Prima pagină > Cuvinte de folos > Sfântul Ignatie Briancianinov despre nevoinţa cea cu înşelare

Sfântul Ignatie Briancianinov despre nevoinţa cea cu înşelare

Sfântul Ignatie Briancianinov

Despre nevoinţa cea cu înşelare

*

„Te sfătuiesc”, spunea Mântuitorul celui chemat la preoţia cea de taină”, să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti,  şi veşminte albe, ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi unge cu alifia lacrimilor „ochii tăi” cei simţiţi şi ochii „minţii” ca să vezi.

 

Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. „Dacă cineva”, spune Preacuviosul Grigore Sinaitul, „în încrederea în sine întemeiată pe părerea de sine”, (În original se spune: „dacă viseaza cineva să ajungă prin părere la cele înalte”. Am întrebuinţat aici o expresie lămuritoare, ca să arăt mai limpede înţelesul cuvântului părere), visează să ajungă la stări înalte de rugăciune şi a dobândit râvna nu adevărată, ci satanicească: pe acela, diavolul îl prinde repede în laţurile sale, ca pe un slujitor al său”. Oricine se sileşte să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în veşminte curate şi luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie şi amăgire de sine este aruncat în întunericul dinafară: în înşelarea drăcească. „Te sfătuiesc”, spunea Mântuitorul celui chemat la preoţia cea de taină”, să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti,  şi veşminte albe, ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale,  şi unge cu alifia lacrimilor „ochii tăi” cei simţiţi şi ochii „minţii” ca să vezi. Eu pe căţi îi iubesc, îi mustru şi îi pedepsesc: sârguieşte, dar, şi te pocăieşte” (Apoc. 3, 18-19). Pocăinţa şi toate cele ce o alcătuiesc, cum ar fi: străpungerea sau îndurerarea duhului, plânsul inimii, lacrimile, osândirea de sine, pomenirea şi simţirea din vreme a morţii, a judecăţii lui Dumnezeu şi a muncilor celor veşnice, simţirea că Dumnezeu este de faţă, frica de Dumnezeu – toate acestea sunt daruri Dumnezeieşti, daruri de mare preţ, daruri care sunt începutul şi temelia oricărei sporiri, chezăşia darurilor mai înalte şi veşnice. Fără a le fi primit pe acestea mai înainte, nu este cu putinţă să ni se încredinţeze darurile cele din urmă. „Oricât de înalte ar fi nevoinţele noastre”, a spus Sfântul Ioan Scărarul, „dacă nu am dobândit inimă îndurerată, atunci nevoinţele noastre sunt şi mincinoase şi deşarte” (Scara, Cuvântul al 7-lea).

Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul, sunt semne care dau mărturie despre nevoinţa cu bună cuviinţă în rugăciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o direcţie greşită, semn al amăgirii sau al sterpiciunii. Una sau cealaltă, adică înşelarea sau sterpiciunea (lipsa de roade), alcătuiesc o urmare cu neputinţă de ocolit a îndeletnicirii cu rugăciunea într-un chip nepotrivit, iar îndeletnicirea cu rugăciunea în chip nepotrivit este nedespărţită de amăgirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugăciune nepotrivită este atunci când cel care se roagă alcătuieşte prin puterea închipuirii sale năzăriri sau himere, luându-le, la arătare din Sfânta Scriptură, iar de fapt – din propria lui stare, din căderea sa, din păcătoşenia sa; prin aceste închipuiri îşi măguleşte părerea de sine, slava deşartă, cugetarea semeaţă, trufia, se amăgeşte pe sine însuşi. Se poate vedea lesne că toate alcătuirile închipuirii firii noastre căzute, schimonosite de cădere, nu sunt adevărate – ele sunt născocire şi minciuna, atât de iubite, atât de în firea îngerului căzut. Visătorul, odată cu primul pas făcut pe calea rugăciunii, iese din tărâmul adevărului, păşeşte pe tărâmul minciunii, pe tărâmul satanei, se supune de bunăvoie înrâuririi satanei. Sfântul Simeon Noul Teolog, zugrăveşte astfel rugăciunea visătorului şi roadele ei: „El ridică spre cer mâinile, ochii şi mintea, îşi închipuie în mintea sa” – asemenea lui Klopstock şi lui Milton – „sfaturile Dumnezeieşti, bunătăţile cele cereşti, cinurile sfinţilor îngeri, locaşurile îngerilor; pe scurt, adună în închipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptură, le cercetează în vremea rugăciunii, caută la cer; toate acestea îşi stârneşte sufletul său către Dumnezeiasca dorire şi dragoste; câteodată varsă lacrimi şi plânge. În acest chip, inima lui se trufeşte încetul cu încetul, fără a pricepe el aceasta cu inima; i se pare că cele săvârşite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mângâierea lui, şi roagă pe Dumnzeu ca să-l învrednicească a petrece pururea în aceasta stare.

Acesta este semnul înşelării. Un asemenea om de s-ar şi linişti cu liniştire desăvârşită, nu poate să scape de nebunie şi sminteală. Iar dacă totuşi nu se întâmplă cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodată la cinul duhovnicesc al priceperii şi virtuţii sau despătimirii. Într-acest chip, s-au înşelat cei care au văzut lumină şi stralucire cu ochii aceştia trupeşti, au mirosit buna-mireasmă cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au îndrăcit, strămutându-se, cu mintea vătămată, dintr-un loc într-altul; alţii au primit un demon în chip de înger luminos, s-au înşelat şi au trăit neîndreptaţi până la sfârşit, fără a primi sfat de la niciunul dintre fraţi; alţii, îndemnaţi fiind de diavol, şi-au pus capăt zilelor; unii s-au aruncat în prăpastie; alţii s-au spânzurat. Şi cine poate a socoti feluritele amăgiri ale diavolului, cu care amăgeşte el, şi care sunt cu neputinţă de aşternut în cuvinte ? Totuşi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate să afle vătămarea care ia naştere din acest fel de rugăciune.

Iar dacă vreunul din cei care îl întrebuinţează nu va pătimi nici una din nenorocirile arătate mai sus, din pricina că traieşte în obşte – căci în aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc în singurătate – însă unul ca acesta îşi va petrece întreaga viaţă fără să izbândească nimic” (Despre primul chip al luării aminte şi rugăciunii, Filocalia, vol.1 ).

Extras din Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Schitul Lacu, 1999.

Sursa: doxologia.ro

Anunțuri
Categorii:Cuvinte de folos
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: