Prima pagină > Predici > Plecând genunchii: Predica la Cincizecime a ÎPS Iosif, Mitropolit de Proikonnisos

Plecând genunchii: Predica la Cincizecime a ÎPS Iosif, Mitropolit de Proikonnisos

Plecând genunchii:

Predica la Cincizecime a ÎPS Iosif, Mitropolit de Proikonnisos

 *

„Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm …”

În cea ”de pe urmă”, „marea” și „mântuitoarea” zi a Cincizecimii, în care ni s-a arătat și ne închinăm și slăvim marea taină a Sfintei, Deoființei, De viață făcătoarei, Nedespărțitei și Neamestecatei Treimi, a Unuia și Singur Dumnezeu, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, imediat după Dumnezeiasca Liturghie praznicală se săvârșește „Vecernia plecării genunchilor”, în cadrul căreia înălțăm cântări cu precădere către Preasfântului Duh, a treia Persoană a Dumnezeirii Celei în trei Sori, care este „lumină și viață și izvor viu înțelegător, duhul înțelepciunii, duhul înțelegerii, bun, drept, înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate. Dumnezeu și îndumnezeitor, foc Carele din foc purcede. Grăitor, lucrător, împărțitor de daruri”.

„Vecernia plecării genunchilor”. Lucrare de Elena Tserkasova

Imediat după Vohodul din cadrul Vecerniei, după ce se cântă „Lumină lină” și după Prochimenul mare praznical „Cine este Dumnezeu mare, ca Dumnezeul nostru? Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni (singur)” pe glas grav, măreț, demn de înțelesul și mesajul său, diaconul ne îndeamnă pe toți, slujitori și popor, să îngenunchem și să ne adresăm lui Dumnezeu în genunchi, cu o rugă plină de umilință: „Iară și iară, plecând genunchii noștri, Domnului să ne rugăm”.

Începând cu strălucitoarea, plină de veselie și sfânta zi a Paștilor până în această zi, îngenuncherea a fost oprită. Conform Sfintelor Canoane, și pentru a fi arătat mesajul îmbucurător și mântuitor al trăirii Învierii în sânul Bisericii, rugăciunea ortodocșilor se face stând „în picioare”. Stând, adică, în poziție verticală, iar nu îngenunchind. La acest moment statul în picioare este trecut cu vederea, nu doar pentru a-L întâmpina cu toată cuviința pe Preasfântul Duh „prin Care Tatăl Se cunoaște și Fiul Se preaslăvește, și de toți se știe: o putere, o unire și o închinare a Sfintei Treimi” , dar și pentru a putea să rostim, așa cum se cade unora care s-au abătut pe cale, așa cum suntem noi toți, fără excepție, acel „Greșit-am!”, cerând mila lui Dumnezeu, iertarea, curățirea, dezlegarea.

Îngenuncherea mai este numită în popor și „pocăință”, întrucât ținuta celui care se pocăiește este „cu genunchii plecați”. Jos, spre pământ având atât genunchii, cât și fața înseamnă la modul cel mai simplu: „Doamne, sunt la pământ. Mă aflu căzut. Am ajuns «praf și cenușă». Ridică-mă! Înviază-mă! Mântuiește-mă!…”. Astfel, în ziua venirii în lume a Mângâietorului, Duhul Adevărului, „curățitor de păcate”, suntem chemați să alegem ținuta (nu doar a corpului, ci și una a întregii vieți!) celui ce se pocăiește:

 „Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm …”

În Creta bătrânii obișnuiesc să spună: „Și în vârful muntelui de te-ai afla în această zi, de unul singur, trebuie să-ți pleci genunchii și să te închini”. Aceste cuvinte ascund simțul adevăratei părtășii la viața Trupului celui unul al Bisericii, indiferent de condițiile din afară. Simțul unității organice în Dumnezeu Cel în Treime a credincioșilor, oriunde i-ar îndrepta împrejurările vieții… Iar credinciosul îngenunchează oriunde s-ar afla: în Biserica sa, în casa sa sau pe patul de spital, de este bolnav, în corabie, de călătorește pe mare, în munte, la câmp, la stână, în pădure, printre străini, în ocnă, în temniță… Oriunde s-ar afla!

„Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm …”

Prima Rugăciune a plecării genunchilor este îndreptată către Domnul Cel „preacurat, neîntinat, fără de început, nevăzut, necuprins, de nepătruns cu mintea, neschimbat, neîntrecut, nemăsurat și fără de răutate”, către „Părintele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, pe Care Îl rugăm, având drept singur reazem „milostivirea” Sa, să ne primească pe noi, cei ce cădem înaintea Sa cu genunchii plecați, strigând „Greșit-am!”. Îi amintim că încă din pântecele maicii noastre, El singur este Dumnezeul nostru, dar fiindcă viața noastră s-a scurs în zădărnicie, am rămas goi de ajutorul Lui și nu avem cuvinte spre apărarea noastră. Totuși, îndurările Sale ne dau curaj și strigăm: „Păcatele tinereților noastre și ale neștiinței noastre nu le pomeni” și „de cele ascunse ale noastre curățește-ne pe noi”. Îi cerem ca mai înainte de a ne întoarce în pământ, la El să ne învrednicească să ne întoarcem! Să cumpănească fărădelegile noastre cu îndurările Sale și să pună adâncul îndurărilor și al milei Sale împotriva mulțimii păcatelor noastre! Să ne izbăvească de tirania de neîndurat a diavolului! Să ne întărească viața noastră cu poruncile Sale cele sfinte și sfințitoare și să ne adune pe toți întru împărăția Sa. Și încheiem cu o rugăciune fierbinte: „Dă iertare celor ce nădăjduiesc întru Tine… Curățește-ne cu lucrarea Sfântului Tău Duh”.

Este vorba de o rugăciune „bărbătoasă”! O rugăciune de recunoaștere a păcatelor, fără încercări de a aduce zadarnice justificări sau de a arunca vina asupra altora. „Greșit-am!” „Păcatele tinereților noastre și ale neștiinței noastre nu le pomeni!” „De cele ascunse ale noastre curățește-ne pe noi!” „Dă iertare celor ce nădăjduiesc întru Tine!” Acestea nu sunt cuvinte! Sunt săgeți ce străpung inima părintească a lui Dumnezeu, Celui fără de răutate, Multmilostiv și Iubitor de oameni!…

„Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm …”

A doua Rugăciune este îndreptată către Domnul nostru Iisus Hristos, „raza Tatălui”, „chipul neschimbat și nemutat al ființei și al firii Lui”, „izvorul înțelepciunii și al harului”, cerându-I ca El, „Cel ce dă rugăciunea celui ce se roagă”,  să ne deschidă buzele noastre întinate și să ne învețe „cum se cuvine și pentru ce se cade să ne rugăm” – o recunoaștere realistă a faptului că fără de El, „prin Care sunt toate” (Evr. 2,10), nu putem nici măcar să-L chemăm, nici nu știm să-I cerem cele care ne sunt de folos.  Mărturisind cu smerenie că așteptăm ca milostivirea Sa să covârșească „mulțimea cea multă a păcatelor noastre”, prin această rugăciune Îi arătăm că stăm cu o teamă sfântă înaintea Sa, punând deznădăjduirea sufletelor noastre în fața adâncului milei Sale și Îi cerem pentru noi acestea: „Îndreptează viața mea … și-mi arată calea pe care să merg”. „Dă gândurilor mele duhul înțepciunii Tale, dăruiește nepriceperii mele duhul înțelegerii; adumbrește faptele mele cu duhul temerii de Tine, duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele și cu duh stăpânitor întărește alunecarea cugetului meu. Ca în toate zilele, fiind îndreptat, cu Duhul Tău cel bun spre ceea ce este de folos, să mă învrednicesc a împlini poruncile Tale și pururea să-mi aduc aminte de venirea Ta”. Iar cererea se împlinește astfel: „Mă rog bunătății Tale: Câte am cerut, dă-mi mie spre mântuire” pentru a-I arăta în cele ce urmează că El este singura noastră nădejde, în ciuda păcatelor noastre: „Ție Unuia am greșit, dar Ție Unuia și slujim. Nu știm să ne închinăm vreunui dumnezeu străin, nici să tindem mâinile noastre, Stăpâne, la alt dumnezeu”. Iar această întărire a faptului că El este singurul nostru Dumnezeu, adică singura și cea de pe urmă scăpare a noastră, urmărește, dacă ne putem exprima astfel (fără a fi vorba de o lipsă de cuviință) – să plece „amorul propriu” al lui Hristos, Dumnezeu-Omul spre a ne tinde nouă mână de ajutor, a ne dărui iertarea și împlinirea cererilor celor spre mântuire, primind plecarea genunchilor noștri și rugăciunea ce I-o aducem „ca o tămâie bine-primită, ce se înalță înaintea împărăției Sale celei prea bune”.  Și această rugăciune este una făcută cu îndrăznire. „Ție Unuia am greșit, dar Ție Unuia și slujim. Nu știm să ne închinăm vreunui dumnezeu străin, nici să tindem mâinile noastre, Stăpâne, la alt dumnezeu!” Mărturisire a căderii, a stricăciunii, a pervertirii, a primejdiei ultime! Totodată, însă, și o mărturisire a credinței, a temerii de Dumnezeu, a nădejdii vii în Cel ce este „nădejdea tuturor marginilor pământului” (Ps. 64, 6) și a iubirii, a adorării Celui care „ne-a iubit cel dintâi” (I In. 4,19). Rugăciune fără fariseism și fățărnicii. Veritabilă răbufnire a unei inimi cu adevărat ortodoxe!…

„Iară şi iară, plecând genunchii noştri, Domnului să ne rugăm …”

Urmează a treia Rugăciune, adresată și aceasta, la rândul ei, Celei de a Doua Persoane a Treimii Celei mai presus de ființă, care este „izvorul cel pururea izvorâtor de viață și de lumină, Putere ziditoare, împreună-veșnică cu Tatăl, Cel ce ai plinit cu prisosință toată rânduiala cea pentru mântuirea oamenilor”, Iisus Hristos, Care a rupt legăturile cele nedezlegate ale morții și a sfărâmat încuietorile iadului, zdrobind mulțimea duhurilor celor viclene, și S-a adus pe Sine pentru noi „jertfă nevinovată”, jertfă neîntinată, jertfă preacurată, iar cu înțeleaptă meșteșugire l-a vânat pe „șarpele cel din adânc, începătorul răutății” și l-a legat pentru totdeauna, și l-a făcut neputincios și slab, lăsându-l să aștepte „focul cel nestins” (Mc. 9, 45) și „întunericul cel mai din afară” (Mt. 25, 30). Rugăciunea este înălțată Fiului care este „Înțelepciunea Tatălui, Cea cu nume mare”, „Lumină veșnică din Lumina veșnică, Soare al Dreptății” și cuprinde această cerere plină de umilință: „Auzi-ne pe noi care ne rugăm Ție: Odihnește suflete robilor tăi, ale părinților și fraților noștri, care au adormit mai-nainte, și ale celorlalte rudenii după trup, și ale tuturor celor de o credință cu noi, pentru care și facem acum pomenire”. Tu care ne-ai învrednicit să ajungem în această mare zi a Cincizecimii, primește și această rugăciune a noastră. Nu pentru noi înșine ne rugăm acum, ci pentru cei care au adormit înainte de noi. Pentru cei adormiți, rudeniile noastre după trup și toți cei „de o credință cu noi”. Tu care la această sărbătoare „desăvârșită” și „mântuitoare” ne-ai învrednicit să-ți aducem „rugăciuni de milostivire” pentru cei care se află în iad, dându-ne mari nădejdi, ascultă glasul nostru care vrednic de milă îl înălțăm către Tine: „Odihnește suflete robilor tăi, care au adormit mai-nainte”, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Așază sufletele lor în locașurile drepților, de vreme ce, cei din iad nu îndrăznesc să îți ceară iertare, ci doar noi, cei vii, Te binecuvântăm și Te rugăm, și aducem Ție rugăciuni de milostivire și jertfe pentru sufletele lor!

Acesteia i se adaugă și o a doua Rugăciune pentru cei adormiți, înălțată Celui Care este „Începătorul învierii noastre și Judecătorul nemitarnic și iubitor de oameni al celor făcute în viață, Stăpân și Domn al răsplătirii”, prin care cerem: „Odihnește pe toți părinții fiecăruia, pe maici, pe frați și pe surori, pe fii, pe cei dintr-o rudenie și dintr-o seminție, și toate sufletele care au adormit mai înainte întru nădejdea învierii și vieții de veci; și așază sufletele și numele lor în cartea vieții, în sânurile lui Avraam, ale lui Isaac și ale lui Iacov, în latura celor vii, în împărăția cerurilor, în raiul desfătării. Și ridică și trupurile noastre în ziua în care ai hotărât, după făgăduințele Tale”. Căci cu adevărat „nu este moarte pentru robii” lui Dumnezeu, când ies din trup și vin la Tine, Domnul. Părăsesc cele pline de întristare și vin „la cele mai bune și mai vesele”, la Tine Care ești odihna și bucuria!

Se cere iarăși iertarea păcatelor tuturor, vii și adormiți, de la Cel singur fără de păcat: „Dezleagă, lasă și ne iartă nouă și acelora, căderile în păcate, cele cu voie și cele fără de voie, cele cu știință și cele fără știință, cele arătate și cele ascunse, cele cu lucrul și cele cu gândul, cele cu cuvântul și cele din toate umbletele și mișcările noastre” și se încheie: „Și celor care s-au mutat de aici, dăruiește-le izbăvire și iertare; iar pe noi, care suntem aici, ne binecuvintează, sfârșit bun și pașnic dăruindu-ne nouă”

Spunea unul dintre Sfinți că nimic nu îl înduplecă pe Dumnezeu mai mult ca rugăciunea făcută pentru cei adormiți. Întrucât „în iad nu este pocăință”, cei mutați de aici nu mai pot să se ajute pe ei înșiși. Astfel, singurul glas al acestora este glasul nostru! Singura lor cerere de milostivire este cererea noastră! Singura lor rugăciune este rugăciunea noastră! Prin aceasta, cea de-a treia Rugăciune a plecării genunchilor are o greutate și o semnificație aparte! Este rugăciunea dragostei și a milostivirii, a iubirii de frați și a recunoștinței pentru cei care sunt în mâinile lui Dumnezeu!

„Iară şi iară, plecând genunchii noştri…”

Ce s-ar mai putea adăuga acestei întreite rugăciuni a Bisericii, însoțită de plecarea genunchilor? Ce altceva s-ar mai putea cere de la Dumnezeu? Doar o cântare bisericească care este o sfântă făgăduință de ziua Cincizecimii, cântare a vecerniei mici din ajunul praznicului, o aduc drept epilog și încununare a acestor smerite rânduri:

„ În curţile Tale Te voi lăuda pe Tine, Mântuitorul lumii, și plecându-mi genunchii, mă voi închina puterii Tale celei nebiruite, seara și dimineața și la amiază; și în toată vremea Te voi binecuvânta, Doamne!

Sursa: ÎPS Iosif, Mitropolit de Proikonnisos, „Osmi zois”, ed. Athos, p. 98-108. via http://www.pemptousia.ro/2012/06/plecand-genunchii/

Categorii:Predici
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: