Prima pagină > BISERICA ELADEI, Cuvinte de folos, Diverse, Mari duhovnici > MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: DUHUL DE NESUBJUGAT AL ROMANITĂŢII

MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: DUHUL DE NESUBJUGAT AL ROMANITĂŢII

DUHUL DE NESUBJUGAT AL ROMANITĂŢII

 .

          Omilia Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie, kyr Ierotei, ce a fost rostită la manifestarea organizată de  Societatea ,,Filippi Nafpaktos-ului” cu prilejul pomenirii anuale a cuceririi Cetăţii, în Nafpaktos, pe29.05.2012.

.         

„Luna mai este închinată romanităţii, pentru că în luna aceasta a avut loc inaugurarea Constantinopolului (11 mai), este prăznuită pomenirea primului Împărat creştin (21 mai) şi ne amintim de cucerirea Cetăţii (29 mai). Referinţa la aceste teme este întotdeauna importantă şi actuală şi în special în epoca noastră.

          O semnalare generală este că, căderea Cetăţii nu este un subiect de jale şi plâns, ci de intensă problematizare şi un punct de plecare pentru o reorientare. Punctele care vor fi subliniate mai jos vor determina cu precizie importanţa acestei teme pentru vremea noastră şi vor exprima duhul liber şi de nesubjugat al romanităţii, în ciuda căderii Cetăţii.

 

          1. Căderea Constantinopolului

  

          Constantinopolul ca şi capitală a Statului Roman a fost cea mai frumoasă Cetate a lumii de atunci. Marele Constantin a împodobit-o cu cele mai frumoase opere artistice, cu biserici, pieţe, clădiri culturale şi multe altele, care atrăgeau atenţia şi interesul tuturor popoarelor care o înconjurau. Este semnificativă referirea pe care o face Sfântul Grigorie Teologul, care a lăudat Noua Romă cu cuvinte frumoase.

          Într-un poem al său, caracterizează Constantinopolul – Noua Romă, ca un cer înstelat care este mai strălucitor decât pământul. Scrie:

      ,,Lăudat scaun al lui Constantin cel Mare,

        Romă mai nouă, care atât de mult întreci cetăţile

        Pe cât cerul împodobit cu astre [întrece] pământul”.

 

          În altă parte, referindu-sela Noua Romă, o caracterizează ca pe al doilea ochi al lumii. Scrie:

 

         ,,Bărbaţilor, voi care sunteţi ochiul glorios al lumii,

          care locuiţi în lumea a doua şi precum văd

purtaţi podoabe de pe pământ şi de pe mare,

         voi locuiţi în Roma cea Nouă, care este patria tinerilor  nobili,

         Cetatea lui Constantin,  sprijinul Statului”.

 

          Şi în altă parte, vorbind despre cele două Rome, cea Veche şi cea Noua, le caracterizează ca doi sori ai lumii. Scrie:

 

          ,,Natura nu ne-a dăruit doi sori,

           ci două Rome, care lumea-ntreagă

           luminează, Imperiul vechi şi nou,

           şi sunt atât de diferite una de alta,

           pe cât una este arătată de Răsărit, iar cealaltă în Apus;

           şi frumuseţea uneia cumpăneşte frumuseţea celeilalte”.

 

          Istoria menţionează că de-a lungul veacurilor multe popoare s-au minunat, au jinduit şi au râvnit şi au asediat Cetatea, iar unii au reuşit să pună stăpânire pe ea pentru o perioadă de timp mai mică sau mai mare. Să fie amintiţi: avarii, ruşii, goţii, arabii, francii, otomanii care jinduiau după frumuseţile, minunăţiile, dar şi după splendoarea Cetăţii.

          Căderea ei finală în1453 afost urmarea înfrângerii lui Romanos al IV-lea Diogenis în lupta dela Mantsikert- Armenia (1071) şi a invaziei cruciaţilor, care au participatla Cruciadaa IV-a (1204), care au ocupat-o şi au prădat-o şi au dus importantele ei bijuterii în Apus, aşa cum se poate vedea de către oricine astăzi în biserica Sfântului Marcu din Veneţia. Diferiţi inamici ulteriori ai ei au continuat prădarea nu doar a Constantinopolului, ci şi a întregii romanităţi.

          Părintele Ioannis Romanidis, care pe drept a fost numit ,,profetul romanităţii”, scrie foarte semnificativ că ,,moartea ştiinţifică” a romanităţii a fost finisată de: francii din veacul al IX-lea, ruşii de după cucerire, grecii dinainte de cucerire şi neogrecii sclaviei la europenii şi ruşii Eladiţei veacului al XIX-lea, care au transformat Revoluţia Romană din 1821 în înfrângerea romanităţii şi triumful grecismului lui Carol cel Mare şi a neo-grecismului ,,Filelinilor” Marilor Puteri.

 

          2. Captivitatea romanităţii

 

          Scriitorul rumeliot Kostas Sardelis în cartea sa cu titlul ,,Moartea Imperiului”, se referă în detaliu la rolul destructiv al francilor în dizolvarea Imperiului, la perioada de după cucerire şi, desigur, la tragedia romanităţii robite.

          Referindu-se la captivitatea romanităţii, prezintă foarte multe elemente, prin care arată că odată cu căderea Constantinopolului în 1453 n-a murit Imperiul, ci a avut loc captivitatea lui. Adică, după căderea capitalei în mâinile otomanilor a continuat să persiste duhul şi structura romanităţii, care desigur era captivă.  Toate sectoarele Imperiului Roman, care cuprindea Asia Mică, Tracia unitară, Balcanii, Marea Egee, Palestina se aflau sub dominaţia otomanilor, dar aveau o tradiţie culturală unitară, păstrau duhul integral al romanităţii.

          Adică era captiv trupul ei, dar duhul îi era liber, pentru că ridica sfinţi şi dădea expresie culturii ei. Sunt semnificative toate cele pe care le spunea Theodoros Kolokotronis, referindu-se al Constantin Paleologul: ,,Împăratul nostru a fost ucis, căci nu făcuse nicio convenţie, garda lui a dus mereu război cu turcii”. Şi continuă: ,,Garda Împăratului nostru sunt aşa-numiţii haiduci, fortăreţele, Mani şi Souli şi munţii”.

          De asemenea, trebuie să se menţioneze marea contribuţie a Bisericii, care a constituit Etnarhia, primul Etnar fiind Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, care a constituit Etnarhia Neamului. Este cunoscut că scriitorul român Iorga în lucrarea lui ,,Bizanţ după Bizanţ” prezintă marea contribuţie a Bisericii pentru toată tradiţia ei, care continuă să păstreze duhul romanităţii, în durerea, persecuţiile şi diferitele chinuri.

          Fanarioţii, care constituiau aristocraţia culturală a Neamului, comunităţile cu Sfatul bătrânilor, care se organizaseră acolo unde era permis şi realizabil, cu urmări deosebite, educaţia ce se oferea, uneori la vedere, iar alteori în ascuns, tradiţiile populare, care erau impregnate de duhul romanităţii, adunările în sfintele biserici pentru săvârşirea Tainelor şi a diferitelor slujbe, muzica bizantin-romană, cântecele, care au circulat din gură în gură, dansurile cu frumoasa lor expresivitate, toate acestea au arătat că duhul romanităţii trăia, că Imperiul n-a murit, ci doar se afla în captivitate, că romanii respirau această glorioasă atmosferă şi sperau la refacerea Imperiului lor.

          Părintele Gheorghios Metallinos în cartea sa cu titlul ,,Turcocraţia” şi subtitlul ,,Elinii în Imperiul Otoman” analizează tema în detaliu.

          Acest duh al romanităţii a dat naştere rezistenţei Neamului şi speranţei răsculării. Acest duh, ce era cultivat de Biserică, i-a ridicat pe dascălii Neamului, care au ţinut în mâinile lor istoria şi Tradiţia lui. Dar acest duh a ridicat şi pe noii martiri, care învăţau poporul cu cuvântul şi cu rugăciunea, îndeosebi prin mucenicia lor, avându-l înaintemergător pe Sfântul Cosma Etolianul.

          Când citeşte cineva Noul Martirologiu al Sfântului Nicodim Aghioritul, atunci se minunează şi se cutremură de duhul luptător al romanităţii, aşa cum se observă în chinurile muceniceşti ale noilor martiri, dar şi în prologul Sfântului Nicodim Aghioritul.

          Desigur, această captivitate a fost martirică, în esenţă a fost un drum al Neamului printr-o continuă persecuţie, a fost o viaţă diacronică în catacombele sângelui şi martiriului, de aceea şi Fotis Kontoglu vorbea despre ,,Romanitatea îndurerată”.

          În afară de noii martiri, martiriul l-au înfruntat episcopii, care au ridicat toată greutatea robiei, suspinul şi durerea Neamului. Există cărţi, care ne lămuresc referitor la viaţa cotidiană a episcopilor în perioada turcocraţiei. Episcopii îşi asumaseră rolul lor etnarhic, ca Întâistătători ai Sfatului bătrânilor, s-au supus la lupte, ca să păstreze Tradiţia şi coeziunea Neamului, au participat la plânsul, la lacrimile poporului, la chinurile muceniceşti şi la lepădările de credinţă.

          Mai presus de toţi Patriarhul Ecumenic era ţinta cuceritorului, în pofida privilegiilor pe care le avea. Şi doar impozitul pe care trebuia să-l dea în fiecare an cuceritorului, cu haraciul, peşcheşul etc., dar a fi şi centrul Bisericii Ortodoxe, pentru a săvârşi uriaşa lucrare, a fost un fapt ce i-a supus unui martiriu inimaginabil. Există mărturii că mulţi din episcopi făceau „paretisis” din tronul lor şi cădeau în tristeţe, deoarece nu puteau să facă faţă la impozitele foarte ridicate pe care le impunea Statul.

          Însă pe toată perioada turcocraţiei, chiar dacă capitala Imperiului – Constantinopolul, a căzut şi toate teritoriile lui au fost înrobite, cu toate acestea a continuat să existe acest duh viu al romanităţii, ca tradiţie şi cultură, ca şi cale către sfinţire şi îndumnezeire, ca expresie a demnităţii şi gândirii romane.    

          Asta se exprimă prin viaţa lui Karaghiozis, care a avut o mare convingere a romanităţii sale, în pofida analfabetismului, a sărăciei şi a urâţeniei lui, ca să nu-l ademenească bogăţia şi frumuseţea Turciei şi Franciei. Karaghiozis era sclav cu trupul, dar liber cu duhul şi-şi păstra nobleţea duhului prin inteligenţa şi umorul său.

 

          3. Moartea Imperiului

 

          Dacă în perioada celor 400 de ani de sclavie, romanii, oriunde ar fi trăit, în Balcani, în Asia Mică, în Orientul Mijlociu etc., păstrau aprinsă făclia tradiţiei romane, în ciuda persecuţiilor şi greutăţilor, cu toate acestea moartea Imperiului a survenit mult mai târziu, încât astăzi să se vorbească despre pierderea speranţei reconstituirii vechiului Imperiu Creştin Roman.

          Şi, iarăşi, scriitorul Kostas Sardelis, în cartea sa la care ne-am referit mai sus, vorbeşte despre această chestiune serioasă. Folosind multe argumente, evenimente istorice şi mărturii ştiinţifice, ajunge la concluzia că moartea acestui Imperiu, pe care l-a constituit Constantin cel Mare şi l-au făcut celebru mai apoi împăraţi, patriarhi, clerici, monahi, laici, oameni de ştiinţă şi numerosul popor, n-a avut loc la cucerirea Cetăţii în 1453, ci odată cu Revoluţia Elină din 1821.

          Printre altele, se referă la un punct de vedere interesant al scriitorului român Iorga, la care am mai făcut referire: „Catastrofa constantinopolitană şi moartea martirică a patriarhului au coincis temporal cu revolta populară în Moreea şi cu refuzul categoric al românilor de a susţine aventura bizantină, care nu-i mişca deloc pe slavii din Balcani. Exact atunci Bizanţul post-bizantin a murit”.

          Nu este deloc ciudat de ce Rigas Feraios prin Cântecul lui de război invita toate popoarele din Balcani să se răscoale, după cum şi faptul că Revoluţia a pornit dela Iaşi– România, iar simbolul păsării Phoenix pe care şi l-a însuşit Alexandru Ipsilanti întruchipa ideea reînvierii Imperiului Roman.

          Kostas Sardelis scrie: „Revoluţia elenă, aşadar, a pornit ca universală, pentru toţi ortodocşii sclavi, şi acesta a fost planul iniţial al Eteriei Amicale, deoarece în mod sigur Ipsilanti n-o făcea de capul lui, ci aplica planul conducătorului suprem al eteriştilor, indiferent dacă motive naţionaliste şi alte motive l-au dat peste cap, cu urmarea elenizării (ελ­λα­δι­κο­ποί­η­ση) Revoluţiei şi a limitării ei, iniţiale,la Moreea”.

          De asemenea, este semnificativ faptul că marele istoric englez Toynbee scrie că elinii au întreprins o acţiune nebunească  şi au pierdut întreg Imperiul, dar în realitate au transformat ideea imperială într-o idee naţională.

          Cu siguranţă, nimeni nu contestă luptele şi sângele eroilor Revoluţiei de la 1821, clerici şi laici, care au renunţat la toate pentru reînvierea Neamului, dar nu trebuie să uităm că în spatele acestor luptători s-au urzit diferite planuri ale Puterilor Apusene, ca să dispară posibilitatea reconstituirii Imperiului Roman al Bizanţului cu reşedinţala Constantinopolşi să creeze mici state etnico-naţionaliste în Balcani, care vor fi asimilate în duhul Apusului şi se vor înstrăina de tradiţia lor culturală.

          Este semnificativ cuvântul lui Kolokotronis: „În primul an al Revoluţiei, am avut o mare concordie [bună înţelegere]… şi dacă această concordie ar mai fi ţinut încă doi ani, am fi dorit să stăpânească şi Tessalia, şi Macedonia, şi poate ar fi ajuns şi pânăla Constantinopol…”. Aceasta a fost ţinta luptătorilor şi nu crearea unui mic stat, în esenţă un protectorat. În acest duh trebuie să vedem încercarea de a determina ideologia micului stat elen cu autocefalie, adică despărţirea de Patriarhia Ecumenică, întoarcereala Eladaantică şi orientarea spre Apus.  

          Astfel, „otrava naţionalismului era firesc să influenţeze distructiv. Şi s-a făcut în cele din urmă un stat „prefabricat”, un stătuleţ fără temelii, în aer, o jucărie în mâinile protectorilor lui – şi ale creatorilor lui, aş spune. Ideea Imperiului Roman murise în focul Revoluţiei, iar tragedia romanităţii fusese realizată.Romania[aşa era numit Imperiul Roman Ortodox – n.tr.] „neprihănită”­.­.. Soluţia şi mângâierea poporului de acum era „Marea Idee”.” 

          Această moarte a Imperiului s-a finalizat cu catastrofa din Asia Mică, care a fost rezultatul ciocnirii unor puteri politice în Elada, care erau orientate unele spre politica germană, iar altele spre politica engleză. Şi, astfel, un efort de reconstituire a romanităţii a fost vopsit în sângele popoarelor şi prin moartea câtorva politicieni în Goudi.

          Astfel, astăzi suntem subjugaţi concurenţei acerbe dintre axa francezo-germană şi anglo-saxonă, aşa cum se exprimă în spaţiul european, de neputinţele noastre native şi de patimile prosperităţii şi grekylismului [comportament de grekylos – γραι­κύ­λος – elinul care este nevrednic de tradiţia sa naţională, sclav/supus străinilor – n.tr.].

          Este semnificativ un gând pe care l-am citit zilele acestea: „Apusul este deranjat de romanitate. Şi Răsăritul este deranjat de romanitate. Şi popoarele Balcanilor, care se împiedică de prezenţa noastră, ca să-şi însuşească viaţa noastră, strămoşii noştri, ca să-şi găsească şi ele un loc în mozaicul popoarelor lumii, şi acestea sunt deranjate de romanitate” (Ninetta Vouloudaki). Pentru toţi constituie o problemă nobleţea romană, care continuă să existe în viaţa şi în sufletul poporului.

          4. Nobleţea romană

          Însă chiar dacă a murit Imperiul şi după cum se vede este imposibil să fie reconstituit, continuă să existe şi să trăiască duhul roman cu perspectivă ecumenică [universală, nu ecumenistă – n.tr.], cu iubirea de Dumnezeu şi iubirea de om, duh care este cultivat  de viaţa bisericească, Tainele şi tradiţia ascetică, dar şi de tradiţia culturală cu cântecele şi dansurile, care se disting prin optimism şi îndeosebi prin nobleţea romană.

          Romanul nu este o marionetă a străinilor, nu este grekylos [γραι­κύ­λος – elinul care este nevrednic de tradiţia sa naţională, sclav/supus străinilor – n.tr.], adică nu este slugarnic, ci cunoaşte clar realitatea, are o tradiţie superioară tradiţiei apusene, ştie să înfrunte cu curaj situaţiile, ştie să-şi sacrifice interesul personal pentru binele comun, ştie să trăiască libertatea chiar şi în situaţiile sociale dificile, este liber de dependenţe interne şi externe.

          Sunt semnificative cele scrise de părintele Ioannis Romanidis, care au legătură cu realitatea contemporană:

          „Pentru binele şi siguranţa chestiunilor naţionale, grekylos-ul [elinul care este nevrednic de tradiţia sa naţională, sclav/supus străinilor]  trebuie să devină iarăşi roman, ca să vadă cum sunt europenii şi americanii în realitate. Aceştia nu au nobleţea romană. Prin urmare, nu este îngăduit să ne purtăm faţă de ei cu nobleţea noastră, ca şi cum ar avea şi ei nobleţe. În relaţiile internaţionale trebuie să lăsăm la o parte nobleţea.

          Grekylos-ul [elinul care este nevrednic de tradiţia sa naţională, sclav/supus străinilor] este dator în mod conştient să dea la o parte naivitatea şi să înceteze a mai crede că, deoarece el are dispoziţia de a se sacrifica pentru cultura apuseană, asta înseamnă că aliaţii „generoşi” se vor sacrifica pentru „glorioasa” Eladiţă a „elinilor antici” de astăzi. Foarte naiv este grekylos-ul [elinul care este nevrednic de tradiţia sa naţională, sclav/supus străinilor] care gândeşte aşa, deoarece aliaţii nu sunt o familie romană, ca să se jertfească unul pentru celălalt.

          O alianţă este o colaborare politică, economică şi militară, prin intermediul căreia fiecare stat îşi apără interesele lui şi interesele aliaţilor, câtă vreme interesele acestora se identifică cu interesele lui. Alianţa se bazează pe acorduri şi nimic dincolo de acorduri, exact aşa cum se întâmplă în comerţ. Dacă se face ceva mai mult decât acordurile, e o neghiobie să aştepte grekylos-ul [elinul care este nevrednic de tradiţia sa naţională, sclav/supus străinilor] să acţioneze aliaţii din nobleţe, pentru că nu au nobleţe.

          Din acest motiv, de mai înainte trebuie să-şi asigure sancţiunile necesare pentru o eventuală nerespectare a acordurilor, deoarece altfel va primi doar o satisfacţie morală de la aliaţi, adică un „bravo, sclavule dedicat şi smerit!” şi nimic altceva, exact aşa cum se întâmplă în chestiunea cipriotă”.

          Trăim într-o perioadă dificilă, greutatea cade pe problemele economice, deşi s-ar cuveni să cadă pe temelii duhovniceşti, adică să se sprijine pe nobleţea romană, pe duhul romanităţii, şi ar trebui să înfruntăm situaţiile cu duh de libertate. Voi încheia gândurile mele cu o invitaţie importantă:

          „Fraţi romani, câtă vreme legendele trăiesc şi turcii se tem să n-o piardă, Cetatea noastră a căzut, dar nu s-a pierdut! Câtă vreme ADN-ul roman continuă din tată în fiu şi din mamă în fiică, iar faţa împăratului înmărmurit [μαρ­μα­ρω­μέ­νου = pietrificat, acoperit cu marmură] bântuie visele noastre, poarta închisă a Sfintei Înţelepciuni a lui Dumnezeu (Sfânta Sofia) aşteaptă să fie deschidă.

          Niciun popor puternic, niciun popor foarte numeros, niciun „lider planetar” nu poate să facă să dispară romanitatea. Romanitatea se va pierde când ultimul roman va pleca din lume şi împreună cu el se va stinge credinţa, speranţa şi visele!” (Ninetta Vouloudaki).

          Cunoscutei expresii „a fost cucerită Cetatea” trebuie să-i opunem cuvântul lui Nikiforos Vrettakos: „N-a fost cucerită rădăcina! N-a fost cucerită lumina!”.

 

Traducere: https://acvila30.wordpress.com/; sursa: romfea.gr

***

Copyright
Această traducere ne aparţine şi este protejată de Legea Drepturilor de Autor, legea nr. 8/1996. Ea poate fi citată parţial [fragmentar] pe alte bloguri sau site-uri cu precizarea sursei sau link către pagina de unde provine [https://acvila30.wordpress.com], dar nu poate fi preluată de mass-media fără un acord scris.
Nu aveţi voie să copiaţi această traducere fără voia sau ştireahttps://acvila30.wordpress.com.
Dacă aveţi nevoie sau vreţi să folosiţi în scopuri proprii această traducere, vă rugăm să ne contactaţi şi vom stabili atunci condiţiile.


Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: