Prima pagină > ORTODOXIE > Mănăstirile nu sunt doar puncte turistice

Mănăstirile nu sunt doar puncte turistice

Mănăstirile nu sunt doar puncte turistice

*

 

Ce este mănăstirea?
 

Mănăstirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului şi locul împlinirilor. Aşa trebuie să fie o mănăstire.

Tinda raiului. Ştie toată lumea ce este tinda: o cameră de intrare. Nu poţi să intri într-o cameră mai din spate, fără să treci printr-o tindă. Ca să intri în rai, trebuie să treci prin tinda raiului. Acum nu înseamnă că numai cei de la mănăstire sunt în tinda raiului şi că numai ei se mântuiesc! Nu! Şi ceilalţi credincioşi pot să aibă tinda raiului, să-şi facă din casa lor – tinda raiului. Biserica noastră este de asemenea tinda raiului şi cerul cel de pe pământ. Fără să treci prin cerul cel de pe pământ, nu-i nădejde să ajungi în cerul cel mai presus de lume. Deci, mănăstirea este tinda raiului. De ce? Pentru că este aproape de rai.

Mănăstirea nu trebuie gândită nici de cei care trăiesc în ea, nici de cei care vin la mănăstire, ca o prelungire a pământului. Dacă este prelungire a pământului, n-are rost să existe. Pământul e destul. Părinţii cei duhovniceşti de odinioară, care au făcut mănăstiri în pustie, de exemplu Sfântul Pahomie, au înconjurat mănăstirea cu zid. De ce? Să se ştie până unde tine lumea – şi de unde începe mănăstirea. Este un lucru extraordinar! Să ştii că dacă eşti în mănăstire nu mai eşti în lumea largă, ci eşti într-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealaltă este în afară de mănăstire. Toţi ceilalţi oameni trăiesc în lumea pe care a făcut-o Dumnezeu, pe care o iubeşte Dumnezeu, pe care doreşte Dumnezeu să o mântuiască, iar cei din mănăstire sunt într-un loc special, într-un loc anume, care este locul călugărilor, locul bătrânilor frumoşi, locul bătrânilor îmbunătăţiţi.

Am zis că mănăstirea mai este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu. Cuvântul acesta, de poarta cerului şi casa lui Dumnezeu cred că-l ştiţi. Este cuprins în Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind într-o călătorie, şi-a pus căpătâi să doarmă. Pe când dormea, a visat că o scară lega cerul şi pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau şi coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeşte de obicei la sărbătorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, când s-a trezit din somn, a zis aşa: „Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerului”.

Aşa ceva trebuie să gândească cineva despre o mănăstire: „Nu-i altceva aici decât casa lui Dumnezeu, şi aceasta este poarta cerului”. Pe aici, pe calea aceasta se ajunge în cer. Prin aşezământul acesta se ajunge în cer. Prin instituţia aceasta se ajunge în cer. Prin această rânduială de mănăstire, se aduce cerul pe pământ.

Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, si deci faci din pământ – cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede”, cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului. Eu zic că omul trebuie să fie chibzuit, să ştie ce face şi, dacă se duce la mănăstire, să se ducă unde este locul lui Dumnezeu, să se ducă unde este locul împlinirilor. Dumnezeu nu se lasă dator, Dumnezeu îţi dă, dacă ştii să-I slujeşti. Atunci eşti în casa lui Dumnezeu, eşti la poarta cerului, eşti în tinda raiului, eşti în locul împlinirilor şi dovedeşti aceasta cu viaţa. Părintele Serafim [Popescu], Dumnezeu să-l odihnească, zicea că dacă noi facem un pas către Dumnezeu, Dumnezeu face nenumăraţi paşi către noi. Trebuie să ne-ntâlnim undeva cu Dumnezeu, să zicem şi noi ca Sfinţii Apostoli: „Am văzut pe Domnul!” (Ioan 20, 25).

 
Pelerin sau turist?
 
Pelerinajul este o formă de procesiune religioasă care se prezintă sub forma unei deplasări a unui grup de credincioşi pelerini, pe jos sau mai nou cu diferite milloace de transport la un loc declarat sfânt. Acesta poate să fie o biserică, templu, moschee, munte, fântână, izvor, peşteră etc.
Turismul este călătoria realizată în scopul recreării, odihnei sau pentru afaceri. Organizaţia Mondială a Turismului ( O.M.T. ) defineşte turiştii ca fiind persoanele ce „călătoresc sau locuiesc în locuri din afara zonei lor de reşedinţă permanentă pentru o durată de minimum douăzeci și patru (24) de ore dar nu mai lungă de un an consecutiv, în scop de recreere, afaceri sau altele nelegate de exercitarea unei activităţi remunerate în localitatea vizatată.” 
Socotiţi acum şi voi ce sunteţi… pelerini sau turişti?
 
Pentru foarte multi dintre noi, calatoriile sunt prilej de bucurie, de odihna si de imbogatire sufleteasca. Deoarece in timpul liber, cat si in toate concediile, omul zilelor noastre alege sa plece de acasa, fie undeva in natura, fie in vreun loc renumit din tara sau din strainatate, turismul a ajuns sa fie vazut ca o parte constitutiva a vietii de zi cu zi.
 
Ce este rau in a calatori, a vedea frumusetile lumii, a te minuna de faptura lui Dumnezeu si de lucrarile deosebite care au iesit din mana omului?! Este posibil ca in aceasta sa nu se ascunda nimic rau, insa riscul de a te rani, mai mult decat de a te folosi, este prezent la tot pasul.
 
Cand turismul ajunge sa faca din noi „biblioteci” de informatii, de locuri si de fotografii, toate oprindu-se la nivelul ochiului si al mintii, atunci lucrurile pot deveni vatamatoare. Ne incarcam, iar incarcati fiind, ajungem lipsiti de odihna. Este nevoie de discernamant.
 
Imi vin in minte sfintele manastiri. Oare cati dintre noi, pornind la drum, nu fac dreapta sau stanga, pe drumuri laturalnice, spre a vedea o biserica declarata monument UNESCO, o biserica veche de cateva sute de ani, o pestera a unui sfant ori vreun izvor tamaduitor?! Aproape toti, pana si cei mai straini de credinta dintre noi, pasesc pragurile sfintelor manastiri.
 
Cand turismul devine arma impotriva „sanatatii” monahismului, atunci lucrurile nu mai stau atat de imbucurator precum ar putea parea ele, la prima vedere. Turismul indiferent poate avea loc la la biserici de parohie, la catedrala si la monumente laice, insa nu si la manastiri.
 
Manastirile au un alt statut, fiind locuite de oameni care au fugit de lume. Cat tupeu sa avem sa le pasim pragul, sa ne holbam la cele din manastire, fara a avea nici cel mai mic respect pentru alegerea lor, pentru nevointele lor si pentru modul lor de viata?!
 
Turismul comercial si boala de „a calatori fara rost”
 
 
Mult si multe, dar fara rost. Cat mai multi parinti renumiti, icoane cunoscute, Moaste fara numar, cladiri cu arhitectura si pictura deosebita, insa doar atat. Totul in afara, totul in minte si in ochi, nimic in inima. Asta face turismul comercial al zilelor noastre.
 
Pentru a stoarce cat mai multi bani de la oameni, se alcatuiesc trasee cat mai incarcate si cat mai ample, pentru un pret cat mai bun. La drum, autocarul alearga mancand asfaltul, iar opririle se fac stand cu ochii pe secundar. „Haideti, haideti, trebuie sa ajungem si acolo, si dincolo.”
 
Pelerinul insetat de turism este, din pacate, un nou tip de om. Acesta a patruns destul de mult si in Biserica. In loc de a petrece trei zile la Manastirea Sihastria, ori la Manastirea Bistrita de Valcea, ori in alta manastire ce ofera cazare, pelerinul nostru de ocazie prefera un traseu de vreo 2-3 zile in care sa vada 5-10 manastiri. Gura casca si inima seaca.
 
„Mai, Ioane, cruce-n san,
Dar la inima, pagan.”
 
Daca pierderea ar fi numai a lui, lucrurile nu ar fi atat de grave pe cat sunt. Cand un astfel de om ajunge la manastire, el nu apuca sa afle de nici unele. Numai ochi si gura cascata dupa lucruri noi si curioase. Comportamentul sau lasa de dorit, caci nu are vreme sa-l invete de la „gazde”, iar „gazdele” sunt judecate fara pic de bun simt.
 
 
Cum vine asta, pelerin aflat in vizita, dar revoltat pe gazde ?!
 
Dupa ce ca tinuta si comportamentul pelerinilor lasa de dorit, tot ei sunt „cei cu gura mare”, nemultumiti si destepti. Pretentia acestora in locuri in care, multi dintre ei, nici nu au ce cauta, este o totala lipsa de bun simt.
 
Cazarile sunt gratuite sau in schimbul a unor sume modice, iar mancarea este „din partea casei”. Cu toate acestea, pelerinul nostru „cel nou” tot nu este multumit. De ce nu simte bagat in seama, de ce nu are voie sa faca cutare si cutare lucru?! Cartitori lipsiti de minte si de bun simt.
 
„Nu se mananca nici un fel de carne.” Dar de ce, ce e asta ?!
 
„Cazare gratuita, insa modesta.” Ce, asta e cazare?!
 
Daca turismul intelege ce are voie si ce nu are voie sa faca, manastirile si schiturile, precum si viata monahala din ele, ii vor oferi in continuare omului contemporan, sansa de a descoperi Ortodoxia prin ceea ce are aceasta mai autentic si mai frumos.
 
„Numai Dumnezeu cunoaste cate lacrimi s-au varsat si cate rugaciuni s-au inaltat in manastiri, de veacuri, pentru pacatele si nevoile lumii. Cu toate acestea trebuie sa constientizam faptul ca monahii se roaga pentru noi, insa nu in locul nostru. Este nevoie sa crestem si noi duhovniceste alaturi de ei, urmandu-le exemplul. Dar suntem prea mandri sau poate prea grabiti pentru a mai lua seama la pilda monahului.”(Radu Alexandru)
 
Categorii:ORTODOXIE
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: