Prima pagină > Cântările Ortodoxiei > 8 iulie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. M. MC. PPROCOPIE (Gr, Ro, En)

8 iulie: TROPARUL ŞI VIAŢA SF. M. MC. PPROCOPIE (Gr, Ro, En)

Απολυτίκιο του Αγ. Προκοπίου – 08 ΙΟΥΛΙΟΥ

Troparul şi Viaţa Sfântului Marelui Mucenic Procopie

8 iulie

Pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Procopie, cel din Cezareea, in Palestina.

Procopie

Sfîntul Mare Mucenic Procopie a crescut în Ierusalim. El n-a fost numit de părinţii lui Procopie, ci Neania; iar Procopie a fost numit mai pe urmă de Însuşi Hristos, în vremea botezului, precum ne va arăta cuvîntul care ne stă înainte. Tot asemenea şi Ierusalimul, într-acea vreme, era numit de către păgînii închinători de idoli, nu Ierusalim, ci Elia; pentru că, după dărîmarea Ierusalimului de către Tit, fiul lui Vespasian, trecînd mulţi ani, Adrian, împăratul Romei, al cărui nume din naştere era Elie, vrînd ca în acel loc pustiit al Ierusalimului să ridice iarăşi cetate, a numit-o cu numele său, Elia. Deci, a poruncit ca nimeni să nu mai numească acea cetate Ierusalim, ci Elia. Iar aceasta a făcut-o, pentru că, purtînd ură împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, se sîrguia nu numai să piardă de pe pămînt numele Lui preasfînt, dar şi locul unde a pătimit. El voia să-L dea pe Hristos în uitarea pomenirii oamenilor; de aceea a numit Ierusalimul, Elia.

 

În acea cetate era un bărbat slăvit şi de neam bun al senatorilor, cu numele Hristofor. El era cu credinţa creştin, dar soţia lui, cu numele Teodosia, se ţinea de păgînătatea elinească. Aceea l-a născut pe acest Procopie, de care ne stă înainte cuvîntul, şi l-a numit Neania.

 

Hristofor, după naşterea pruncului, s-a dus către Domnul cu sfîrşit mucenicesc; iar Teodosia, rămînînd văduvă, a crescut pe prunc în păgînătatea elinească şi l-a învăţat închinarea la idoli, în care ea însăşi era osîrdnică slujitoare. Copilul, fiind isteţ la minte, a fost dat de maica sa la învăţătura cărţii elineşti şi a trecut repede prin toată filozofia elinească cea din afară. Ajungînd la vîrsta bărbatului desăvîrşit, maica sa a vrut să-l facă ostaş al împăratului. Deci, cînd Diocleţian, păgînul împărat al Romei, a mers în Antiohia Siriei, care era lîngă rîul Orontiei, Teodosia înştiinţîndu-se de aceea, a luat pe fiul ei şi, ducîndu-l în Antiohia, l-a dat în slujba împărătească. Împăratul, văzînd pe acel tînăr frumos la chip şi la statură şi la minte înţelept, l-a iubit foarte mult şi i-a poruncit să petreacă aproape de el în palatul său împărătesc cu cei asemenea lui. Apoi, nu după multă vreme, l-a făcut voievod şi l-a trimis cu oastea în Alexandria Egiptului, poruncindu-i ca acolo să prigonească, să muncească şi să ucidă pe toţi creştinii, iar averile lor să le ia şi să le pună în vistieriile împărăteşti.

 

Neania a zis către împărat: „O, împărate, am auzit de creştini, că ei cinstesc pe un fiu al lui Dumnezeu, care se zice Hristos şi sînt buni la obicei, ascultători, îndrăzneţi, tari şi statornici în credinţa lor. Ei mai degrabă vor să moară, decît să-şi lase pe Hristosul lor şi să aducă jertfe zeilor noştri. De aceea mi se pare că cu greu ne va fi a-i pleca la legile noastre”. Diocleţian, mîniindu-se, a început a huli pe Mîntuitorul Hristos, zicînd: „Dumnezeul lor, precum ei singuri zic, n-a avut femeie. Apoi cum a născut fiu? Iar Hristosul în care cred S-a născut din femeie, a fost bătut şi osîndit de neamul jidovesc ca un tîlhar; apoi, încununat cu spini, batjocorit, răstignit pe cruce, fiind adăpat cu oţet şi fiere, a murit în chinuri. Deci, dacă ar fi fost Dumnezeu, apoi pentru ce nu S-a mîntuit pe Sine din mîinile evreilor? Dacă nu şi-a ajutat Lui în primejdie, apoi cum poate să ajute altora?”

 

Acestea şi alte multe hule le-a grăit acest împărat rău la suflet; pentru că cuvîntul Crucii, precum grăieşte dumnezeiescul Pavel, este nebunia celor pieritori, iar nouă celor ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu. Deci, Neania, fiind întărit cu multe cuvinte împărăteşti, s-a dus în calea ce i se poruncise, cu două cete de ostaşi. Dar, de vreme ce era mare zăduf şi arşiţa soarelui îi slăbeau pe ei şi caii lor, de aceea era nevoit să călătorească mai mult noaptea, iar ziua să se odihnească. După ce a trecut cetatea Apamia Siriei, pe la ceasul trei din noapte s-a cutremurat pămîntul, făcîndu-se multe fulgere strălucitoare şi tunete înfricoşate. Deci toţi de frică s-au făcut ca nişte morţi.

 

În acel timp, voievodul a auzit un glas din cer, grăind către dînsul: „Unde mergi Neania şi asupra cui te scoli?” Iar el cu frică a răspuns: „Sînt trimis de împărat la Alexandria, ca să ucid pe toţi cei ce cred în Cel răstignit”. Apoi iarăşi a auzit glasul din cer: „O, Neania, oare şi tu vii asupra Mea?” Zis-a Neania: „Cine eşti Tu, Doamne, că nu pot să Te cunosc?” Zicînd aceasta, s-a arătat în văzduh o cruce luminoasă şi un glas, zicînd: „Eu sînt Iisus Cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu!” Iar Neania a răspuns cu cutremur: „Împăratul mi-a spus că Acel Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creştinii, n-a avut femeie; deci Tu cum eşti fiul Lui? Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, cum au putut iudeii a Te batjocori, răstigni şi omorî?” Iar acel glas de pe cruce i-a grăit: „Am suferit de voie toate acestea, pentru ca să izbăvesc neamul omenesc, să scot pe cei păcătoşi de sub stăpînirea diavolului, să caut pe cei pieriţi şi să înviez pe morţi. Dacă n-aş fi fost Fiul lui Dumnezeu, apoi cum aş fi fost viu după moarte?”

 

După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer şi îndată s-a auzit un glas din înălţimea cerului: „Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu tine!” Astfel Neania, ca şi Pavel oarecînd, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată şi din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie şi de veselie duhovnicească.

 

După vedenia aceea, Neania cu ostaşii lui au mers la Schitopol şi chemînd un argintar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea. Însă argintarul nu voia s-o facă, zicînd: „Nu pot să fac aceasta, deoarece este semnul galileenilor, care se numesc creştini; şi dacă va afla împăratul, rău mă va pierde!” Atunci Neania îi porunci să o facă în taină, jurîndu-se că nu va spune nici împăratului, nici la altcineva. Deci, acel argintar, luînd de la acel voievod aur şi argint destul pentru facerea crucii, a lucrat-o în taină după asemănarea şi măsura aceea, precum i-o însemnase voievodul. Isprăvindu-se crucea, deodată s-a arătat pe ea o închipuire de trei feţe, însemnate de o mînă nevăzută. În partea de sus era scris, cu slove evreieşti, Emanoil; iar de amîndouă părţile, Mihail şi Gavriil.

 

Văzînd argintarul aceasta, s-a minunat şi nu putea să ştie cine le-a însemnat, pentru că nimeni nu era în casa aceea, decît numai el singur. Luînd el o daltă, voia să şteargă închipuirea aceea, dar nu putea căci mîna lui se făcuse nelucrătoare, fiind ca şi uscată. Văzînd voievodul crucea, a întrebat pe argintar: „Ale cui sînt feţele acestea şi pentru ce sînt închipuite?” Argintarul, îi spunea cu jurăminte: „Cînd am isprăvit lucrul, s-au arătat aceste feţe închipuite singure şi nu ştiu ale cui sînt, deşi eu am voit să le şterg, dar n-am putut pentru că îmi amorţea mîna”. Neania, cunoscînd că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei şi a sărutat-o şi, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu o deosebită cinste. El de atunci nu se mai înarma asupra creştinilor, ci asupra păgînilor şi îi biruia cu puterea lui Hristos, robind ţările lor. Astfel s-a arătat biruitor şi asupra nevăzutului vrăjmaş – diavolul; căci, înarmîndu-se cu ea, a ieşit la luptă şi l-a biruit prin pătimirea cea tare pentru Hristos.

 

Pe cînd era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetăţenii ca să-i izbîndească de strîmbătatea făcută de agareni, pentru că au năvălit asupra acelei părţi şi prădau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască. Asemenea făceau şi prin toate satele dimprejur. Viteazul ostaş al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieşit cu îndrăzneală cu ostaşii săi şi a izgonit din urmă pe păgîni. El se ruga în sine, zicînd: „Iisuse Dumnezeule, fii spre ajutorul nădejdii mele!” Atunci a venit la el un glas de sus, zicîndu-i: „Nădăjduieşte, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt cu tine!” Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de atît de mare îndrăzneală, încît cu putere i-a biruit pe ei şi a liberat pe toţi cei robiţi. Agarenii ucişi în acel război au fost şase mii; iar din oastea lui, nici unul, nici măcar vreunul să fi fost rănit. După această biruinţă, el a trimis în cetate la maica sa mai înainte vestitori, înştiinţînd-o de biruinţa sa asupra vrăjmaşilor. Maica sa, auzind aceasta, s-a bucurat foarte mult.

 

Întorcîndu-se cu dănţuire şi cu slavă, l-a întîmpinat maica sa cu bucurie şi, cînd a intrat în casă, a zis către el: „O, dulcele meu fiu, cînd ai ieşit la război, eu am luat cădelniţă şi tămîie şi am intrat la zei, de m-am rugat pentru tine ca să-ţi ajute, şi iată că ai biruit cu ajutorul lor. Deci, intră la ei şi le dă mulţumire, ca şi în viitor să-ţi ajute”. Dar Neania i-a răspuns: „O, maică, bine ai făcut că te-ai rugat pentru mine; însă mie mi-a dat ajutor Dumnezeul meu”. Zis-a maica sa: „O, fiule, să nu numeşti numai pe un zeu, ca să nu se mînie ceilalţi, căci atunci se vor întoarce de la tine”. Zis-a Neania către dînsa: „Nu te înşela, maică, cu acei mulţi zei ai idolilor. Cum au putut ei oare să-mi ajute, fiind ei singuri fără suflet? Iar dacă ei mi-au ajutat, să-i întreb şi să-mi spună, şi atunci vom fi încredinţaţi de puterea lor”.

 

Zicînd aceasta, a intrat cu maica sa în camera unde erau idolii cei de aur şi de argint şi a zis către ei: „Spuneţi voi, care vă credeţi că sînteţi dumnezei, cine mi-a ajutat mie la război?” Iar idolii tăceau, căci cum puteau ei să răspundă fiind muţi. Atunci Neania a zis către maica sa: „Iată, maică, vezi cine sînt zeii tăi? Dacă un cuvînt nu pot să vorbească, apoi cum pot să ajute cuiva?” Iar maica sa i-a răspuns: „Ei nu mai vorbesc cu tine, pentru că îi batjocoreşti întrebîndu-i”. Zis-a Neania către ea: „Deci, întreabă-i tu singură, că poate-ţi vor răspunde ţie, ca unei calde slujitoare”. Ea, apropiindu-se cu multă cucernicie de ei, şi-a plecat genunchii şi a zis: „O, zei atotputernici: Die cel mare, Ira împărăteasa, Poseidoane, stîlpul mării; tu, Apoloane cel în chipul soarelui, tu împăratul cetăţii Palado şi ceilalţi zei, vă rog să-mi spuneţi, nu aţi ajutat voi oare la război robului vostru şi fiului meu?” Dar ea n-a primit nici un răspuns de la ei. Atunci fericitul Neania, ţinînd crucea în mînă, s-a umplut de rîvnă dumnezeiască şi lepădîndu-şi haina de deasupra şi dînd la o parte pe maica sa de la idoli, a început a-i sfărîma, a-i arunca la pămînt, a-i călca în picioare şi, zdrobindu-i bucăţi, a împărţit aurul şi argintul săracilor.

 

Maica sa, văzînd aceea, s-a umplut de mînie şi de durere negrăită. Deci, uitîndu-şi dragostea firească către fiu, a alergat repede în Antiohia la împăratul Diocleţian şi i-a spus cu lacrimi, că fiul său i-a sfărîmat zeii şi că nu le-a dat cinstea cuvenită, alungînd-o de la zei. Împăratul o mîngîia şi o încuraja, pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta că va întoarce cu îngroziri pe fiul său la cinstirea zeilor cea dintîi, zicînd: „Dacă nu va voi să se întoarcă, atunci cel rău, după faptele sale, rău va pătimi; iar tu îţi vei alege fiu pe care vei voi din sfetnicii mei”.

 

Împăratul a scris îndată ighemonului Palestinei, cu numele Iust, de neam din Italia, om aspru la obicei. Aceluia i-a poruncit să adune oameni vestiţi din cetăţile dimprejur şi să prindă pe voievodul Neania, fiul Teodosiei, care s-a abătut la credinţa creştinească. Deci, mai întîi să-l sfătuiască în tot chipul, cu cuvinte bune şi prieteneşti, apoi cu certări groaznice, ca să se întoarcă la zei; iar dacă nu-l va asculta, să-l chinuiască cumplit. Scrisoarea aceea mai avea şi cuvinte de hulă asupra lui Hristos.

 

Ighemonul Iust, luînd porunca împărătească şi adunînd bărbaţi vestiţi din cetăţile Palestinei, s-a dus în Elia la voievod şi, închinîndu-se, i-a dat scrisoarea împărătească. Voievodul, citind scrisoarea şi nesuferind hulele cele scrise într-însa asupra Domnului nostru Iisus Hristos, a rupt-o în bucăţi mici şi a aruncat-o în văzduh, zicînd: „Eu sînt creştin, iar tu fă ceea ce ţi s-a poruncit!” Ighemonul a zis: „Mă tem şi de împărat şi mă ruşinez şi de tine ca de un prieten. Mie-mi este jale, şi nu ştiu ce voi face. Deci, ascultă-mă pe mine şi pe aceşti bărbaţi cinstiţi şi adu jertfă zeilor înaintea feţei noastre; iar de nu vei face aceasta, mă vei sili să fac cele poruncite”. Neania a zis către ighemon: „Ai pomenit bine de jertfă; pentru că eu singur mă aduc jertfă lui Hristos, Dumnezeul meu”.

 

Zicînd aceasta, şi-a dezlegat brîul dregătoriei sale şi l-a aruncat în faţa ighemonului, lepădîndu-se de slujba împărătească. Apoi, voind să fie ostaş al Împăratului ceresc, ocăra păgînătatea închinării la idoli. Ighemonul şi bărbaţii care veniseră cu dînsul, mîniindu-se, l-au prins şi l-au dus în Cezareea Palestinei, care se mai numea „a lui Filip”, Sevastia şi Panead, în care, odată fiind pusă icoana lui Hristos pe o femeie care avea curgerea sîngelui, s-a tămăduit întocmai ca acea femeie care se atinsese de hainele Domnului.

 

Ighemonul, şezînd acolo înaintea poporului la divanul din privelişte, a pus pe Neania de faţă, la întrebare. Văzîndu-l poporul cel întunecat cu slujirea de idoli, a strigat către ighemon ca nişte beţi şi nişte îndîrjiţi, zicînd: „Acesta este vrăjmaşul şi pierzătorul zeilor noştri şi batjocoritorul poruncilor împărăteşti?” Ighemonul, fiind plin de sălbăticie şi întărîtîndu-se de glasul poporului şi mai mult spre amărăciune, a poruncit ca pe Neania să-l spînzure gol la muncire şi să-i strujească trupul cu unghii de fier. Astfel, fiind muncit, sîngele îi curgea şi carnea îi cădea bucăţi, încît i se vedeau oasele goale. Unii din popor, văzînd o pătimire ca aceea a mucenicului, aveau milă de tinereţile lui şi plîngeau pentru dînsul.

 

Mucenicul, văzîndu-i plîngînd, le-a zis: „Nu plîngeţi pentru mine, ci pentru pierderea sufletelor voastre, pentru că acelea sînt vrednice de plîns, deoarece se vor munci în iad fără de sfîrşit”. Apoi Neania, ridicîndu-şi ochii spre cer, se ruga, zicînd: „Dumnezeule, întăreşte pe robul Tău, spre înfruntarea vrăjmaşului şi spre mărirea Preasfîntului Tău nume!” După ce slujitorii cei muncitori au slăbit, din porunca ighemonului, au luat pe mucenic de la muncire şi l-au aruncat în temniţă. Un păzitor al temniţei, anume Terentie, aducîndu-şi aminte de facerea de bine a lui Neania, i s-a făcut milă de dînsul şi i-a aşternut fîn şi pînză curată. Deci mucenicul zăcea în temniţă, abia viu.

 

Pe la miezul nopţii, s-a făcut cutremur mare în cetate, pentru că venise Domnul cu îngerii Săi, să cerceteze pe robul Său. Atunci a strălucit în temniţă o lumină mare, uşile temniţei s-au deschis, legăturile tuturor legaţilor care erau acolo s-au dezlegat şi doi îngeri s-au arătat cu asemănare de tineri preafrumoşi, care ziceau către mucenic: „Caută spre noi şi vezi!” Mucenicul, căutînd spre dînşii, le-a zis: „Cine sînteţi voi?” Ei au răspuns: „Noi sîntem îngeri, trimişi la tine de Domnul!” Mucenicul le-a grăit: „Dacă sînteţi îngeri ai Domnului, atunci închinaţi-vă Domnului înaintea ochilor mei şi vă îngrădiţi cu semnul Sfintei Cruci, ca să vă cred”. Îngerii, făcînd aceasta, i-au zis: „Acum crezi că Domnul ne-a trimis la tine?” Mucenicul a grăit: „Ştiu că numai la cei trei tineri aruncaţi în cuptorul Babilonului a fost trimis un înger de la Domnul, ca să le răcorească focul; dar eu ce lucru am făcut, sau în ce foc sînt aruncat, ca să mă fac vrednic de cercetarea îngerească?”

 

Mucenicul grăind acestea cu smerenie, deodată i s-a arătat în slavă nespusă Domnul nostru Iisus Hristos şi, atingîndu-se de mucenic, i-a tămăduit rănile şi l-a făcut sănătos. Apoi, botezîndu-l, i-a zis: „De acum nu te vei mai numi Neania, ci Procopie. Deci, îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că, împuternicindu-te, vei putea să aduci Tatălui Meu turmă aleasă”. Procopie, bucurîndu-se şi înspăimîntîndu-se, a căzut la pămînt şi s-a închinat Domnului, rugîndu-L să-l întărească în pătimiri, ca să nu se teamă de cumplitele munci. Domnul i-a zis: „Nu te teme, că Eu sînt cu tine!” Domnul, zicînd aceasta, s-a înălţat la cer. Sfîntul Procopie, din acea arătare a Domnului, avea inima plină de negrăită dulceaţă cerească şi de bucurie duhovnicească, iar cu trupul era atît de sănătos, încît nu se afla nici urmă de răni din cele ce fuseseră pe dînsul, pentru că a nădăjduit spre Domnul, Care l-a ajutat şi i-a înflorit trupul.

 

Ighemonul a trimis a doua zi în temniţă pe unul din ostaşi să vadă dacă mucenicul mai este viu. El credea că a murit de cumplitele munci ce a suferit. Deci Terentie, străjerul temniţei, a spus ostaşului că toată noaptea a fost fără somn, deoarece pe la miezul nopţii, s-a săvîrşit în temniţă un lucru minunat şi înfricoşat. S-a făcut cutremur mare şi o lumină minunată a strălucit înăuntru. Uşile temniţei s-au deschis şi legăturile celor închişi s-au dezlegat şi oarecare bărbaţi prealuminoşi au vorbit cu Neania. Ostaşul, privind în temniţă, a strigat către mucenic, zicînd: „Eşti viu, Neania?” Sfîntul a răspuns: „Sînt viu şi sănătos, cu darul Dumnezeului meu”. Ostaşul a zis: „Nu pot să te văd!” Sfîntul a răspuns: „Acela care fuge de lumina lui Dumnezeu şi slujeşte zeilor, este orb şi umblă în întuneric, neştiind unde merge”. Ostaşul, ducîndu-se, a spus ighemonului cele ce a auzit, iar judecătorul, şezînd la judecată, a pus iarăşi de faţă la cercare pe Neania mucenicul lui Hristos. Căutînd toţi spre dînsul, au văzut faţa lui luminoasă, iar corpul lui sănătos şi alb, ca şi cum niciodată nu ar fi avut răni.

 

Mulţi din cei ce stăteau de faţă, minunîndu-se, au strigat: „Dumnezeul lui Neania, ajută-ne nouă!” Dar ighemonul, sculîndu-se de pe scaun şi făcînd semn cu mîna spre popor, a strigat cu glas mare, zicînd: „Fraţilor, pentru ce vă miraţi văzînd pe Neania sănătos? Zeii s-au milostivit spre el şi au tămăduit pe Neania robul lor”. Atunci sfîntul a grăit către dînsul: „Bine zici, că doar cu milostivirea lui Dumnezeu sînt tămăduit, iar de socoteşti că această minunată tămăduire este făcută cu puterea zeilor tăi, apoi să mergem la capiştea lor, ca să ştim care Dumnezeu m-a tămăduit pe mine”. Ighemonul, socotind că mucenicul voieşte să se închine zeilor, s-a bucurat foarte mult şi a poruncit ca drumul de la divan pînă la capişte să se împodobească, să se aştearnă covoare alese, iar propovăduitorul suindu-se pe o zidire înaltă, striga: „Neania, fiul Teodosiei cea de neam bun, pocăindu-se, s-a întors la zei şi acum merge să le aducă jertfe”. Atunci necredincioşii, auzind acestea, s-au bucurat, iar cei care erau creştini tăinuiţi, s-au umplut de mare mîhnire.

 

Deci, mulţimea poporului, cu femei şi copii, s-au adunat, iar ighemonul mergea cu slavă împreună cu Sfîntul Procopie şi cu bărbaţii cei cinstiţi către capiştea idolească. Sfîntul, intrînd înăuntru şi rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu în taina inimii sale, a însemnat cu semnul Sfintei Cruci asupra idolilor şi le-a zis: „Vouă vă grăiesc, necuraţilor idoli. Temeţi-vă de numele Dumnezeului meu şi de puterea Sfintei Lui Cruci. Cădeţi din locurile voastre şi sfărîmîndu-vă, ca apa să vă vărsaţi!” Atunci îndată au căzut toţi idolii şi prin căderea lor au făcut un zgomot înfricoşător, zdrobindu-se în bucăţi. Şi ceea ce este de mirare, este că toată materia aceea din care erau făcuţi idolii, din porunca lui Dumnezeu s-a prefăcut în firea apei, încît capiştea s-a umplut de apă şi pîrîul curgea cu zgomot din capişte pe uşi.

 

Văzînd această minune, toţi s-au înspăimîntat foarte mult şi au strigat, zicînd: „Dumnezeul creştinilor, ajută-ne nouă!” Ighemonul, fiind ca uimit de spaimă, nu pricepea ce să facă. Deci, venindu-şi în fire, a poruncit să ducă pe mucenic în temniţă, iar el, fiind foarte mîhnit, s-a întors în casa sa. Făcîndu-se noapte tîrziu, au venit în temniţă la sfînt două cete de ostaşi cu doi tribuni ai lor, Nicostrat şi Antioh şi au rugat pe sfînt să-i facă pe ei ostaşi ai lui Hristos Dumnezeu, Împăratul ceresc. Dar, Sfîntul Procopie a rugat pe Terentie, străjerul temniţei, să nu-l oprească pe el să iasă pentru puţin timp din temniţă. Deci, străjerul nu l-a oprit, ştiind cu dinadinsul că nu va fugi, căci el singur dorea să pătimească pentru Hristos.

 

Sfîntul, ieşind, a dus pe ostaşi la Leontie, episcopul acelei cetăţi, care de frică stătea ascuns şi, găsindu-l, i-a poruncit să boteze pe acei ostaşi, iar el s-a întors singur la temniţă. Deci episcopul, într-acea noapte, învăţînd pe ostaşii aceia, i-a botezat şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sîngelui lui Hristos, iar ei, întorcîndu-se, au venit la temniţă. Acolo, mucenicul lui Hristos i-a învăţat să nu fie fricoşi în pătimire, ci viteji.

 

Sosind ziua şi ighemonul, după obiceiul lui, venind la divan în privelişte, ostaşii aceia au stat înaintea lui şi cu glas mare preamăreau pe Hristos, mărturisindu-se că sînt creştini şi arătîndu-se că sînt gata la chinuri şi la moarte pentru Hristos. Văzînd ighemonul atîta mulţime de ostaşi îndrăznind la moarte pentru Hristos, s-a umplut de spaimă şi de mirare şi îi îndemna pe ei să se lepede de Hristos şi să se întoarcă iarăşi la zei. Dar, după ce i-a văzut pe dînşii neînduplecaţi, a hotărît asupra lor pedeapsa cu moartea, ca prin tăiere cu sabia să se sfîrşească. Deci, scoţîndu-i pe dînşii afară din cetate la locul de moarte, unde se adunaseră un număr mare de ighemoni, pentru tăierea acelor ostaşi, a scos şi pe Sfîntul Procopie legat cu lanţuri, ca, văzînd moartea atîtor de mulţi ostaşi, să se înfricoşeze. Dar el, privind spre nevoinţa lor, se bucura cu duhul şi se ruga lui Hristos pentru dînşii, ca să-i întărească pînă la sfîrşit şi să le primească sufletele lor în cereasca împărăţie.

 

Apoi, înconjurîndu-i pe ei ighemonul cu alţi ostaşi păgîni, au tăiat acele două cete care crezuseră în Hristos şi au tăiat şi pe acei doi tribuni, Nicostrat şi Antioh. Astfel, ostaşii cei noi ai Împăratului Hristos, punîndu-şi pentru Dînsul sufletele lor, au trecut cu dănţuire de la cele pămînteşti la cele cereşti. Atunci, un oarecare bărbat slăvit şi binefăcător cu numele Evlavie, venind noaptea cu o mulţime de credincioşi, au adunat trupurile mucenicilor şi le-au îngropat cu cinste, iar Sfîntul Procopie a rămas în temniţă păzit şi legat cu lanţuri.

 

Mucenicul lui Hristos, stînd în temniţă, au venit la dînsul douăsprezece femei de neam bun şi au grăit printre ferestre cu sfîntul: „Noi sîntem roabe ale lui Hristos”. De acest lucru fiind vestit ighemonul, îndată a poruncit să le bage şi pe ele în temniţă. Deci, intrînd cu bucurie, au zis: „Primeşte-ne pe noi, Doamne, în cereasca Ta cămară!” Apoi, intrînd înăuntru s-au închinat Sfîntului Procopie, au învăţat de la dînsul sfînta credinţă, dumnezeiasca dragoste către Hristos şi rugăciunea cea fierbinte către Dumnezeu. După puţin timp, ighemonul, şezînd la obişnuita sa judecată înaintea poporului, a poruncit ca pe acele cinstite femei, scoţîndu-le din temniţă, să le aducă înaintea sa la judecată. Teodosia, maica Sfîntului Procopie, auzind despre acele sfinte femei, a mers la privelişte ca să le vadă nevoinţa lor.

 

Deci, fiind puse înaintea judecăţii, ighemonul le-a zis: „Oare veţi asculta, să aduceţi jertfe zeilor, ca să vă învredniciţi de cinstea voastră? Sau petrecînd în împotrivire voiţi să pieriţi rău prin a voastră alegere?” Sfintele femei au răspuns: „Cinstea ta să-ţi fie spre pierzarea ta! Noi sîntem roabele lui Hristos Cel răstignit, Care ne-a scos pe noi din pierzare. Acela este cinstea şi slava noastră!” Ighemonul, mîniindu-se, a poruncit ca pe fiecare întinzîndu-le la pămînt, să le bată fără milă cu toiege. Apoi, dezbrăcîndu-le, le-a spînzurat la muncire, poruncind să le ardă cu foc coastele lor. Dar ele se rugau lui Hristos Dumnezeu, chemîndu-L în ajutor. Ighemonul a mai poruncit să le taie pieptul, zicînd: „Oare vă va ajuta Cel răstignit spre Care nădăjduiţi?” Ele au răspuns: „Acum ne-a ajutat nouă, precum vezi, ighemon cîinos şi urîtor de oameni, pentru că noi, fiind femei, te biruim pe tine, bărbat şi stăpînitor fiind, neîngrijindu-ne de muncile cele puse de tine asupra noastră!”

 

Ighemonul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să ardă un fier în foc şi să-l pună sub subţiorile lor, zicîndu-le: „Simţiţi oare arderea focului sau nu?” Sfintele femei au răspuns: „Tu vei cunoaşte durerea din arderea focului, cînd vei fi aruncat în focul cel nestins din iad; iar Domnul nostru, pe Care tu nu-L vezi, ca şi orbii care nu văd soarele, ne stă de faţă aici, ajutîndu-ne!” Astfel pătimind sfintele femei, Teodosia, maica Sfîntului Procopie, stînd în popor şi privind la răbdarea cea bărbătească a acelor femei, plîngea cu amar. Deci, răsărind în inima ei lumina cunoştinţei adevărului, s-a umplut de rîvnă şi, venind înaintea ighemonului, a strigat, zicînd: „Şi eu sînt roaba Celui răstignit, Hristos Dumnezeu”. Dar această luminare a ei s-a făcut cu rugăciunile sfîntului ei fiu, Marele Mucenic Procopie, care se ruga todeauna pentru întoarcerea ei către Dumnezeu.

 

Ighemonul şi toţi cei ce erau cu el, văzînd şi auzind pe Teodosia, femeia cea de neam bun, maica Sfîntului Procopie, mărturisind pe Hristos cu îndrăzneală, s-au mirat foarte tare cum s-a schimbat deodată, trecînd cu vederea cinstea şi bunul său neam, bogăţia şi slava, netemîndu-se de muncile cele văzute. Ighemonul a zis către dînsa: „Doamnă Teodosia, cine te-a înşelat să vii în această rătăcire, ca să-ţi laşi zeii cei pămînteşti şi să grăieşti unele ca acestea?” Ea a răspuns: „Acum nu sînt în înşelăciune şi în rătăcire, ci mai înainte rătăceam, înşelîndu-mă de diavoli. Atunci eram înşelată, că în locul Dumnezeului celui adevărat, Care a făcut cerul şi pămîntul, mă închinam urîţilor idoli, făcuţi de mîini omeneşti”.

 

Ighemonul, arătînd cu degetul spre femeile cele ce se chinuiau, a zis către Teodosia: „Aceste femei înşelătoare, precum văd, te-au amăgit şi pe tine”. Ea a răspuns: „Nu ele m-au amăgit, ci m-au învăţat a cunoaşte adevărul prin chipul pătimirii lor. Căci cum le-ar fi fost lor cu putinţă să fie îmbărbătate într-atîtea munci, dacă Cel ce le întăreşte n-ar fi fost Dumnezeu adevărat? Deci, ele nu sînt înşelătoare, ci tu eşti înşelător, povăţuitor al întunericului şi al rătăcirii! Tu eşti cel care tragi pe oameni la pierzare!” Ighemonul a zis: „O, Teodosia, învaţă-te şi începe a-ţi cere iertare de la zei, iar noi ne vom ruga pentru tine, ca să ţi se ierte această greşeală a ta”. Dar ea a răspuns: „De la Cel răstignit, de la Hristos Dumnezeu cer iertare pentru nesocotinţa mea şi pentru lucrările cele rele care le-am făcut!” Deci, ighemonul, mîniindu-se, a poruncit s-o pună în temniţă. Asemenea să închidă împreună cu dînsa şi pe acele sfinte femei muncite.

 

Teodosia, intrînd în temniţă, a văzut pe fiul ei, Sfîntul Procopie, şi s-a bucurat foarte tare, pentru că se înştiinţase prin Sfîntul Duh de întoarcerea ei către Hristos. Deci, a zis către dînsa cu bucurie: „Doamnă şi maica mea, pentru ce ai venit aici şi pentru care pricină ai lăsat pe zeii tăi?” Ea a zis către dînsul: „O, dulcele meu fiu, acum am cunoscut adevărul, pentru că, văzînd pătimind pe aceste sfinte femei, gîndeam în mine cum este cu putinţă acestor femei neputincioase, a suferi nişte munci atît de cumplite, de nu le-ar fi întărit Hristos, pentru Care pătimesc? De n-ar fi fost Hristos Dumnezeu atotputernic, apoi cum ar fi întărit pe cele ce pătimesc pentru El? Gîndind eu acestea, inima mea s-a zdrobit de umilinţă şi o rază a răsărit în mintea mea. De atunci am cunoscut înşelăciunea deşerţilor zei şi am crezut că Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care tu şi sfintele femei şi ceilalţi mucenici Îl mărturisiţi”.

 

Atunci Sfîntul Procopie a zis către dînsa: „Fericită eşti, doamnă şi maica mea, că te-ai învrednicit de o lumină ca aceasta de la Dumnezeu şi ai venit în această închisoare pentru El!” Fericita Teodosia slujea în temniţă sfintelor femei şi ştergea sîngele lor cu pînze curate. Punea pe rănile lor plasturi tămăduitoare, pentru că era iscusită în meşteşugul doctoriei, iar Sfîntul Procopie învăţa pe maică-sa sfînta credinţă şi, luînd-o într-o noapte, a dus-o pe dînsa la episcopul Leontie şi a botezat-o în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, şi iarăşi s-a întors cu dînsa în temniţă bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru luminarea ei.

 

După aceasta sfintele femei au fost scoase din temniţă cu Teodosia şi au fost puse înainte la judecată. Iar ighemonul a zis către dînsa: „O, femeie de neam bun, cunoaşte că te cruţ şi nu voiesc să aduc asupra ta necinstire şi munci. Deci, întoarce-te şi cheamă cu bună osîrdie pe zei, ca să te învredniceşti de iertare, iar de la noi de cinste mai mare”. Sfînta a răspuns: „Nebunule şi nepriceputule! Oare nu te ruşinezi a numi zei pe idolii cei ciopliţi? Şi de este cu bunătate, cînd cineva după puterea sa se sîrguieşte prin lucruri bune ca să fie asemenea lui Dumnezeu, apoi vouă cu totul se cade să fiţi asemenea zeilor voştri, idolilor, adică: orbi, surzi, muţi, neumblînd, nici lucrînd, precum sînt şi zeii voştri”.

 

Ea, zicînd acestea, ighemonul s-a mîniat şi a poruncit ca s-o lovească cu putere peste gură. Apoi, întinzînd-o, a poruncit să o bată cu toiege, după aceea să-i strujească trupul cu unghii de fier. Celelalte sfinte femei, privind la pătimirea ei, se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa ca s-o întărească şi cîntau oarecare stihuri din psalmi, care le învăţaseră de la Sfîntul Procopie, zicînd: „Veniţi să ne bucurăm Domnului, să cîntăm lui Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, căci El este scăparea noastră şi puterea, ajutor în necazurile care ne împresoară”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca să sfărîme cu vergi de plumb fălcile acestei sfinte femei. Toate muceniţele acelea, împreună cu Sfînta Teodosia, au fost legate cu lanţuri de fier. Deci, ighemonul a poruncit să le scoată afară din cetate şi să le dea la tăiere de sabie. Femeile s-au dus la moarte cu veselie şi cu bucurie, ca la un ospăţ de nuntă, şi acolo şi-au pus capetele pentru Hristos Dumnezeu, învrednicindu-se de cămara cerească.

 

După sfîrşitul lor, Sfîntul Procopie a fost dus iar la judecată. Ighemonul, răcnind ca un leu către mucenic, a zis cu mînie: „O, cap necurat, te-ai săturat oare de pierderea atîtor suflete?” Sfîntul a răspuns: „Nu le-am pierdut, ci le-am izbăvit din pierzare şi le-am adus de la moarte la viaţă”. Atunci, ighemonul a poruncit să-l bată peste gură cu o vergea de fier şi să-i rupă faţa cu unghii de fier. Făcîndu-se aceasta, sîngele i se vărsa de roşea pămîntul. Apoi l-au bătut cu vergi de plumb peste grumazi, iar sfîntul stătea în acele munci ca un stîlp neclintit. După aceasta a poruncit să arunce în temniţă pe mucenic, iar el s-a dus acasă foarte mîhnit, pentru că se ruşina şi se mînia că n-a putut să biruiască pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos. Ighemonul, de supărare, n-a vorbit nici un cuvînt către nimeni în ziua aceea.

 

Deci, căzînd în nişte friguri groaznice, s-a culcat pe pat şi a murit în noaptea aceea, dîndu-şi sufletul în mîinile diavolilor, cărora le slujea cu atîta osîrdie. Dar cuvîntul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. În toate zilele mulţi bărbaţi şi femei primeau credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, prin învăţătura Sfîntului Procopie şi prin minunile ce se făceau de dînsul. Cît a stat el în temniţă, mulţi oameni veneau la dînsul şi aduceau pe neputincioşii lor, pe care îi tămăduia cu darul lui Hristos şi izgonea dintr-înşii duhurile cele necurate şi astfel aducea pe cei necredincioşi la cunoştinţa lui Hristos Dumnezeu.

 

După moartea lui Iust ighemonul, a venit în Palestina, trimis de împăratul Diocleţian, un alt ighemon cu numele Flavian, de neam tot din Italia, dar cu obiceiul mult mai cumplit decît cel dintîi. Acela, venind în Cezareea Palestinei şi aflînd despre Sfîntul Mucenic Procopie, l-a adus fără de întîrziere în faţa judecăţii sale şi l-a întrebat de nume, de neam şi de credinţă. Ticălosul, hulind pe Hristos Dumnezeul nostru, a zis către mucenic: „Mă minunez cum spuneţi voi, creştinii, că Dumnezeul vostru este născut dintr-o femeie şi vă închinaţi Celui răstignit de oameni. Aceasta nu este nebunie oare?”

 

Mucenicul lui Hristos a răspuns: „O, ighemoane, dacă vei voi să mă asculţi cu răbdare, îţi voi arăta mărturii despre Dumnezeul nostru din cărţile voastre; însă de la început îţi grăiesc că Unul este Dumnezeu adevărat, neschimbat din fire, fără patimă, născut mai înainte de veci şi veşnic; iar nu zeii cei mulţi care sînt supuşi patimilor şi schimbărilor, care s-au arătat sub ani şi şi-au luat sfîrşitul. Nu ştii oare pe Hermes al vostru, cel numit Trismeghistos, adică întreit de mare? Asemenea şi pe Socrat? Aceştia spun că unul este Dumnezeu, iar nu mulţi. Mai întîi ascultă pe Hermes, care scrie astfel către doctorul Asclipie: „Stăpînul şi Ziditorul tuturor, pe care Îl numim Dumnezeu, a zidit lumea aceasta văzută şi simţită. Dar de vreme ce a văzut pe cea nevăzută, care este singură zidită preafrumoasă şi preaplină de toate bunătăţile, s-a minunat de dînsa şi a iubit-o foarte mult, ca pe o făptură a sa”.

 

O, ighemoane, vezi din acestea că Hermes al vostru nu mărturiseşte că ar fi mulţi dumnezei, ci unul; căci dacă ar fi fost mai mulţi dumnezei, atunci n-ar fi fost o singură fire a dumnezeirii, ci mai multe firi care devin în timp! Voi ziceţi că unii din zei sînt mai dinainte, iar alţii mai pe urmă. Dar voi numiţi pe unul, zeul cerului; pe altul, al mării, iar pe alţii, ai altor lucruri ce se văd pe pămînt. Oare nu pentru aceasta a fost osîndit de atenieni ca să bea otravă Socrate al vostru, fiindcă lepăda pe zeii cei mulţi?

 

Iar pe aceia pe care voi îi numiţi zei fără de moarte, întîi Die, mai-marele zeilor, ucigaşul de tată şi bărbatul surorii sale, oare nu petrecea în Creta şi nu se vede acolo pînă astăzi mormîntul lui? Dar Poseidon al vostru nu era mai-marele tîlharilor, răpitor şi pierzător şi mormîntul lui nu se află în Calabria? Deci, cum ziceţi că zeii voştri sînt fără de moarte, cînd ei au murit ca nişte oameni şi mormînturile lor se văd şi toate lucrurile lor rele le ştiu bine scriitorii de cărţi greceşti şi latineşti? Aceştia sînt zeii voştri, care se mustră şi se hulesc nu numai de creştini dar şi de închinătorii lor”.

 

Despre Hristos, Mîntuitorul şi Dumnezeul nostru, a zis: „S-a născut din femeie şi S-a răstignit. Deci, ascultă despre Dînsul tainele care se găsesc şi în cărţile voastre. O proorociţă a voastră, care se numeşte Sibila, ale cărei cărţi le-a cumpărat cu mare preţ Taroviniu, împăratul Romei, a scris în cartea sa a doua, despre întruparea lui Hristos din Preacurata Fecioară, astfel: „Pe Cuvîntul lui Dumnezeu, cînd Îl va naşte Fecioara, într-o zi însemnată, se va arăta o stea de la Răsărit, vestind oamenilor muritori acea mare minune. Atunci va veni la dînşii Fiul Dumnezeului Celui mare, purtînd trup ca şi al celor de pe pămînt. Aceluia filozofii îi vor aduce daruri: aur, smirnă şi tămîie şi toate acestea vor fi plăcute”.

 

Asemenea şi despre crucea lui Hristos, tot aceeaşi Sibilă grăieşte: „O, fericite lemn, pe care va fi întins Dumnezeu, tu eşti vrednic nu pămîntului, ci cerului!” Apoi grăieşte încă şi despre a doua venire: „Împăratul cel mare, Care stăpîneşte toţi vecii, va veni din cer, voind singur să judece tot trupul şi toată lumea. Credincioşii şi necredincioşii Îl vor vedea că este Dumnezeu, căci va sta pe un scaun înalt şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale”.

 

Dacă vei mai voi să auzi şi oarecare vestiri ale lui Apolon Pitiul şi al lui Amonie cel din Libia şi ale lui Dodonie şi Pegramen, citeşte cu luare aminte cărţile lor şi vei şti că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost vestit de dînşii mai înainte. El are să vină spre mîntuirea şi înnoirea neamului omenesc, căci Iason, boierul Agonaviţilor, ce întreba pe Apolon din Delfi despre capiştea ce era zidită mai întîi în Atena, zicea: „Proorocule Apolon, cel cu chip de soare, spune-ne al cui va fi lăcaşul acesta în neamurile cele de pe urmă?” Apolon a răspuns: „Faceţi toate cele ce vă îndeamnă spre cinstire, iar eu vă spun că un Dumnezeu este Care împărăţeşte întru cei de sus şi al Cărui cuvînt nepieritor se va zămisli într-o Fecioară curată. El, Care dintr-un arc de foc va pleca ca o săgeată şi va trece prin mijlocul a toată lumea, prinzîndu-i pe toţi şi aducîndu-i spre darul Tatălui. Maica Lui va fi această biserică şi numele ei va fi Maria”.

 

Iar cînd Vatos a întrebat pe Apolon, i-a răspuns: „Un bărbat ceresc îmi aduce primejdie asupra mea. Acela va pătimi, fiind Dumnezeu, dar nu va pătimi dumnezeirea, că amîndouă vor fi în El, avînd de la Tatăl nemurire, viaţă şi putere. După maică El va avea moarte, cruce şi mormînt. Din ochii Lui vor curge lacrimi fierbinţi şi va sătura cinci mii de oameni cu cinci pîini, pentru care tot omul va zice: „Dumnezeul meu este Cel ce S-a răstignit, a murit, dar a înviat din mormînt şi la cer S-a înălţat””.

 

Sfîntul Procopie, aducînd pentru Hristos Dumnezeu astfel de mărturii din cărţile elineşti, ighemonul s-a făcut ca o aspidă, nevoind să audă şi să înţeleagă. Deci, zicea sfîntului cu batjocură: „Ales tîlcuitor de lucruri dumnezeieşti te-ai făcut pentru noi, ca şi cum ai purta cheile şi peceţile cereşti. Mai înainte însă de a începe să te muncesc, te sfătuiesc ca să încetezi cu acea multă vorbă mincinoasă şi, lepădîndu-te de creştinătate, să fii elin ca noi, supunîndu-te poruncii împărăteşti. Iar de nu, vei avea ca plată pentru împotrivirea ta cumplite chinuri. Atunci chiar nevoind, vei face cele poruncite”.

 

Răspuns-a sfîntul mucenic: „Dacă nu voieşti să cunoşti pe Dumnezeul Cel adevărat, pe Care toţi Îl vor vedea cu ochii cei sufleteşti, apoi tu ucide şi înjunghie trupurile omeneşti, taie-le în bucăţi mici pentru zeii tăi, căci eu jertfesc Dumnezeului meu jertfă de laudă. Pe noi ne numeşti nebuni, dar ştim pe Unul adevăratul Dumnezeu Cel viu; dar oare nu eşti tu nebun că aduci jertfe celor morţi? Nu eşti tu nebun că te închini pietrelor celor nesimţitoare? Dacă piatra căreia te închini ca unui dumnezeu este lucru bun, atunci pentru ce o ciopleşti şi o împarţi? Pentru ce, împărţind-o în multe bucăţi, alegi o bucată făcută cu asemănare omenească şi o numeşti dumnezeu şi îi aduci jertfe, iar celelalte bucăţi rămase le pui la vreo zidire proastă sau în noroi, călcîndu-le în picioare? Tot astfel faci şi cu lemnul. Tăindu-l, scoţi o bucată din care ciopleşti un idol şi căruia te închini, iar bucata rămasă o pui la alt lucru mai prost, sau o bagi în foc.

 

Deci, dacă piatra sau lemnul îţi este dumnezeu, apoi se cade să-l cinsteşti ca pe un dumnezeu. Iar dacă nici lemnul nici piatra nu este dumnezeu, atunci de ce, de la lemnul cel putred şi de la piatra cea nesimţitoare, ceri sănătate şi mîntuire? Dacă vei numi fierul dumnezeu, apoi şi el este supus la puterea focului, se face moale şi se bate cu ciocanul. Se cade oare a bate pe Dumnezeu cu ciocanul? Dar dacă şi focul îl vei numi dumnezeu? Atunci şi el este puternic, atît cît are ceva să ardă, iar dacă nu vei pune lemne pe el, îşi slăbeşte puterea. El se poate stinge şi cu apă, deci cum poate să fie Dumnezeu nişte materii ca acestea care se micşorează una pe alta?”

 

Nesuferind ighemonul să audă unele vorbe ca acestea, a poruncit unui slujitor, cu numele Arhelau, ca să lovească pe mucenic cu sabia peste grumaji. Deci, sfîntul îndată şi-a plecat grumazii sub sabie, fiind gata a muri pentru Domnul. Arhelau a ridicat sabia cu amîndouă mîinile şi, cînd a vrut să lovească cu putere în grumaji, îndată i-au slăbit mîinile şi trupul şi, căzînd la pămînt, a murit. Văzînd ighemonul aceasta, s-a înspăimîntat şi a poruncit să lege pe mucenic cu lanţuri de fier şi să-l ducă în temniţă.

 

În ziua a şasea ighemonul, scoţîndu-l la judecată, a poruncit să-l bată cu vine de bou şi să-l împungă cu ţăpuşe de fier înroşite, iar rănile să le ardă şi să le frece cu oţet şi cu sare. După aceea a adus un jertfelnic de aramă pe care erau mulţi cărbuni aprinşi. Deci, punînd în mîna dreaptă tămîie, a poruncit sfîntului să o întindă pe acei cărbuni aprinşi, socotind că, nesuferind arderea focului, îşi va întoarce mîna şi astfel tămîia va cădea în foc, ca să zică că a adus jertfă zeilor. Astfel, sfîntul a ţinut mîna două ceasuri deasupra focului, iar el, avînd mintea adîncită la Dumnezeu, nu băga de seamă la mîna ce ardea şi la jertfelnicul cel învăpăiat. Deci, toţi cei ce priveau la aceea se minunau şi preamăreau pe Hristos. Ighemonul şi diavolul, stăpînul său, s-au umplut de ruşine, iar sfîntul, ridicînd ochii spre cer, a grăit: Ţinutu-m-ai de mîna dreaptă şi în sfatul Tău m-ai povăţuit. Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie şi a sfărîmat pe vrăjmaşi. Dreapta Domnului a făcut putere şi tot ea m-a înălţat.

 

După aceea, ighemonul a poruncit să-i lege mîinile mucenicului şi să-l spînzure spre muncire şi să lege de picioarele lui două pietre grele. Astfel a stat spînzurat sfîntul multă vreme, întinzîndu-se de greutatea pietrelor atît de mult, încît oasele lui ieşeau de la loc. Luîndu-l de la chinuri şi dezlegîndu-i pietrele, ighemonul a poruncit să arunce pe răbdătorul de chinuri într-un cuptor aprins. Iar Sfîntul Procopie, intrînd în cuptor, s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci şi a făcut rugăciune către Dumnezeu. Atunci îndată a ieşit o flacără din cuptor şi a ars pe toţi păgînii ce erau împrejur, iar sfîntul a rămas fără vătămare, deoarece focul se schimbase în răcoare. De această preamărită minune s-au mirat şi s-au înspăimîntat toţi şi chiar ighemonul a fugit în divan de frică. Unii din cetăţeni strigau la ighemon: „Pierde îndată pe vrăjmaşul acesta, că de nu te vei grăbi, el va pierde toată cetatea cu vrăjile lui!” Atunci ighemonul a hotărît asupra lui judecata de moarte, adică să-i taie capul cu sabia.

 

Scoţînd pe sfînt la locul cel de moarte, el şi-a cerut timp de rugăciune. Stînd spre răsărit şi înălţîndu-şi mîinile şi ochii spre cer, s-a rugat pentru cetate, pentru popoare, pentru cei din primejdii, pentru sărmani şi pentru văduve, ca toţi să fie păziţi prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Această rugăciune o făcea mai mult pentru ca păgîneasca necurăţie să se întoarcă degrabă la creştineasca şi dreapta credinţă, iar Sfînta Biserică a lui Hristos să crească, să se înmulţească şi să strălucească pînă la sfîrşitul veacului.

 

Sfîrşind el rugăciunea, s-a auzit un glas din cer, prin care i se făgăduia să-i împlinească cele cerute, chemîndu-l în acelaşi timp la moştenirea împărăţiei cereşti. Atunci Sfîntul Procopie cu bucurie şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap şi, tăindu-se, şi-a pus sufletul pentru Domnul său, în 8 zile ale lunii lui iulie. Noaptea, venind oarecare credincioşi, au luat cinstitul lui trup şi învelindu-l şi ungîndu-l cu aromate şi cu giulgiu curat, l-au îngropat cu cinste la un loc vestit, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine toată cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.


Ὁ Ἅγιος Προκόπιος, ἔζησε καὶ μεγάλωσε τὰ χρόνια ποὺ αὐτοκράτορας τῶν Ρωμαίων ἦταν ὁ Διοκλητιανός. Ὁ πατέρας του, ὁ Χριστοφόρος, ἦταν εὐσεβὴς ἄνθρωπος, σὲ ἀντίθεση μὲ τὴν μητέρα του ποὺ πίστευε στὰ εἴδωλα. Μετὰ τὸν θάνατο τοῦ πατέρα του, ἡ μητέρα του τὸν πῆγε στὸν αὐτοκράτορα, ὁ ὁποῖος τὸν ἔκανε ἡγεμόνα τῆς πόλης τῶν Ἀλεξανδρέων καὶ τοῦ ἔδωσε ἐντολὴ νὰ καταδιώκει καὶ νὰ βασανίζει τοὺς χριστιανούς.

Ἔτσι ὁ Προκόπιος ξεκίνησε γιὰ τὴν Ἀλεξάνδρεια. Κατὰ τὴν πορεία του ὅμως, ξαφνικὰ ἄρχισαν νὰ πέφτουν ἀστραπὲς καὶ βροντὲς καὶ ταυτόχρονα ἄκουσε φωνὴ νὰ τὸν καλεῖ μὲ τὸ ὄνομά του, ποὺ τὸν ἀπειλοῦσε μὲ θάνατο ἐπειδὴ θὰ κατεδίωκε τοὺς χριστιανοὺς καὶ ταυτόχρονα καὶ τὸν Ἀληθινὸ Θεό. Μετὰ ἀπὸ αὐτὸ τὸ γεγονὸς ὁ Προκόπιος παρακάλεσε Ἐκεῖνον ποὺ τοῦ μιλάει νὰ τοῦ φανερωθεῖ περισσότερο γιὰ νὰ δεῖ ποιὸς εἶναι. Τότε ἐμφανίστηκε μπροστὰ του ἕνας Σταυρὸς ἀπὸ κρύσταλλο καὶ ἀκούστηκε μία φωνὴ νὰ τοῦ λέει: «Ἐγὼ εἶμαι ὁ Ἐσταυρωμένος Υἱὸς τοῦ Θεοῦ». Μετὰ ἀπὸ αὐτὸ τὸ θαῦμα πίστευσε καὶ ἔγινε χριστιανός.

Λίγο ἀργότερα ἐπιστρέφοντας ἀπὸ νικηφόρα ἀποστολὴ κατὰ τῶν Σαρακηνῶν, ἡ μητέρα του προσπάθησε νὰ τὸν πείσει νὰ θυσιάσει στὰ εἴδωλα. Κατάλαβε ὅμως ὅτι εἶχε γίνει χριστιανὸς καὶ τὸν πρόδωσε στὸν αὐτοκράτορα. Ἐκεῖνος διέταξε τὸν ἡγεμόνα τῆς Καισαρείας Οὔλκιο νὰ τὸν ἀνακρίνει. Αὐτὸς τὸν χτύπησε πολὺ μέχρι λιποθυμίας καὶ μετὰ τὸν ἔκλεισε στὴν φυλακή. Μὲ τὴν χάρη τοῦ Κυρίου ὅμως οἱ πληγὲς ἐπουλώθηκαν καὶ ἀπελευθερώθηκε ἀπὸ τὰ δεσμά.

Στὴν συνέχεια ὁδηγήθηκε στὸ ναὸ τῶν εἰδώλων ὅπου μὲ τὴν προσευχή του κατάφερε καὶ συνέτριψε τὰ εἴδωλα. Τὸ θαῦμα αὐτὸ εἶχε ὡς ἀποτέλεσμα νὰ πιστεύσουν σὲ αὐτὸν πολλοὶ, ἀνάμεσά τους καὶ ἡ μητέρα του. Ἀμέσως δόθηκε ἐντολὴ νὰ ἀποκεφαλιστοῦν ὅλοι ὅσοι εἶχαν πιστεύσει. Μετὰ ἀπὸ αὐτό, δόθηκε ἐντολὴ νὰ γίνουν φρικτὰ βασανιστήρια στὸν Προκόπιο. Ὁ Ἅγιος ὑπέμενε μὲ πάρα πολὺ μεγάλη καρτερία ὅλα αὐτὰ καὶ μάλιστα κατάφερνε νὰ τὰ ξεπερνάει μὲ τὴν βοήθεια τοῦ Θεοῦ.
Τέλος δόθηκε ἐντολὴ νὰ τὸν ἀποκεφαλίσουν καὶ ἔτσι παρέλαβε τὸ στεφάνι τῆς αἰωνίου ζωῆς.

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος πλ. α’. Τὸν συνάναρχον Λόγον.
Ἀγρευθεὶς οὐρανόθεν πρὸς τὴν εὐσέβειαν, κατηκολούθησας χαίρων ὥσπερ ὁ Παῦλος Χριστῷ, τῶν Μαρτύρων καλλονὴ Μάρτυς Προκόπιε· ὅθεν δυνάμει τοῦ Σταυροῦ, ἀριστεύσας εὐκλεῶς, κατῄσχυνας τὸν Βελίαρ· οὗ τῆς κακίας ἀτρώτους, σῶζε τοὺς πόθῳ σε γεραίροντας.

Κοντάκιον  Ἦχος β’. Τὰ ἄνω ζητῶν.
Τῷ ζήλῳ Χριστοῦ, τῷ θείῳ πυρπολούμενος, καὶ τῇ τοῦ Σταυροῦ, ἰσχύϊ συμφραξάμενος, τῶν ἐχθρῶν τὸ φρύαγμα, καὶ τὸ θράσος καθεῖλες Προκόπιε, καὶ τὴν Ἐκκλησίαν ὕψωσας, τῇ πίστει προκόπτων καὶ φωτίζων ἡμᾶς.

Μεγαλυνάριον.
Κλήσει οὐρανίῳ ἀκολουθῶν, φερωνύμως Μάρτυς, καὶ προκόπτων ἀθλητικῶς, σύμμορφος ἐδείχθης, τοῦ σοὶ καθαροθέντος, Προκόπιε θεόφρον, ἀθλήσας ἄριστα.

The Holy Great Martyr Procopius, in the world Neanius, a native of Jerusalem, lived and suffered during the reign of the emperor Diocletian (284-305). His father, an eminent Roman by the name of Christopher, was a Christian, but the mother of the saint, Theodosia, remained a pagan. He was early deprived of his father, and the young child was raised by his mother. Having received an excellent secular education, he was introduced to Diocletian in the very first year of the emperor’s accession to the throne, and he quickly advanced in government service. Towards the year 303, when open persecution against Christians began, Neanius was sent as a proconsul to Alexandria with orders to mercilessly persecute the Church of God.

On the way to Egypt, near the Syrian city of Apamea, Neanius had a vision of the Lord Jesus, similar to the vision of Saul on the road to Damascus. A divine voice exclaimed, „Neanius, why do you persecute Me?”

Neanius asked, „Who are you, Lord?”

„I am the crucified Jesus, the Son of God.”

At that moment a radiant Cross appeared in the air. Neanius felt an inexpressible joy and spiritual happiness in his heart and he was transformed from being a persecutor into a zealous follower of Christ. From this point in time Neanius became favorably disposed towards Christians and fought victoriously against the barbarians.

The words of the Savior came true for the saint, „A man’s foes shall be those of his own household” (Mt. 10:36). His mother, a pagan herself, went to the emperor to complain that her son did not worship the ancestral gods. Neanius was summoned to the procurator Judaeus Justus, where he was solemnly handed the decree of Diocletian. Having read through the blasphemous directive, Neanius quietly tore it up before the eyes of everyone. This was a crime, which the Romans regarded as an „insult to authority.” Neanius was held under guard and in chains sent to Caesarea of Palestine, where the Apostle Paul once languished. After terrible torments, they threw the saint into a dank prison. That night, a light shone in the prison, and the Lord Jesus Christ Himself baptized the suffering confessor, and gave him the name Procopius.

Repeatedly they led St Procopius to the courtroom, demanding that he renounce Christ, and they subjected him to more tortures. The stolidity of the martyr and his fiery faith brought down God’s abundant grace on those who witnessed the execution.

Inspired by the example of Procopius, many of the holy martyr’s former guards and Roman soldiers went beneath the executioner’s sword together with their tribunes Nikostrates and Antiochus. Twelve Christian women received martyr’s crowns, after they came to the gates of the Caesarea Praetorium.

Struck by the great faith and courage of the Christians, and seeing the firmness of her son in bearing terrible sufferings, Theodosia became repentant and stood in the line of confessors and was executed. Finally the new procurator, Flavian, convinced of the futility of the tortures, sentenced the holy Great Martyr Procopius to beheading by the sword. By night Christians took up his much-tortured body, and with tears and prayers, they committed it to the earth. This was the first martyrdom at Caesarea (303).

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: