i-a întors la credinţa în Hristos. Pe fiul său Sviatoslav, însă, n-a putut nicidecum să-l aducă la înţelegerea cea adevărată şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, pentru că nu lua aminte la cuvintele ei. Toată îndeletnicirea lui era în lucrurile oştilor, fiind bărbat viteaz şi iubitor de războaie, şi toată viaţa sa şi-a petrecut-o mai mult la oaste şi în războaie decît în casă. Iar către maica sa, care îl învăţa credinţa creştinească, zicea: „De voi primi botezul şi credinţa creştină, apoi boierii, voievozii şi toate popoarele se vor depărta de mine şi nu voi mai avea cu cine să mă lupt împotriva vrăjmaşilor, ca să apăr moştenirea noastră”. Astfel răspundea voievodul Sviatoslav. Pe cei ce voiau să se boteze, nu-i oprea însă, dar nu mulţi din boieri primeau Sfîntul Botez, căci pe cei ce se botezau îi batjocorea. Pentru că la necredincioşi, credinţa creştină este o nebunie, iar din poporul cel simplu mulţi veneau la sfînta biserică.

Deci, Sfînta Olga se ducea în marele Novgorod şi în celelalte cetăţi ale stăpînirii sale şi pretutindeni aducea pe oameni la credinţa lui Hristos, iar idolii îi sfărîmau şi în locurile lor puneau cinstitele cruci, de la care, după aceea, multe minuni se săvîrşeau spre încredinţarea necredincioşilor”.

După aceea s-a dus în patria sa, în satul Vibuţca, în care s-a născut. Acolo a început a învăţa pe oameni şi pe rudeniile sale cunoştinţa de Dumnezeu. Iar cînd s-a dus la malul rîului Mare, care curgea de la miazăzi spre miazănoapte şi în dreptul locului acela era un alt rîu numit Iscova, care curgea de la răsărit şi se vărsa în rîul cel mare. Atunci era în locurile acelea o pădure mare şi dumbrăvi multe şi ea a văzut de cealaltă parte a rîului trei raze prealuminoase, coborîndu-se din cer spre acele locuri strălucind; dar nu numai sfînta singură a văzut acea lumină minunată, ci şi toţi cei care erau cu dînsa. Fericita Olga s-a bucurat foarte mult şi a mulţumit lui Dumnezeu de acea slăvită vedenie, care înainte îi însemna ei luminarea părţilor acelora prin darul lui Dumnezeu. Deci, întorcîndu-se la suita sa, a proorocit zicînd: „Să vă fie în ştiinţă că, prin voia lui Dumnezeu, în acest loc strălucit de trei raze strălucitoare, are să fie biserica Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi şi o să zidim cetate mare slăvită şi întru toate îndestulată”. Aceasta zicînd, s-a rugat mult lui Dumnezeu şi, punînd cruce acolo, este încă şi astăzi într-acel loc casă de rugăciune.

Propovăduitoarea lui Hristos, înconjurînd multe cetăţi ale lui Hristos, s-a întors în Kiev, unde făcea multe fapte bune. Dacă întru necredinţă fiind, era plină de fapte bune, cu cît mai ales luminîndu-se prin sfînta credinţă, se împodobea cu toate faptele bune, sîrguindu-se să placă lui Dumnezeu cel cunoscut din nou, Ziditorul şi Luminătorul său. Apoi, aducîndu-şi aminte de vedenia care a văzut-o la rîul Iscova, a trimis acolo mult aur şi argint spre zidirea bisericii Sfintei Treimi, poruncind ca lîngă dînsa să se sălăşluiască oamenii. Deci, în scurt timp s-a făcut cetatea cea mare Iscovul, care se numea de la rîul Iscov şi se preamărea într-însa numele Preasfintei Treimi.

Într-acel timp, marele domn Sviatoslav, lăsînd pe maica sa, Sfînta Olga, în Kiev şi cu dînsa şi pe fiii săi, Iaroslav, Oleg şi Vladimir, a plecat împotriva bulgarilor. Luptîndu-se el în pămîntul lor, le-a luat optzeci de cetăţi şi în cetatea lor cea de scaun anume, Pereiaslaveţ, i-a plăcut a petrece. Iar fericita Olga, rămînînd în Kiev, învăţa pe fiii lui Sviatoslav credinţa creştinească, pe cît ei puteau să înţeleagă. Însă n-a îndrăznit a-i boteza, ca să nu facă vreun rău fiului ei cel nesupus, ci i-a lăsat pe ei în voia Domnului. Sviatoslav, zăbovind mult la bulgari, pecenegii au venit fără de veste asupra hotarelor Kievului şi, înconjurînd cetatea, se luptau asupra ei. Iar Sfînta Olga cu nepoţii săi stătea închisă. Ei nu puteau să ia cetatea pentru că Domnul, păzind pe Olga, credincioasa roaba sa, a apărat cetatea de vrăjmaşi cu rugăciunile ei.

Înştiinţîndu-se Sviatoslav despre năvălirea pecenegilor asupra Kievului, s-a sîrguit degrabă a veni cu puterea sa şi fără de veste a năvălit în oştile pecenegilor, pe care, bătîndu-i, i-a izgonit departe. Deci, intrînd în Kiev, s-a închinat maicii sale, care era bolnavă. El voia să o lase şi să se ducă la război împotriva bulgarilor, dar fericita Olga, plîngînd, a zis către dînsul: „Pentru ce mă laşi, fiul meu, şi unde te duci? Căutînd cele străine, pe ale tale cui le încredinţezi, căci fiii tăi sînt încă mici, iar eu bătrînă şi bolnavă şi de acum aştept sfîrşitul meu şi ducerea mea la doritul meu Hristos, întru care cred. Acum, de nimic nu mă îngrijesc, decît numai de tine, că mult te-am rugat şi te-am învăţat să laşi păgînătatea idolească şi să cunoşti pe adevăratul Dumnezeu pe care eu L-am cunoscut. Dar n-ai băgat de seamă rugămintea mea şi ştiu că, pentru neascultarea ta către mine, pe pămînt nu te aşteaptă bun sfîrşit, iar după moarte munci veşnice, care sînt pregătite necredincioşilor. Însă acum, măcar această rugăminte de pe urmă a mea să o împlineşti: Nu te duce nicăieri, pînă ce nu mă voi duce din viaţa aceasta. Iar după ce mă vei îngropa, atunci te vei duce unde vei voi. După moartea mea însă, să nu-mi faceţi nimic deasupra mormîntului, după obiceiul vostru păgînesc, ci preoţii mei să-mi îngroape păcătosul meu trup, precum este obiceiul creştinesc. Să nu îndrăzniţi a grămădi movilă deasupra mea, nici să faceţi privelişte. Ci să trimiteţi aur preasfinţitului patriarh din Constantinopol, ca acela să săvîrşească rugăciuni către Dumnezeu pentru sufletul meu şi să ospăteze cu milostenie pe săraci”.

Sviatoslav, auzind acestea, a plîns şi a făgăduit că va face toate cele poruncite de dînsa, afară numai că nu primeşte sfînta credinţă. După trei zile, fericita Olga, venind la slăbiciunea cea de pe urmă, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului Trup şi de viaţă făcătorul Sînge al lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi a făcut întru totul rugăciunea cea cu dinadinsul către Dumnezeu şi către Preacurata Născătoare de Dumnezeu, pe care ea o avea ajutătoare, după Dumnezeu. De asemenea, chema într-ajutor pe toţi sfinţii şi mai ales făcea rugăciune pentru luminarea pămîntului Rusiei, pentru că vedea înainte cele ce aveau să fie. Ea, de multe ori, în zilele vieţii sale, spunea înainte, prooroceşte, că Dumnezeu va lumina poporul Rusiei şi mulţi dintr-înşii vor fi sfinţi mari. Acest lucru ea îl cerea degrabă de la Dumnezeu, ca să se împlinească mai aproape de sfîrşitul său. Fiind încă cu rugăciunea în gură, cinstitul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti şi a intrat în mîinile lui Dumnezeu ca un drept. Astfel s-a mutat ea de la cele pămînteşti la cele cereşti şi s-a învrednicit a intra în cămara nemuritorului Împărat, Iisus Hristos Dumnezeu. Ea s-a numărat întîia sfîntă din ceata sfinţilor din pămîntul Rusiei. Fericita Olga, numită Elena din Sfîntul Botez, a murit la 11 Iulie.

Ea a petrecut în însoţire de la fecioria sa 42 de ani; iar mai înainte de însoţire era tînără şi în putere desăvîrşită, avînd 20 de ani. După moartea bărbatului său, în anul al zecelea, s-a învrednicit de Sfîntul Botez, iar după Botez a vieţuit cu dumnezeiască plăcere 15 ani. Astfel că toţi anii vieţii ei erau aproape nouăzeci. După dînsa a plîns fiul ei Sviatoslav, marele domn, nepoţii, boierii, dregătorii şi tot poporul şi au îngropat-o cu cinste după obiceiul creştinesc.

După moartea Sfintei Olga s-au împlinit proorociile ei despre răul sfîrşit al fiului său şi despre buna luminare a pămîntului Rusiei. Astfel, fiul ei Sviatoslav, după cîţiva ani, precum scrie Cuviosul Nestor al Pecerscăi, a fost ucis în război de voievodul pecenegilor, care se chema Curia. Acesta, tăindu-i capul, a făcut pahar de băut din ţeasta capului, ferecînd-o în aur şi scriind pe dînsa cuvintele acestea: „Cel ce caută cele străine, pierde pe ale sale!” El bea cu paharul acela cu boierii săi cînd benchetuia.

Astfel marele domn al Kievului, Sviatoslav Igorovici, care era viteaz şi nebiruit în războaie, şi-a trecut această viaţă, după proorocia maicii sale, căci n-a ascultat-o. Şi s-a împlinit proorocia ei şi despre pămîntul Rusiei. Pentru că, trecînd 20 de ani după moartea Sfintei Olga, Vladimir, nepotul ei, a primit Sfîntul Botez. Şi astfel toate părţile Rusiei le-a luminat cu sfînta credinţă. Apoi, zidind o biserică de piatră în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a numit-o „Deseatniţe”, căci Vladimir a dat pentru dînsa a zecea parte din averea sa.

Deci, sfătuindu-se cu Preasfinţitul Leontie, Mitropolitul Kievului, care venise după Mihail, a scos din pămînt, întregi şi nevătămate, cinstitele moaşte ale Sfintei Olga, care erau pline de plăcută mirosire, şi le-a mutat cu mare cinste în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Ei nu le-au ţinut în ascuns, ci le-au pus la vedere, pentru că cei ce alergau la dînsele cu credinţă îşi cîştigau împlinirea rugăciunilor lor. Căci de la aceste cinstite moaşte se dau multe tămăduiri la toate neputinţele.

Nu se cuvine a trece cu vederea nici aceasta: în peretele bisericii, deasupra mormîntului ei, era o ferestruie. Şi atunci cînd cineva se apropia de sfintele ei moaşte cu credinţă neîndoită, ferestruia aceea se deschidea singură şi se arăta celui ce stătea afară, ca să vadă cinstitele ei moaşte făcătoare de minuni, de la care cei vrednici, vedeau ieşind o minunată strălucire, şi de o vedere ca aceea, de orice boală era cuprins cineva din cei ce aveau credinţă, îndată cîştigau sănătate. Însă celui ce se apropia cu puţină credinţă, nu i se deschidea ferestruica, nici nu putea să vadă cinstitele moaşte, chiar de-ar fi intrat în biserică, ci vedea numai mormîntul. Unul ca acela nu putea să cîştige nici tămăduire. Iar cei ce credeau, cîştigau toate cele spre folosul sufletelor şi trupurilor, cu rugăciunile Sfintei şi dreptei Olga, care din botez s-a numit Elena, şi cu ajutorul darului Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Ἡ Ἁγία αὐτὴ ἦταν βασίλισσα τῆς Ρωσίας καὶ διὰ τοῦ ἁγίου Βαπτίσματος μετονομάσθηκε Ἑλένη, τὸ ἔτος 957.

Δύσκολα μπορεῖ νὰ περιγράψει κανεὶς τὶς ἄοκνες προσπάθειές της γιὰ τὴ χριστιανικὴ διαφώτιση τοῦ Ρώσικου λαοῦ. Ἔκανε τὰ πάντα γιὰ νὰ γνωρίσουν οἱ Ρώσοι τὴν ἀλήθεια τοῦ Εὐαγγελίου τοῦ Χριστοῦ.

Ἡ Ἁγία αὐτή, ὅταν ᾖλθε μὲ τὴν ἀκολουθία της κάποτε στὸ Βυζάντιο, ἔτυχε θερμῆς ὑποδοχῆς γιὰ τοὺς ἀγῶνες της ὑπὲρ τοῦ Χριστιανισμοῦ.
Πάνω στὸν ἀγῶνα αὐτό, παρέδωσε τὴν τελευταία της πνοὴ τὴν 11η Ἰουλίου 969.

Ἀπολυτίκιο. Ἦχος δ’. Ταχὺ προκατάλαβε.
Τὸ φέγγος τῆς πίστεως, εἰσδεδεγμένη λαμπρῶς, πρὸς γνῶσιν σωτήριον, τὸν σὸν λαὸν ἀσφαλῶς, ὡδήγησας ἔνδοξε. Ὅθεν ὡς ἀπαρχήν σε, τῷ σῷ ἔθνει ἁγίαν, μέλπομεν εὐσέβειας, Ἰσαπόστολε Ὄλγα· Χριστὸς γὰρ ὃν ἠγάπησας, ἀξίως σε ἐδόξασε.

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Έπεφάνης σήμερον.
Ὡς ἠὼς πολύφωτος, τῆς εὐσεβείας, τῷ σῷ ἔθνει δέδειξε, Ὄλγα θεόφρον βασιλίς, Εὐαγγελίου τὴν ἔλλαμψιν, ἐν τῇ ψυχῇ σου δεχθεῖσαι πανεύφημε.

Μεγαλυνάριον.
Χαίροις Ἰσαπόστολε τοῦ Χριστοῦ, θεόληπτε Ὄλγα, βασιλίδων ἡ καλλονή· χαίροις τῆς Ῥωσίας, λαμπὰς τηλαυγεστάτη, τὸ φῶς τῆς εὐσεβείας, ἡ ἀπαυγάζουσα.

Saint Olga, Equal of the Apostles, was the wife of the Kievan Great Prince Igor. The struggle of Christianity with paganism under Igor and Olga, who reigned after Oleg (+ 912), entered into a new phase. The Church of Christ in the years following the reign of Igor (+ 945) became a remarkable spiritual and political force in the Russian realm. The preserved text of a treaty of Igor with the Greeks in the year 944 gives indication of this: it was included by the chronicler in the „Tale of Bygone Years,” under the entry recording the events of the year 6453 (945).

The peace treaty had to be sworn to by both the religious communities of Kiev: „Baptized Rus”, i.e. the Christian, took place in the cathedral church of the holy Prophet of God Elias (July 20); „Unbaptized Rus”, i.e. the pagans, in turn swore their oath on their weapons in the sanctuary of Perun the Thunderer. The fact, that Christians are included in the document in the first place, indicates their significant spiritual influence in the life of Kievan Rus.

Evidently at the moment when the treaty of 944 was being drawn up at Constantinople, there were people in power in Kiev sympathetic to Christianity, who recognized the historical inevitability of involving Rus into the life-creating Christian culture. To this trend possibly belonged even prince Igor himself, whose official position did not permit him personally to go over to the new faith, nor at that time of deciding the issue concerning the Baptism of the whole country with the consequent dispersal throughout it of Orthodox Church hierarchs. The treaty therefore was drawn up in the circumspect manner of expression, which would not hinder the prince to ratify it in either the form of a pagan oath, or in the form of a Christian oath.

But when the Byzantine emissaries arrived in Kiev, conditions along the River Dneipr had essentially changed. A pagan opposition had clearly emerged, at the head of which stood the Varangian voevoda (military-leader) Svenel’d (or Sveinald) and his son Mstislav (Mtsisha) to whom Igor had given holdings in the Drevlyani lands.

Strong also at Kiev was the influence of the Khazar Jews, who could not but be displeased with the thought of the triumph of Orthodoxy in the Russian Land.

Unable to overcome the customary inertia, Igor remained a pagan and he concluded the treaty in the pagan manner, swearing an oath on his sword. He refused the grace of Baptism and was punished for his unbelief. A year later, in 945, rebellious pagans murdered him in the Drevlyanian land, cut down betwixt two trees. But the days of paganism and the lifestyle of the Slavic tribes basic to it were already numbered. The burden of government fell upon the widow of Igor – the Kiev Great-princess Olga, and her three-year-old son Svyatoslav.

The name of the future enlightener of the Russian Land and of her native region is first to be met with in the „Tale of Bygone Years,” in the phrase where it speaks about the marriage of Igor: „and they brought him a wife from Pskov, by the name of Olga.” She belonged, so specifies the Joakimov Chronicle, to the lineage of the Izborsk princes, – one of the obscure ancient-Russian princely dynasties, of which in Rus during the 10th-11th Centuries there numbered no less than twenty, but who were all displaced by the Rurikovichi or merged otherwise with them through marriage. Some of them were of local Slavic descent, others – Varangian new-comers. It is known, that the Scandinavian Viking „koenigs” (kinglets) called to become princes in the Russian cities – invariably assimilated to the Russian language, and often, they soon became genuinely Russian with Russian names and lifestyle, world-outlook and even physical appearance of attire.

Thus, Igor’s wife also had the Varangian name „Helga,” which in Russian is pronounced Olga. The feminine name Olga corresponds to the masculine name „Oleg” (Helgi), which means „holy” [from Germanic „heilig” for „holy”]. Although the pagan understanding of holiness was quite different from the Christian, it also presupposed within a man a particular frame of reference, of chastity and sobriety of mind, and of insight. The fact that people called Oleg the Wise-Seer („Veschi”) and Olga the Wise („Mudra”) shows the spiritual significance of names.

Rather later traditions regard her a native of a village named Vybuta, several kilometers from Pskov up along the River Velika. They still not so long ago used to point out at the river the Olga Bridge, the ancient fording place, Where Olga was met by Igor. The Pskov geographic features have preserved several names connected with this great descendent of Pskov: the village of Ol’zhinets and Ol’gino Pole (Olga Field); the Olga Gateway, one of the branches of the River Velika; Olga Hill and the Olga Cross near Lake Pskov; and the Olga Stone at the village of Vybuta.

The beginning of the independent rule of Princess Olga is connected in the chronicles with the narrative about her terrible revenge on the Drevlyani, who murdered Igor. Having sworn their oaths on their swords and believing „only in their swords”, the pagans were doomed by the judgment of God to also perish by the sword (Mt. 26: 52). Worshipping fire among the other primal elements, they found their own doom in the fire. And the Lord chose Olga to fulfill the fiery chastisement.

The struggle for the unity of Rus, for the subordination to the Kievan center of mutually divisive and hostile tribes and principalities paved the way towards the ultimate victory of Christianity in the Russian Land. For Olga, though still a pagan, the Kiev Christian Church and its Heavenly patron saint the holy Prophet of God Elias [in icons depicted upon a fiery chariot] stood as a flaming faith and prayer of a fire come down from the heavens, and her victory over the Drevlyani – despite the severe harshness of her victory, was a victory of Christian constructive powers in the Russian realm over the powers of a paganism, dark and destructive.

The God-wise Olga entered into history as a great builder of the civil life and culture of Kievan Rus. The chronicles are filled with accounts of her incessant „goings” throughout the Russian land with the aim of the well-being and improvement of the civil and domestic manner of life of her subjects. Having consolidated the inner strengthening of the might of the Kiev great-princely throne, thereby weakening the influence of the hodge-podge of petty local princes in Rus, Olga centralized the whole of state rule with the help of the system of „pogosti” (administrative trade centers). In the year 946 she went with her son and retinue through the Drevlyani land, „imposing tribute and taxes”, noting the villages, inns and hunting places, liable for inclusion in the Kiev great-princely holdings. The next year she went to Novgorod, establishing administrative centers along the Rivers Msta and Luga, everywhere leaving visible traces of her activity. „Her lovischa (hunting preserves) were throughout all the land, the boundary signs, her places and administrative centers, wrote the chronicler, and her sleighs stand at Pskov to this very day, as are her directed places for snaring of birds along the Dneipr and the Desna Rivers; and her village of Ol’zhicha stands to the present day.”

The „pogosti” established by Olga, as financial-administrative and law-court centers, represented sturdy props of great-princely power in these places.

Being first of all, and in the actual sense of the word, centers of trade and exchange (the merchant as „guest”) gathered together and became organized around the settlements (and in place of the „humanly arbitrary” gathering of tribute and taxes, there now existed uniformity and order with the „pogosti” system). Olga’s „pogosti” became an important network of the ethnic and cultural unification of the Russian nation.

Later on, when Olga had become a Christian, they began to erect the first churches at the „pogosti”; from the time of the Baptism of Rus the „pogost” and church (parish) became inseparably associated. (It was only afterwards with the existence of cemeteries alongside churches that there developed the current meaning of the Russian word „pogost” to nowadays signify „parish graveyard”.)

Princess Olga exerted much effort to fortify the defensive might of the land. The cities were built up and strengthened, Vyshgorod (or Detintsa, Kroma) they enclosed with stone and oak walls (battlements), and they bristled them with ramparts and pallisades. Knowing how hostile many were to the idea of strengthening the princely power and the unification of Rus, the princess herself lived constantly „on the hill” over the Dneipr, behind the trusty battlements of Kievan Vyshgorod („Verkhna-gorod” or „Upper-city”), surrounded by her faithful retainers. Two thirds of the gathered tribute, as the chroniclers testify, she gave over for the use of the Kiev „veche” (city-council), and the remaining one third went „to Olga, for Vyshgorod” – for the needs of building fortifications. And to the time period of Olga, historians note the establishment of the first state frontiers of Russia – to the west, with Poland. Heroic outposts to the south guarded the peaceful fields of the Kievans from the peoples of the Wild Plains. Foreigners hastened to Gardarika („the land of cities”), as they called Rus, with merchandise and craftwares. Swedes, Danes, Germans all eagerly entered as mercenaries into the Russian army. The foreign connections of Kiev spread. This furthered the developement of construction with stone in the city, the beginnings of which was initiated under Olga. The first stone edifices of Kiev – the city palace and Olga’s upper enclosure – were discovered by archaeologists only but in this century. (The palace, or more properly its foundations and remains of the walls were found in excavations during the years 1971-1972).

But it was not only the strengthening of the civil realm and the improvement of domestic norms of the manner of life for people that attracted the attention of the wise princess. Even more urgent for her was the fundamental transformation of the religious life of Rus, the spiritual transfiguration of the Russian nation. Rus had become a great power. Only two European realms could compare with it during these years in significance and might: in Eastern Europe – the ancient Byzantine empire, and in the West the kingdom of Saxony.

The experience of both empires, connected with the exaltation in spirit of Christian teaching, with the religious basis of life, showed clearly, that the way to the future greatness of Rus lay not through military means, but first of all and primarily through spiritual conquering and attainment. Having entrusted Kiev to her teenage son Svyatoslav, and seeking grace and truth, Great-princess Olga in the Summer of 954 set off with a great fleet to Constantinople. This was a peaceful „expedition”, combining the tasks of religious pilgrimage and diplomatic mission, but the political considerations demanded that it become simultaneously a display of the military might of Rus on the Black Sea, which would remind the haughty „Romaioi” [Byzantine Greeks] of the victorious campaigns of Askold and Oleg, who in the year 907 advanced in their shields „to the very gates of Constantinople.”

The result was attained. The appearance of the Russian fleet in the Bosphorus created the necessary effect for the developing of Russo-Byzantine dialogue. In turn, the southern capital struck the stern daughter of the north with its variety of beauty and grandeur of architecture, and its jumbled mixture of pagans and peoples from all over the world. But a great impression was produced by the wealth of Christian churches and the holy things preserved in them. Constantinople, „the city of the imperial Caesar,” the Byzantine Empire, strove in everything to be worthy of the Mother of God, to Whom the city was dedicated by St Constantine the Great (May 21) in 330 (see May 11). The Russian princess attended services in the finest churches of Constantinople: at Hagia Sophia, at Blachernae, and others.

In her heart the wise Olga found the desire for holy Orthodoxy, and she made the decision to become a Christian. The sacrament of Baptism was made over her by the Constantinople Patriarch Theophylactus (933-956), and her godfather was the emperor Constantine Porphyrogenitos (912-959). At Baptism she was given the name Helen in honor of the holy Equal of the Apostles Helen (May 21), the mother of St Constantine, and she also had been the discoverer of the Venerable Wood of the Cross of the Lord. In an edifying word spoken at the conclusion of the rite, the Patriarch said: „Blessed are you among Russian women, for you have forsaken the darkness and have loved the Light. The Russian people shall bless you in all the future generations, from your grandson and great-grandson to your furthermost descendants.” He instructed her in the truths of the Faith, the churchly rules and the rule of prayer, he explained the commands about fasting, chastity and charity. „She, however,” says the Monk Nestor, „bowed her head and stood, literally like a sponge absorbing water, listening to the teaching, and bowing down to the Patriarch, she said, „By your prayers, O Master, let me be preserved from the wiles of enemies”.

It is in precisely this way, with a slightly bowed head, that St Olga is depicted on one of the frescoes of the Kiev Sophia cathedral, and likewise on a Byzantine miniature contemporary to her, in a manuscript portrait of the Chronicles of John Scilitius in the Madrid National Library. The Greek inscription, accompanying the miniature, terms Olga „Archontissa (i.e. ruler) of Rus,” „a woman, Helga by name, who came to the emperor Constantine and was baptized”. The princess is depicted in special head attire, „as a newly-baptized Christian and venerable deaconess of the Russian Church.” Beside her in the same attire of the newly-baptized – is Malusha (+ 1001), the future mother of the Equal of the Apostles St Vladimir (July 15).

For one who had originally so disliked the Russians as did the emperor Constantine Porphyrigenitos, it was no trivial matter for him to become the godfather to the „Archontissa of Rus”. In the Russian chronicles are preserved narratives about this, how resolutely and on an equal footing Olga conversed with the emperor, amazing the Greeks by her spiritual depth and wisdom of governance, and displaying that the Russian nation was quite capable of accepting and assimilating the highest attainments of the Greek religious genius, the finest fruition of Byzantine spirituality and culture. And thus by a peaceful path St Olga succeeded in „taking Constantinople”, something which no other military leader before her had ever been able to do. According to the witness of the chronicles, the emperor himself had to admit, that Olga „had given him the slip” (had outwitted him), and the popular mind, jumbling together into one the traditions about Oleg the Wise and Olga the Wise, sealed in its memory this spiritual victory in the bylina or folk-legend entitled „Concerning the Taking of Constantinople by Princess Olga”.

In his work „About the Ceremonies of the Byzantine Court,” which has survived to the present day in just one copy, Constantine Porphyrigenitos has left us a detailed description of the ceremony surrounding the stay of St Olga at Constantinople. He describes a triumphant reception in the famed Magnaura palace, beneathe the singing of bronze birds and the roars of copper lions, where Olga appeared with an impressive retinue of 108 men (not counting the men of Svyatoslav’s company). And there took place negotiations in the narrower confines of the chambers of the empress, and then a state dinner in the hall of Justinian. And here during the course of events, there providentially met together at one table the four „majestic ladies”: the grandmother and the mother of holy Equal of the Apostles St Vladimir (St Olga and her companion Malusha), and the grandmother and the mother of St Vladimir’s future spouse Anna (the empress Helen and her daughter-in-law Theophano). Slightly more than half a century would pass, and at the Desyatin church of the Most Holy Theotokos at Kiev would stand aside each other the marble tombs of St Olga, St Vladimir and „Blessed Anna”.

During the time of one of these receptions, as Constantine Porphyrogenitos relates, the Russian princess was presented a golden plate inset with jewels. St Olga offered it to the vestry of the Sophia cathedral, where at the beginning of the thirteenth century it was seen and described by the Russian diplomat Dobrynya Yadeikovich (who afterwards was to become the Novgorod archbishop Anthony): „The large golden official plate of Olga of Russia, when she took it as tribute, having come to Constantinople; upon the plate be precious stones, and upon it is written in these stones the name Christ”.

Moreover, the wily emperor, after reporting such details as would underscore how „Olga had given him the slip”, also presents a difficult riddle for historians of the Russian Church. This is it: St Nestor the Chronicler relates in the „Tale of Bygone Years” that the Baptism of Olga took place in the Biblical year 6463 (955 or 954), and this corresponds to the account of the Byzantine chronicles of Kedrinos. Another Russian Church writer of the eleventh century, Yakov Mnikh, in his work „Eulogy and Laudation to Vladimir… and how Vladimir’s Grandmother Olga was Baptized”, speaks about the death of the holy princess (+ 969) and he notes that she lived as a Christian for fifteen years, and he places the actual date of Baptism as the year 954, which corresponds within several months to the date indicated by Nestor. In contrast to this, describing for us the stay of Olga at Constantinople and providing the precise dates of the receptions given in her honor, Constantine Porphyrogenitos has us to understand in no uncertain terms that all this occurred in the year 957.

To reconcile the cited chronicles, on the one hand, with the testimony of Constantine on the other hand, Russian Church historians are led to suppose one of two things: either St Olga made a second journey to Constantinople in the year 957 to continue negotiations with the emperor, or she was not baptized at Constantinople, having previously been baptized at Kiev in 954, and that she was merely making a pilgrimage to Byzantium, since she was already a Christian. The first supposition is the more credible.

As for the immediate diplomatic outcome of the negotiations, there were basic matters for St Olga that had been left unsettled. She had gained success on questions concerning Russian trade within the territories of the Byzantine Empire, and also the reconfirmation of the peace accord with Byzantium, concluded by Igor in the year 944. But she had not been able to sway the emperor on two issues of importance to Rus: the dynastic marriage of Svyatoslav with a Byzantine princess, and the conditions for restoring an Orthodox metropolitan to Kiev as had existed at the time of Askold. The evidently inadequate outcome of her mission is detected in her answer, when she had already returned home, which was given to emissaries sent out by the emperor. To the emperor’s inquiry about promised military aid, StOlga curtly replied through the emissaries: „If you had spent time with me at Pochaina, as I did at the Court, then I would send the soldiers to help you.”

Amidst all this, in spite of her failed attempts at establishing the Church hierarchy within Rus, St Olga, after becoming a Christian, zealously devoted herself to efforts of Christian evangelization among the pagans, and also church construction: „demanding the distressing of demons and the beginning of life for Christ Jesus”. She built churches: of St Nicholas and the church of the Holy Wisdom at Kiev, of the Annunciation of the Most Holy Theotokos at Vytebsk, and of the Holy Life-Creating Trinity at Pskov. Pskov from that period has been called in the chronicles the Domicile of the Holy Trinity. The church, built by Olga at the River Velika at a spot pointed out to her from on high, according to the chronicler, by a „light-beam of the Thrice-Radiant Divinity”, stood for more than one and an half centuries. In the year 1137 holy Prince Vsevolod-Gabriel (February 11) replaced this wooden temple with one made of stone, which in turn in 1363 was rebuilt and replaced finally with the presently existing Trinity cathedral.

Another very important monument of Russian „Monument Theology”, as Church architecture frequently is termed, connected with the name of St Olga, is the temple of the Wisdom of God at Kiev, which was started soon after her return from Constantinople, and consecrated on May 11, 960. This day was afterwards observed in the Russian Church as a special Church feastday.

In the Mesyatseslov (calendar supplement)of a parchment Epistle-book from 1307, under May 11 is written: „On this day the consecration of St Sophia took place at Kiev in the year 6460.” The date is indicated in the so-called „Antiochian” rather than generally-accepted Constantinople chronology, and it corresponds to the year 960 from the Birth of Christ.

It was no mere coincidence that St Olga received in Baptism the name of St Helen, who found the Venerable Wood of the Cross at Jerusalem (March 6). The foremost sacred item in the newly built Kiev Sophia temple was a piece of the Holy Cross, brought by this new Helen from Constantinople, and received by her in blessing from the Constantinople Patriarch. The Cross, by tradition, was hewn out from an entire piece of the Life-Creating Wood of the Lord. Upon the Cross-Wood was inscribed: „The Holy Cross for the Regeneration of the Russian Land, Received by Noble Princess Olga.”

St Olga did much to memorialize the first Russian confessors of the Name of Christ: over the grave of Askold the St Nicholas church was built, where according to certain accounts, she herself was afterwards interred. Over the grave of Dir was built the afore-mentioned Sophia cathedral, which stood for half a century and burned in the year 1017. On this spot Yaroslav the Wise later on built a church of St Irene in 1050, but the sacred items of Olga’s Sophia temple were transferred into a stone church of the same name now standing as the Kiev Sophia, started in 1017 and consecrated about the year 1030. In the Prologue of the thirteenth century, it says about the Olga Cross: „for It is now at Kiev in St Sophia in the altar on the right side.” The plundering of Kiev’s holy things, which after the Mongols was continued by the Lithuanians who captured the city in 1341, did not spare even this. Under Jagiello in the period of the Liublin Unia, which in 1384 united Poland and Lithuania into one state, the Olga Cross was snatched from the Sophia cathedral and carried off by the Catholics to Lublin. Its further fate is unknown.

But even in Olga’s time there were at Kiev among the nobles and retainers no few people who, in the words of Solomon, „hated Wisdom”, and also St Olga, for having built Wisdom’s temple. Zealots of the old paganism became all the more emboldened, viewing with hope the coming of age of Svyatoslav, who decidedly spurned the urgings of his mother to accept Christianity, and even becoming angry with her over this. It was necessary to hurry with the intended matter of the Baptism of Rus. The deceit of Byzantium, at the time not wanting to promote Christianity in Rus, played into the hands of the pagans. In search of a solution, St Olga looked to the west. No contradiction here yet existed. St Olga (+ 969) belonged still to the undivided Church (i.e. before the Great Schism of 1054), and she had scant possibility to study the theological points involved between the Greek and Latin Creeds. The opposition of West and East presented itself to her first of all as a political rivalry, of secondary importance in comparison with her task, the establishment of the Russian Church and the Christian enlightenment of Rus.

Under the year 959, the German chronicler named „the Continuant of Reginon,” records: „to the king came emissaries of Helen, queen of the Russes, who was baptized in Constantinople, and who sought for their nation to have bishop and prieSts” King Otto, the future founder of the German Empire, willingly acceded to Olga’s request, but he urged that the matter not be decided in haste. It was only on Nativity of the following year 960, that there was established a Russian bishop Libutius, from the monastery brethren of Anatolius Alban am Mainz. But he soon died (March 15, 961). In his place was ordained Adalbert of Trier, whom Otto „generously furnishing all needs” finally sent to Russia. It is difficult to say what would have happened, had the king not delayed for so long a while, but when in 962 when Adalbert showed up at Kiev, he „did not succeed in the matter for which he had been sent, and did consider his efforts to be in vain.” Furthermore, on the return journey „certain of his companions were murdered, and the bishop himself did not escape mortal danger.”

It turned out that after the passage of years, as Olga indeed had foreseen, matters at Kiev had twisted ultimately in favor of paganism, and Rus having become neither Orthodox nor Catholic, had second thoughts about accepting Christianity. The pagan reaction thus produced was so strong, that not only did the German missionaries suffer, but also some of the Kiev Christians who had been baptized with Olga at Constantinople. By order of Svyatoslav, St Olga’s nephew Gleb was killed and some of the churches built by her were destroyed. It seems reasonable, that this transpired not without Byzantium’s secret diplomacy: given the possibility of a strengthened Rus in alliance with Otto, the Greeks would have preferred to support the pagans, with the consequent intrigues against Olga and various disorders.

The collapse of the mission of Adalbert had providential significance for the future Russian Orthodox Church, escaping papal dominion. St Olga was obliged to accede to the humiliation and to withdraw fully into matters of personal piety, handing over the reigns of governance to her pagan-son Svyatoslav. Because of her former role, all the difficult matters were referred over to her in her wisdom of governance. When Svyatoslav absented himself from Kiev on military campaigns and wars, the governance of the realm was again entrusted to his mother. But the question about the Baptism of Rus was for a while taken off the agenda, and this was ultimately bitter for St Olga, who regarded the good news of the Gospel of Christ as the chief matter in her life.

She meekly endured the sorrow and grief, attempting to help her son in civil and military affairs, and to guide matters with heroic intent. The victories of the Russian army were a consolation for her, particularly the destruction of an old enemy of the Russian state – the Khazar kaganate. Twice, in the years 965 and 969, the armies of Svyatoslav went through the lands of „the foolish Khazars,” forever shattering the might of the Jewish rulers of Priazovia and lower Povolzhia. A subsequent powerful blow was struck at the Mahometan Volga Bulgars, and then in turn came the Danube Bulgars. Eighteen years were spent on the Danube with the Kiev military forces. Olga was alone and in worry: it was as though, absorbed by military matters in the Balkans, Svyatoslav had forgotten about Kiev.

In the Spring of 969 the Pechenegs besieged Kiev: „and it was impossible to lead out the horses to water, for the Pechenegs stood at the Lybeda.” The Russian army was far away, at the Danube. Having sent off messengers to her son, St Olga herself headed the defense of the capital. When he received the news, Svyatoslav rode quickly to Kiev, and „he hugged his mother and his children and was distressed, with what had happened with them from the Pechenegs.” But after routing the nomads, the warrior prince began anew to say to his mother: „It does not please me to sit at Kiev, for I wish to live at Pereslavl’ on the Dunaj (Danube) since that is the center of my lands.”

Svyatoslav dreamed of creating a vast Russian holding from the Danube to the Volga, which would unite all Rus, Bulgaria, Serbia, the Near Black Sea region and Priazovia (Azov region), and extend his borders to those of Constantinople itself. Olga the Wise understood however, that all the bravery and daring of the Russian companies could not compare against the ancient Byzantine Empire, and that the venture of Svyatoslav would fail. But the son would not heed the admonitions of his mother. St Olga thereupon said, „You see that I am ill. Why do you want to forsake me? After you bury me, then go wherever you wish.”

Her days were numbered, and her burdens and sorrows sapped her strength. On July 11, 969 St Olga died: „and with great lament they mourned her, her son and grandsons and all the people.” In her final years, amidst the triumph of paganism, she had to have a priest by her secretly, so she would not evoke new outbursts of pagan fanaticism. But before death, having found anew her former firmness and resolve, she forbade them to make over her the pagan celebration of the dead, and she gave final instructions to bury her openly in accord with Orthodox ritual. Presbyter Gregory, who was with her at Constantinople in 957, fulfilled her request.

St Olga lived, died, and was buried as a Christian. „And thus having lived and well having glorified God in Trinity, Father and Son and Holy Spirit, having worshipped in the blessed faith, she ended her life in the peace of Christ Jesus, our Lord.” As her prophetic testament to succeeding generations, with deep Christian humility she confessed her faith concerning her nation: „God’s will be done! If it pleases God to have mercy upon my native Russian Land, then they shall turn their hearts to God, just as I have received this gift.”

God glorified the holy toiler of Orthodoxy, the „initiator of faith” in the Russian Land, by means of miracles and incorrupt relics. Yakov Mnikh (+ 1072), a hundred years after her death, wrote in his work „Memory and Laudation to Vladimir”: „God has glorified the body of His servant Olga, and her venerable body remains incorrupt to this day.”

St Olga glorified God with good deeds in all things, and God glorified her. Under holy Prince Vladimir, ascribed by some as occurring in the year 1007, the relics of St Olga were transferred into the Desyatin church of the Dormition of the Most Holy Theotokos and placed within a special sarcophagus, such as was customary to enclose the relics of saints in the Orthodox East. „And hear ye concerning a certain miracle about her: the grave of stone is small in the church of the Holy Mother of God, this church built by the blessed Prince Vladimir, and in the grave is the blessed Olga. And an opening was made in the tomb to behold Olga’s body lying there whole.” But not everyone was given to see this miracle of the incorrupt relics of the saint: „For whoever came with faith, the aperture opened up, and there the venerable body could be seen lying intact, and one would marvel at such a miracle – the body lying there for so many years without decay. Worthy of all praise is this venerable body: resting in the grave whole, as though sleeping. But for those who did not approach in faith, the grave aperture would not open up, and they would not see this venerable body, but only the grave.”

Thus even after death St Olga espoused life eternal and resurrection, filling believers with joy and confounding non-believers. She was, in the words of St Nestor the Chronicler, „a precursor in the Christian land, like the dawn before sunrise or the twilight before the light.”

The holy Equal of the Apostles Great Prince Vladimir, himself giving thanks to God on the day of the Baptism of Rus, witnessed before his countrymen concerning Saint Olga with the remarkable words: „The sons of Rus bless you, and also the generations of your descendants.”

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: