Prima pagină > Predici > PRAZNICUL ÎNVIERII LUI HRISTOS – O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ A MITROPOLITULUI IEROTEI DE NAVPAKTOS (I)

PRAZNICUL ÎNVIERII LUI HRISTOS – O TEOLOGHISIRE PATRISTICĂ A MITROPOLITULUI IEROTEI DE NAVPAKTOS (I)

                                                    

  ÎNVIEREA LUI HRISTOS

 

            Învierea lui Hristos este cel mai mare eveniment din istorie. Este ceea ce diferenţiază creştinismul de orice altă religie. Celelelte religii au capi muritori, în vreme ce Capul Bisericii este Hristos, Care a înviat din morţi. Învierea lui Hristos a însemnat înnoirea firii omeneşti, replămădirea neamului omenesc şi trăirea realităţii eshatologice. Nu putem vorbi despre Înviere în afara Răstignirii, deoarece Răstignirea şi Învierea sunt cei doi poli ai vieţii mântuitoare, aşa cum se cântă în Biserică: ,,a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui’’, sau: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o slăvim’’.

            Deoarece Învierea lui Hristos are o mare însemnătate pentru viaţa credinciosului, în Biserică se vorbeşte în permanenţă despre ea. Nu credem în revoluţii sociale, pentru că cel mai mare bine de pe lume a venit prin Înviere, nu prin vreo răzvrătire a maselor. Dacă înţelegem că Învierea este adevărata revoluţie, atunci am aflat adevărul, deoarece prin Învierea lui Hristos omul şi-a recăpătat locul pe care-l avea cândva, urcând chiar şi mai sus. Cuvântul epanastasi (revoluţie) provine din verbul epanistimi, însemnând revenire la starea anterioară. Îndreptarea şi reaşezarea omului pe locul avut mai înainte s-au făcut prin Învierea lui Hristos.

            Sfântul Apostol Pavel spune în mod clar: Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră (I Cor.15, 17). Adevărul şi puterea credinţei se datorează marelui eveniment al Învierii lui Hristos. Fără acest adevăr, creştinii sunt mai de plâns decât toţi oamenii (I Cor.15, 19).

  1. De ce Învierea lui Hristos este reprezentată în icoane în chipul pogorârii la Iad

            Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos începând din momentul pogorârii Sale la Iad, unde a slobozit sufletele drepţilor Vechiului Testament de sub stăpânirea morţii şi a diavolului. Aceasta este rânduiala prăznuirii Învierii în Biserica noastră. Aşa cum observăm din textele liturgice, prăznuirea Învierii începe din Vinerea Mare, odată cu slujba Utreniei Sâmbetei Mari, atunci când are loc purtarea Epitafului. Omiliile Părinţilor Bisericii din Vinerea Mare sunt, în realitate, cuvinte purtătoare de lumina biruinţei Învierii.

            Acest lucru se vede şi din hagiografia Învierii. Biserica a stabilit ca imaginea pogorârii lui Hristos la Iad să fie considerată o adevărată icoană a Învierii Mântuitorului. Desigur, există şi icoane ale Învierii care descriu arătarea lui Hristos către mironosiţe şi către ucenici, dar icoana Învierii prin excelenţă este cea a triumfului asupra morţii, care s-a făcut prin pogorârea lui Hristos la Iad, atunci când sufletul Său unit cu Dumnezeirea a purces în lumea întunericului, de unde a eliberat sufletele drepţilor Vechiului Testament care Îl aşteptau pe Izbăvitor.

            Înfăţişarea Învierii sub forma pogorârii lui Hristos la Iad are mai multe motivaţii teologice importante. Prima motivaţie este legată de faptul că nimeni nu L-a văzut pe Hristos în ceasul în care a înviat fiindcă El a ieşit din ,,mormântul închis’’. Venirea îngerului care a dat piatra la o parte de pe mormânt şi cutremurul s-au făcut doar pentru ca mironosiţele să se încredinţeze de faptul că Hristos a înviat. A doua motivaţie se leagă de faptul că Hristos a zdrobit stăpânirea morţii şi a diavolului în ceasul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea S-a pogorât la Iad. Cu alte cuvinte, El a biruit moartea prin propria Sa moarte. Astfel, Tradiţia ortodoxă vădeşte faptul că, prin moartea lui Hristos, stăpânirea  morţii a fost zdrobită cu totul. De aceea, în Biserică se intonează: ,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând…’’. Biruinţa lui Hristos asupra morţii a avut loc exact în momentul în care sufletul Său unit cu Dumnezeirea a zdrobit moartea. A treia motivaţie a unei astfel de reprezentări a Învierii provine din faptul că prin pogorârea Sa la Iad Hristos i-a eliberat pe Adam şi pe Eva de sub stăpânirea morţii. Dacă prin căderea lui Adam a căzut întregul neam omenesc, pentru că Adam a fost părintele din care ne-am tras cu toţii, odată cu învierea sa am gustat şi noi din fructele învierii şi ale mântuirii. Datorită legăturilor fireşti care există între descedenţi şi ascendenţi, ceea ce s-a petrecut cu protopărintele nostru s-a petrecut cu întreaga fire omenească.

            Din aceste motive, cea mai reprezentativă icoană a Învierii este pogorârea lui Hristos la Iad. Aşadar, după cum vom vedea şi în continuare, punctul central al Învierii este omorârea morţii şi izbăvirea de diavol. În Biserică se cântă: ,,Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului”. Izbăvirea de Iad şi desfiiţarea morţii constituie înţelesul adânc al sărbătorii Învierii.

  1. Ce este Iadul

            Întrebarea care se pune este următoarea: Ce înţelegem cu adevărat atunci când vorbim despre Iad şi despre pogorârea lui Hristos acolo? Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament există multe fragmente care se referă la Iad. Nu le voi expune aici pe toate, deoarece scopul meu este înfăţişarea învăţăturii legate de omorârea şi de nimicirea Iadului.

            Unul dintre aceste fragmente Îl înfăţişează pe Hristos spunând: Şi tu Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la Iad te vei coborî (Matei 11,23). În mod vădit, Hristos foloseşte imaginea Iadului în opoziţie cu cerul, care se identifică cu slava Capernaumului, pentru că această cetate s-a învrednicit să Îl vadă pe Dumnezeu-Om Hristos; prin urmare, Iadul înseamnă umilinţa totală a cetăţii şi căderea ei pentru că nu s-a arătat vrednică de această mare cinste.

            Cuvântul Iad din Noul Testament corespunde cuvântului ebraic Şeol, care înseamnă peşteră, prăpastie, abis şi desemnează împărăţia întunecoasă şi nevăzută a morţilor, adică locul unde se află sufletele celor plecaţi din această lume.

            Cuvântul Hades (Iad) provine din mitologia grecească. Hades este fiul lui Cronos şi al Rheei, frate al lui Zeus, al lui Poseidon, al Herei, al Hestiei şi al lui Demeter’’. Hades a participat la lupta Titanilor, purtând un coif din piele de câine, care l-a făcut nevăzut pentru ceilalţi zei, iar acest lucru a contribuit la Victoria zeilor. La împărţirea lumii prin tragere la sorţi, Hades a primit stăpânirea asupra lumii subpământene a morţilor, unde era întuneric gros. Hades a rămas acolo şi nu a mai ieşit decât o singură dată, atunci când a răpit-o pe Persefona, fiica lui Demeter, şi îi primeşte la el pe morţi, luându-i sub stăpânirea sa.

            Fireşte, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, aceste teorii despre Iad nu sunt acceptate. Iadul nu este un anume zeu care are stăpânire asupra sufletelor morţilor şi care, aşa cum se credea în vechea Eladă, putea fi uneori şi bun, ci este împărăţia şi puterea morţii şi a diavolului. În Vechiul Testament, iadul este considerat un loc anume, aflat în cele mai de jos ale pământului, în acord cu concepţiile acelei epoci, potrivit cărora Pământul este la mijloc. Cerul este deasupra pământului, iar Iadul se găseşte  în tenebrele de sub pământ. Desigur, aceste lucruri trebuie înţelese în mod simbolic. Datorită faptului că sufletele nu sunt materiale, ci sunt fără materie, nu putem considera că Iadul este un loc anume.

            Astfel, în Sfânta Scriptură, imaginea Iadului este folosită simbolic pentru a desemna stăpânirea morţii şi a diavolului. Sfântul Apostosl Pavel spune: Deci de vreme ce pruncii s-au făcut părtaşi sângelui şi trupului, în acelaşi fel şi El S-a împrtăşit de acestea, ca să surpe prin moartea Sa pe acel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2, 14-15). Cu alte cuvinte, stăpânirea morţii se identifică cu puterea diavolului.

            Aşadar, în Tradiţia ortodoxă, Iadul nu este considerat un loc anume, ci este reprezentat de stăpânirea morţii şi a diavolului. De aceea spunem că sufletele oamenilor care se află sub puterea diavolului şi a morţii se află în Iad. Între aceste coordonate trebuie analizată învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad. Hristos a primit moartea şi a intrat în împărăţia morţii, făcând-o pe aceasta cu totul fără vlagă şi fără putere şi dând fiecărui om posibilitatea ca, prin puterea lui Dumnezeu, să poată fugi de împărăţia şi de stăpânirea morţii şi a diavolului.   

 

  1. Învăţătura Bisericii despre pogorârea la Iad a lui Hristos

 

            Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Petru ne dă mărturie despre pogorârea lui Hristos la Iad: Pentru că şi Hristos a suferit odată moartea pentru păcatele noastre, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut în duh, întru care S-a pogorât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare…(I Petru 3, 18-19). Aşadar, prin Dumnezeirea Sa, Hristos a coborât în închisoarea duhurilor, adică a sufletelor, unde a propovăduit pocăinţa. Acelaşi lucru se spune şi într-un alt loc din Epistolă: Că spre aceasta s-a binevestit morţilor, ca să fie judecaţi ca oamenii, după trup, dar să vieze, după Dumnezeu, cu duhul (I Petru 4, 6).

            În Tradiţia Bisericii se vorbeşte mult despre pogorârea lui Hristos la Iad. În sensul pătrunderii Sale în împărăţia morţii. Troparele care se cântă la Vecernia Paştelui sunt cutremurătoare. Ele încep astfel: ,,astăzi Iadul strigă suspinând’’. Aşadar Iadul se tânguieşte. În aceste tropare se mai spune printre altele că puterea Iadului a fost nimicită pentru că Hristos i-a eliberat pe toţi cei care fuseseră de veacuri sub stăpânirea sa. Grăitoare sunt în acest sens cuvintele: ,,Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat. De cei peste care eram împărat sunt lipsit, şi pe care i-am înghiţit, puternic fiind, pe toţi i-am vărsat. Deşertat-a mormintele Cel ce a fost răstignit; slăbit-a puterea morţii’’.

            Deosebit de important pentru înţelegerea acestor fapte este cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur care se rosteşte în timpul Sfintei Liturghii din Duminica Paştelui. Printre altele, în acest cuvânt se spune că, atunci când L-a întâlnit pe Hristos, Iadul ,,s-a amărât…s-a stricat…a fost batjocorit… a fost omorât…s-a surpat… a fost legat’’. În continuare, se adaugă că, prin moartea lui Hristos pe Cruce, Iadul a răpit un trup muritor, dar s-a aflat dintr-o dată în faţa lui Dumnezeu, a înghiţit pământ-ţărână, dar a primit cerul în pântece; a luat ceea ce a văzut, adică trupul omenesc şi firea omenească, dar a fost biruit de ceea ce nu vedea, adică de Dumnezeire.

            Sfântul Ioan Damaschin expune învăţătura Bisericii despre pogorârea lui Hristos la Iad într-un tropar din canonul Paştelui. Vom prezenta în întregime acest tropar, deoarece este foarte cunoscut: ,,Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase; iar a treia zi, ca şi Iona din chit, ai înviat din mormânt’’.

            În cadrul unei omilii prin care tâlcuieşte un psalm al lui David ce se referă la acest subiect (Ps.23,7-10), Sfântul Epifanie, Episcopul Ciprului, face o descriere minunată a pogorârii lui Hristos la Iad şi a tuturor lucrurilor care s-au petrecut în acest răstimp. În cuvinte expresive, el spune că Hristos S-a pogorât la Iad ,,ca un Dumnezeu, ca un războinic…ca un împărat’’, însoţit nu de douăsprezece cete de îngeri, ci de mii de mii şi de milioane de milioane de îngeri. Înainte ca Hristos să ajungă în locaşurile necercetate de lumina soarelui ale Iadului, a coborât acolo Arhanghelul Gavriil ca să vestească tuturor sosirea lui Hristos, aşa cum tot el vestise odinioară şi Fecioarei Maria zămislirea Mântuitorului în pântecele ei. Arhanghelul Gavriil a spus: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre. După aceea a grăit Arhanghelul Mihail:…şi vă ridicaţi porţile cele veşnice. Puterile îngereşti au strigat: daţi-vă la o parte străjeri ai răului, iar stăpâniile: sfărâmaţi-vă lanţuri care nu aţi fost nicicând dezlegate… Înfricoşaţi-vă tirani şi călcători de lege. Apoi a venit Hristos şi a semănat frică, tulburare şi groază. Atunci stăpânitorii Iadului au întrebat cu glas mare: cine este acesta Împăratul slavei? Iar puterile cerului au răspuns: Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel tare în război… Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei (Ps.23,7-10).

            În continuare, Sfântul Epifanie face o descriere minunată a convorbirii lui Hristos cu Adam. Adam a auzit paşii lui Hristos, Care Se apropia, aşa cum i-a auzit cândva şi în Rai, după căderea în păcat. Odinioară, a simţit frică, însă acum, simte bucurie şi desfătare. Cuprins de pocăinţă, Adam a strigat tuturor sufletelor:,, Domnul meu să fie cu voi cu toţi’’, iar Hristos a răspuns:,,Şi cu duhul tău’’. După aceea, Hristos l-a prins de mână, l-a înviat şi i-a spus tot ce făcuse pentru mântuirea lui şi a întregului neam omenesc.

 

      4. De ce s-a pogorât Hristos la Iad

 

            Din tot ceea ce am spus până acum, putem să înţelegem scopul pogorârii lui Hristos la Iad. Adevărul este că Hristos a intrat în împărăţia diavolului pentru a o duce la pieire. În continuare, vom analiza mai amănunţit motivele pentru care Mântuitorul a mers în Iad.

            În p r i m u l  rând, aşa cum am mai spus, pogorârea la Iad a fost făcută cu scopul de a zdrobi porţile împărăţiei întunericului, adică de a pune capăt morţii şi stăpânirii diavolului. Acest lucru fusese proorocit încă din Vechiul Testament. Profetul David a spus: a sfărâmat porţi de aramă şi zăvoare de fier a frânt (Ps.106,16). De asemenea, Profetul Isaia s-a făcut şi el purtător al cuvântului lui Dumnezeu: Eu voi merge înaintea ta şi drumurile cele muntoase le voi netezi, voi zdrobi porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier le voi sfărâma (Isaia 45,2). Tâlcuind aceste fragmente, Sfântul Ioan Gură de Aur notează că Dumnezeu nu a spus că va deschide porţile de aramă, ci a făgăduit că le va zdrobi, pentru a se pierde cu totul închisoarea sufletelor; în egală măsură, El nu a spus că va deschide zăvoarele , ci le va sfărâma, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă, deoarece nimeni nu poate fi ţinut acolo unde nu este uşă sau zăvor. Atunci când Hristos nimiceşte ceva, nimeni nu poate să facă acel lucru la loc.

            În al  d o i l e a  rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a-l prinde şi a-l supune pe Diavol, care până atunci era stăpânul morţii şi al Iadului. De altfel, Însuşi Hristos a propovăduit în timpul vieţii Sale că nimeni nu poate să intre în casa celui tare ca să- jefuiască lucrurile şi să-i prade avuţia dacă mai întâi nu l-a legat pe cel tare (Matei 12,29). Aşadar, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos l-a legat pe Diavol, ceea ce înseamnă că acesta nu mai are nicio putere asupra oamenilor.

            În al  t r e i l e a  rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru a umple totul cu lumina Sa. Sfântul Apostol Pavel învaţă acelaşi lucru atunci când spune: Iar aceea că ,,S-a suit’’ ce înseamnă decât că S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple (Efes.4,9). Astfel pogorârea în cele mai de jos ale pământului s-a făcut pentru ca toate să se umple de lumina lui Hristos şi, în esenţă, pentru ca împărărţia morţii să se piardă. Desigur, trebuie făcută distincţie între harul lui Dumnezeu care le plineşte (le umple) pe toate şi harul îndumnezeitor al lui Dumnezeu, din care se împărtăşesc numai cei îndumnezeiţi. Sfântul Grigorie Teologul afirmă că, dacă toate s-au umplut de slava lui Dumnezeu, înseamnă în mod sigur că existau închinători ai lui Dumnezeu atât pe pământ, cât şi în împărăţia morţilor. Acesta este sensul troparului Bisericii, care spune:,,Ca să umpli toate de slava Ta, Te-ai pogorât în cele dedesuptul ale pământului’’. Sfântul Ioan Damaschin cântă cu glas de biruinţă: ,,Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele dedesupt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos, întru Care s-a întărit’’.

            În al  p a t r u l e a  rând, Hristos S-a pogorât la Iad pentru ca şi acolo să aibă loc cele ce se petrecuseră pe pământ. Pe pământ, Hristos a binevestit pacea, i-a iertat pe cei păcătoşi, a dat orbilor lumina ochilor şi S-a făcut pricină de mântuire pentru cei care au crezut, dar şi mustrare a necredinţei pentru cei necredincioşi. Aceleaşi lucruri trebuiau să se petreacă şi în Iad, unde se aflau sufletele celor care muriseră, astfel încât întreaga fire omenească, adică întreaga omenire, să audă vestea de mântuire adusă de Hristos. După ce a răsărit soarele dreptăţii pentru cei care trăiau pe pmânt, trebuia să strălucească lumina lui Dumnezue şi pentru cei ce locuiau în întuneric şi în umbra morţii (Sfântul Ioan Damaschin).

 

       5. Cum L-a recunoscut Iadul pe Hristos şi cine s-a mântuit

 

            Analizând pogorârea lui Hristos la Iad, trebuie să răspundem la două întrebări interesante. Prima întrebare este: de vreme ce Hristos a mers la Iad numai cu  sufletul, cum de Iadul a recunoscut rănile de pe Trupul Său? Iar a doua întrebare este: s-au mântuit toţi cei care erau  prizonieri ai morţii în Iad?

            Răspunsul la  p r i m a  întrebare nu trebuie să aibă caracter scolastic, ci teologic, dar mai ales antropologic. El are legătură cu faptul că Hristos a luat atât trup, cât şi suflet, fiind om întreg şi desăvârşit.

            Această întrebare afsot pusă deoarece, într-un tropar din canonul Sâmbetei Mari, se spune că Iadul s-a amărât văzând om muritor care s-a îndumnezeit şi care era plin de rănile Crucii. ,,Iadul întâmpinându-Te, Cuvinte, s-a amărât văzându-Te om îndumnezeit rănit de bătăi şi Atotputernic; şi de înfricoşătorul Tu chip a rămas fără glas’’. De aici înţelegem că, deşi era plin de răni, Hristos era atotputernic.

            Se ştie faptul că la Iad s-a pogorât sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea, în vreme ce trupul unit cu Dumnezeirea a rămas în mormânt. Prin urmare, rănile pe care Hristos le avea în Iad erau fie răni ale sufletului, fie ale Dumnezeirii. Cea de-a doua variantă se exclude, drept care trebuie spus că rănile erau ale sufletului. Dar cum se putea ca rănile trupului care s-au făcut pe Cruce să fie considerate şi răni ale sufletului?

            Într-o analiză anterioară, am spus că, în timpul Patimilor, atunci când trupul pătimea, Dumnezeirea nu pătimea împreună cu trupul, rămânând nepătimitoare. Dar împreună cu trupul pătimea şi sufletul lui Hristos. Sfântul  Nicodim Aghioritul explică faptul că unele energii ale sufletului lucrează fără participarea trupului, ca de exemplu, mintea, raţiunea, judecata, care acţionează atunci când trupul se linişteşte, în vreme ce alte energii ale sufletului, aşa cum sunt imaginaţia şi simţirea, nu lucrează fără participarea trupului. Astfel, atunci când trupul lui Hristos era biciuit, semnele şi imaginile transfigurate- transformate din imagini (amprente) materiale în imagini (amprente) spirituale-ale biciuirilor şi ale patimilor se imprimau şi în sufletul lui Hristos. Prin urmare, semnele de pe trup s-au imprimat şi pe suflet, şi aceasta este ceea ce a văzut Iadul.

            De altfel, acelaşi lucru se petrece şi cu sufletele oamenilor. Sfântul Vasile cel Mare spune că oamenii care au săvârşit lucruri ele şi viclene vor învia spre osândire şi spre ruşine căci ,,vor purta în ei ruşinea şi semnele păcatelor’’.

            Cu adevărat, această ruşine este mai îngrozitoare decât întunericul şi decât focul cel veşnic căci, aşa cum afirmă Sfântul Vasile cel Mare, aceşti oameni vor păstra pentru vecie în memoria sufletului semnele păcatului pe care l-au săvârşit cu trupul, ca o vopsea care nu se mai ia niciodată. Pote că în acest fel putem să înţelegem cum de bogatul din parabola lui Hristos a văzut şi a recunoscut sufletul lui Lazăr.

            În legătură cu cea de-a  d o u a  întrebare, trebuie să spunem că, prin pogorârea lui Hristos la Iad, nu s-au mântuit toţi cei ce se găseau acolo, ci numai drepţii, adică numai cei care  ajunseseră la diferite trepte ale îndumnezeirii. Sfântul Epifanie spune că nu s-au mântuit toţi oamenii care se aflau în Iad, ci numai cei care au crezut. Aceste cuvinte trebuie interpretate în sensul că L-au recunoscut pe Hristos numai cei care, atâta vreme cât au fost în viaţă, au avut comuniune cu Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.

            Din alte învăţături ale Sfintei Scripturi şi din Tradiţia patristică, ştim că şi oamenii Vechiului Testament au avut parte de iluminare şi de îndumnezeire, pentru că s-au învrednicit să-L vadă pe Cuvântul neîntrupat, cu diferenţa că moartea nu fusese încă biruită şi de aceea, ei mergeau în Iad. Însă, prin pogorârea Sa la Iad, Hristos a sfărâmat stăpânirea morţii, iar cei care aveau comuniune cu El au crezut că El este puternic şi stăpânitor şi mântuitorul oamenilor şi, astfel, au fost eliberaţi.

 

     6. Însemnătatea Sâmbetei Mari

 

            În Sâmbăta Mare, sufletul lui Hristos unit cu Dumnezeirea era în Iad, iar trupul unit cu Dumnezeirea se afla în mormânt. Pentru că în acest fel s-a biruit stăpânirea diavolului şi a morţii, Sâmbăta dinaintea Învierii este considerată de Biserica  Ortodoxă o zi mare, ea fiind în strânsă legătură cu Duminica ce a urmat.

            În textele liturgice, Sâmbăta Mare, în care Hristos S-a odihnit după toate câte săvârşise pentru mântuirea omului, este corelată cu cea de-a şaptea zi a creaţiei, în care, după zidirea lumii şi a omului, Dumnezeu  ,,S-a odihnit de toate lucrurile Sale’’. De aceea, se cântă: ,,aceasta este Sâmbăta cea prea binecuvântată’’.

            În cartea Facerii vedem că după ce a creat lumea întreagă şi l-a zidit pe om în şase zile, în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu S-a odihnit de tot ce făcuse. Moise scrie: Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făut şi le-a pus în rânduială (Facerea 2,3).

            Din acest motiv, Moise a stabilit ca cea de-a şaptea zi-adică sâmbăta, care se tâlcuieşte odihnă-să fie pentru iudei zi de odihnă, închinată slăvirii lui Dumnezeu şi închinăciunii. Porunca a fost limpede: în ziua întâi să aveţi adunare sfântă, în ziua a şaptea iar adunare sfântă; şi în acele zile să nu faceţi niciun fel de lucru, decât numai cele ce trebuie fiecăruia de mâncat, numai acelea să vi le faceţi (Ieşirea 12,16).

            Există o tâlcuire care spune că porunca odihnei din ziua de sâmbătă a fost dată de Dumnezeu mai ales cu referire la rezidirea şi reînnoirea omului care urma să aibă loc prin jertfa şi prin moartea lui Hristos pe Cruce, prin pogorârea Sa la Iad şi prin omorârea păcatului şi a morţii (Iosif Kalothetis). Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, deşi începutul rezidirii şi al reînnoirii a fost în ziua Sâmbetei Mari, în mod cert, renaşterea a început cu adevărat în ziua de Duminică, atunci când Hristos a ieşit cu  trupul din mormânt (Sfântul  Nicodim Aghioritul). De aceea, chiar dacă cinstim ziua de sâmbătă, cinstim mai mult duminica, pe care, mai întâi de toate o considerăm ziua rezidirii şi a rereînnoirii. Cu toate acestea, preţuim şi ziua de sâmbătă, după cuvântul Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului: ,,Cinstită este această sâmbătă, ca zi a rezidirii noastre’’.

            În Tradiţia ortodoxă, cinstirea sâmbetei mai are şi o altă însemnătate. În esenţă, sâmbăta este legată de odihna omului, de isihasm, adică de aşa-numita linişte sfântă, cu tot ce înseamnă ea. După ce spune că cinstirea sâmbetei este necesară pentru poporul lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel recomandă: să ne silim, deci, să intrăm în acea odihnă (Evrei 4,11). Sfântul Grigorie Palama afirmă că, atunci când omul îndepărtează din mintea sa orice gând şi când, cu răbdare şi cu rugăciune neîntreruptă, gândul său se întoarce în inimă, el intră în sfânta odihnă, adică în vederea de Dumnezeu şi în contemplarea Lui.

            Această odihnă, acest isihasm, nu este o inerţie, ci o adevărată mişcare. Chiar dacă S-a odihnit în cea de-a şaptea zi, Dumnezeu nu S-a oprit din a conduce lumea cu energia Sa necreată. Acest lucru este valabil şi pentru om, care atunci când se află în stare de vedere duhovnicească, săvârşeşte cea mai înaltă lucrare, pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi ajunge să iubească ceea ce iubeşte şi Dumnezeu. De aceea, spunem că omul poate să trăiască Învierea lui Hristos prin propria sa odihnă, adică printr-un mod de viaţă isihast. Cu cât omul gustă mai mult din sfânta Sâmbătă, adică din sfânta odihnă, cu atât mai intens trăieşte momentul Învierii. Urarea ,,Învierea cu bucurie’’(Urare care se rosteşte în Grecia în preajma şi în timpul sărbătorii Paştelui. În limba română, corespunde urării ,,Paşte fericit’’) ar trebui să fie însoţită şi urmată de urarea ,,odihnă cu bucurie’’.

 

      7. Ridicarea din morţi a lui Hristos după trei zile

 

            Într-un anumit moment, vorbind în parabole, Hristos S-a referit la Învierea Sa din morţi de după trei zile, spunând: Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica. Iudeii au crezut că vorbea despre templul lui Solomon, pentru înălţarea căruia a fost nevoie de patruzeci şi şase de ani, dar El vorbea despre templul trupului Său.  Chiar şi ucenicii au înţeles acest lucru abia după Învierea Sa (Ioan 2, 19-22).

            Cu alte prilejuri, Hristos a vorbit fără ascunzişuri despre Învierea Sa cea de-a treia zi: Şi a început să-i înveţe că Fiul Omului trebuie să pătimeacsă multe şi să fie defăimat de bătrâni, de arhierei şi de cărturari şi să fie omorât, iar după trei zile să învieze (Marcu 8,31). Atât de mult se răspândise această învăţătură, încât cei care se aflau pe Golgota în ceasul jertfei de pe Cruce, Îl huleau spunând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi (Marcu 27,40). De asemenea, arhiereii şi fariseii i-au cerut lui Pilat să păzească mormântul, pentru că şi-au adus aminte că, atunci când trăia, Hristos spusese: După trei zile Mă voi scula (Matei 27,63).

            Cu toţii spunem că Hristos a înviat din morţi după trei zile. Desigur, atunci când vorbim despre Înviere, nu înţelegem că a înviat Dumnezeirea, ci sufletul, care se despărţise de trup fără a fi separate de Dumnezeire,  a revenit în trup, şi astfel Hristos a ieşit din mormânt. Apare însă o problemă în legătură cu cele trei zile. De când începe numărătoarea lor şi cum sunt ele socotite, având în vedere faptul că Hristos a murit la ora trei după-amiază în Vinerea Mare şi a înviat în primele ore ale Duminicii?

            Sfântul Ioan Damaschin a formulat o tâlcuire potrivit căreia, cu adevărat, Hristos a stat în mormânt timp de trei zile şi trei nopţi. Analizând faptele legate de Răstignire, el spune că, în Vechiul Testament, Dumnezeu a numit întunericul noapte şi lumina zi. Aşadar, întunericul care s-a aşternut peste toate în timpul Răstignirii, de la ora douăsprezece şi până la ora trei după-amiază, este considerat noapte, fiindcă soarele nu s-a întunecat din cauza vreunui nor care ar fi acoperit raza solară. Întunericul a căzut pe tot pământul pentru că a lipsit energia generatoare de lumină ce izvorăşte din corpul solar. De la ora trei şi până al apusul firesc al soarelui, a fost zi. În continuare, a fost noaptea de vineri spre sâmbătă, care se socoteşte ca fiind cea de-a doua noapte, iar sâmbătă este cea de-a doua zi. În fine, noaptea de sâmbătă este a treia noapte, iar începutul zilei de duminică, în care a înviat Hristos, este socotit ziua a treia.

            Sfântul Mucenic Anastasie Sinaitul alcătuieşte o altă tâlcuire, care se încadrează aproximativ între aceleaşi coordinate. El spune că, în Vechiul Testament, ziua este socotită împreună cu seara. În cartea Facerii, este scris: Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi (Facerea 1,5). De asemenea, o parte este considerată ca întreg.

            Prin urmare, după spusele Sfântului Anastasie, ora la care Hristos a murit este parte a zilei de vineri, care a început joi după-amiază şi se încadrează în prima zi. Seara de vineri şi ziua de sâmbătă sunt considerate ca fiind cea de-a doua zi, iar seara de sâmbătă până în zorii zilei de duminică, atunci când Hristos a înviat, sunt socotite a treia zi, pentru că include o parte din ziua de duminică.

            Personal, consider că interpretarea Sfântului Ioan Damaschin este mai veridică, fără însă a exclude interpretarea Sfântului Anastasie. Cert este că Hristos a stat în mormânt trei zile şi trei nopţi.

            Este important motivul pentru care Hristos a înviat după trei zile, nu la un interval mai scurt sau mai lung de timp. Hristos ar fi putut să învieze imediat după moartea Sa pe Cruce, dar a înviat după trei zile pentru a se adeveri taina morţii, care în alte condiţii ar fi putut  fi pusă la îndoială. De asemenea, nu a rămas în mormânt o vreme mai îndelungată pentru că, dacă ar fi trecut mai mult timp, taina Învierii ar fi putut provoca neorânduială, deoarece, cu cât întârzia mai mult, cu atât ar fi pricinuit mai multe probleme şi întrebări iudeilor şi ucenicilor (Macarie Hrisochefalul). De aceea, intervalul de trei zile a fost cel mai potrivit pentru ca nici taina morţii să nu fie pusă la îndoială, şi nici taina Învierii lui Hristos să nu stârnească împotriviri.

 

      8. Însemnătatea duminicii

 

            Hristos a înviat în primele ore ale duminicii. Nu cunoaştem timpul exact când a avut loc Învierea Sa, pentru că nimeni nu L-a văzut în acel ceas. Faptul a fost constatat dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric, de femeile mironosiţe care mergeau la mormânt ca să ungă trupul lui Hristos cu miresme. Aşadar, duminica, adică prima zi din săptămână, este ziua Învierii lui Hristos. Dacă sâmbăta Hristos a biruit stăpânirea morţii, duminica a făcut cunoscută tuturora Învierea Sa şi faptul că El este biruitorul morţii şi al diavolului.

            Duminica este prima zi din săptămână (Notă), începând de la care se numără toate celelalte zile, dar şi a opta zi, pentru că se găseşte la sfârşitul perioadei unei săptămâni, adică după sâmbătă. În Vechiul Testament este considerată o zi importantă, pe de o parte pentru că este prima zi a zidirii lumii, în care s-a făcut lumina, iar pe de altă parte pentru că este considerată sfântă, după porunca: Şapte zile să aduceţi jertfă Domnului şi în ziua a opta va fi adunare sfântă; să aduceţi arderi de tot Domnului (Leviticul 23,36).

            Cea dintâi zi nu este numită de Moise prima zi, ci ziua una. Tâlcuind acest fapt, Sfântul Vasile cel Mare spune că sfânta Duminică în care a înviat Hristos este numită ziua una pentru a ne îndrepta nouă atenţia înspre veacul ce va să fie. Acum, duminica este preînchipuirea veacului ce va să fie, însă atunci, va fi cu adevărat cel de-al optulea veac. Dacă ne gândim că ciclul săptămânii simbolizează întreaga durată a vieţii omului, iar duminica este preînchipuirea celui de-al optulea veac ce va să fie, atunci duminica este ziua una, adică o singură zi. Sfântul Vasile cel Mare spune că duminica este ,,începutul zilelor’’ şi ,,de o vârstă cu lumina’’.

            După cum afirmă Sfântul Grigorie Palama, duminica este considerată cea de-a opta zi şi pentru că în această zi a avut loc Învierea lui Hristos, care este cea de-a opta înviere din istorie. În Vechiul Testament, au avut loc trei învieri (una săvârşită de Profetul Ilie şi două de Elisei), iar în Noul Testament, patru (a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr şi a morţilor din Vinerea Mare). Dar cea mai mare înviere este cea de-a opta, adică Învierea lui Hristos. În esenţă, aceasta din urmă nu este numai cea de-a opta înviere, ci şi prima, care este în strânsă legătură cu învierea tuturor morţilor, pe care o aşteptăm.

            În zi de duminică, adică în prima zi a creaţiei, s-a făcut lumina. Tot în zi de duminică, adică în prima zi a rezidirii, ni s-a arătat Lumina Învierii, care este una cu Lumina Schimbării la Faţă şi a Cincizecimii. Tot în zi de duminică, firea omenească a lui Hristos a lepădat ce era muritor şi supus pătimirii, aşa cum vom vedea în continuare.

            Duminica mai este numită zi sfântă şi aleasă pentru că toate marile evenimente împărăteşti au avut loc în această zi. Sfinţii Părinţi spun că Bunavestire a Maicii Domnului, Naşterea lui Hristos şi Învierea, adică cele mai însemnate evenimente împărăteşti, au avut loc în zi de duminică. Dar şi cea de-a Doua Venire a lui Hristos – ca şi învierea morţilor, desigur – se va petrece tot în această zi (Cuviosul Petru Damaschin). De aceea, creştinii acordă o mare importanţă acestei zile şi se străduiesc să o sfinţească, pentru că venirea neaşteptată a lui Hristos se va face într-o asemenea zi.

            Din aceste motive, Sfântul Ioan Damaschin cinsteşte cu osebire sărbătoarea Paştelui: ,,Această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor este şi sărbătoare a sărbătorilor, în care binecuvântăm pe Hristos în veci’’.

    Este emoţionant să ne gândim la faptul că, prin minunatele sale tropare, Biserica prăznuieşte Învierea lui Hristos în fiecare duminică. Astfel, alături de Paştele sărbătorit în fiecare an, există şi Paştele din fiecare săptămână, adică aşa-zisul Paşte mic, care este ziua luminată a duminicii.

 

      9. Hristos, ca Dumnezeu, S-a înviat pe Sine Însuşi

 

            Învierea lui Hristos diferă în mod evident de alte învieri din Vechiul sau din Noul Testament prin aceea că, fiind Dumnezeu adevărat, Hristos S-a înviat pe Sine Însuşi, adică firea omenească a fost înviată de firea dumnezeiască datorită unirii ipostatice, în vreme ce toate celelalte învieri s-au făcut prin puterea şi prin harul lui Dumnezeu. S-ar putea spune că, aşa cum Hristos îndumnezeieşte, în vreme ce sfinţii primesc îndumnezeirea, la fel Hristos a înfăptuit Învierea, adică ridicarea Sa din morţi, în vreme ce sfinţii au primit învierea. Verbul a primi arată că sfinţii suferă o acţiune exterioară, în vreme ce Hristos este izvor al harului nezidit.

            Desigur, în Sfânta Scriptură există unele fragmente în care se vorbeşte despre faptul că Hristos a fost înviat de Dumnezeu Tatăl. Referindu-se la Hristos, într-un cuvânt rostit în ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru a spus:…pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea (Fapte 2,24). De asemenea, Apostolul Pavel scrie într-una din epistolele sale: precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Rom.6,4). Într-o altă epistolă, el afirmă: …după lucrarea puterii tăriei Lui (…) Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi…(Efes.1,19-20).

            Aceste fapte trebuie interpretate în lumina triadologiei, potrivit căreia Persoanele Sfintei Treimi au aceeaşi fiinţă şi aceeaşi energie, diferind numai în ceea ce priveşte ipostasul. Aşadar, nu există o energie (Cuvântul energie trebuie înţeles şi cu sensul de lucrare) a Tatălui, una a Fiului şi una a Duhului Sfânt, pentru că energia Dumnezeului Treimic este unică. Ceea ce vrea Tatăl este voit şi de Fiul şi de Duhul Sfânt, ceea ce vrea Fiul este voit şi de Tatăl şi de Duhul Sfânt şi ceea ce face Duhul Sfânt este voit şi de Tatăl şi de Fiul. Aşadar, atunci când se spune că Tatăl L-a înviat pe Hristos înseamnă că Însuşi Hristos S-a înviat pe Sine, deoarece Tatăl nu face nimic care să nu fie făcut şi de Fiul.

            Toate câte sunt ale Tatălui sunt şi ale Fiului, în afară de faptul că Tatăl este nenăscut. Prin urmare, este o lipsă de cucernicie a pune numai pe seama Tatălui ceea ce s-a petrecut cu Fiul. Dar a le pune pe toate pe seama Fiului nu este în afara adevărului, deoarece Fiul este Dumnezeu cu aceeaşi putere ca şi Tatăl şi poate să facă tot ce poate face Tatăl (Zonaras). Aşadar, a spune că Tatăl L-a înviat pe Hristos echivalează cu a spune că Dumnezeu Treimic, adică Dumnezeirea -Care este tot una cu firea dumnezeiască – a înviat firea omenească.

 

      10. De ce Hristos nu S-a arătat tuturor după Înviere

 

            După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe şi ucenicilor Săi. Unii îşi pun întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care I-au negat Învierea, pentru a-i face şi pe aceştia să creadă în El.

            Dacă s-ar cunoaşte substanţa teologiei ortodoxe, asemenea întrebări nu ar mai apărea. Arătarea lui Hristos nu se face pentru spectacol sau pentru ca omul să fie forţat să creadă. De fiecare dată, o asemenea apariţie are un anumit scop şi o motivaţie precisă.

            Mai întâi, trebuie să notăm faptul că Hristos nu vrea să oblige pe nimeni să creadă. Apoi, arătarea lui Dumnezeu este un moment crucial în viaţa omului. În cealaltă viaţă, la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, cu toţii Îl vor vedea pe Dumnezeu, dar pentru cei care vor fi curăţiţi şi pregătiţi pentru aceasta, El v afi lumină, în vreme ce pentru oamenii necuraţi El va fi iad. Acelaşi lucru s-ar fi putut petrece şi în situaţia de faţă. Aşadar, Dumnezeu S-a ascuns din dragoste de oameni faţă de cei care L-au răstignit sau care n-au crezut în El.

            Arătarea lui Hristos în slavă se face numai şi numai pentru a-i îndruma pe oamenii care sunt pregătiţi pentru îndumnezeire şi pentru slăvire. Ucenicii erau pregătiţi şi tocmai de aceea, cu puţin înaintea Patimilor Sale, Hristos le-a spus: Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi L-am spus (Ioan 15,3). Auzind cuvântul lui Dumnezeu vreme de trei ani, iniţiindu-se în tainele Împărăţiei cerurilor şi alungând demonii, ucenicii au parcurs etapa curăţirii lor interioare. De aceea ei au fost pregătiţi pentru primirea îndumnezeirii şi pentru împărtăşirea din harul Învierii. Dar, mai mult decât atât, aşa cum vom vedea în continuare, şi după Înviere Hristos i-a pregătit pentru împărtăşirea într-o măsură mult mai mare din îndumnezeire şi din vederea de Dumnezeu, care avea să se petreacă în ziua Cincizecimii.

            Arătarea lui Hristos către ucenicii Săi nu a fost un fapt care s-a petrecut numai pentru aceştia, deoarece ştim că toţi cei care trec un anumit prag al vindecării şi al curăţirii lor personale se învrednicesc să se împărtăşească din Înviere şi să-L vadă pe Hristos înviat din morţi. În această lumină trebuie să înţelegem spusele Sfântului Apostol Pavel, care are certitudinea faptului că şi lui i S-a arătat Hristos înviat din morţi. Iar la urma tuturor, ca unul născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie (I Cor. 15,8). Se ştie că pe vremea Învierii lui Hristos, Sfântul Apostol Pavel era zelot iudeu, el venind la credinţa în Hristos abia după Cincizecime. Aşadar, prin aceste cuvinte, el se referă la o arătare a lui Hristos înviat din morţi care s-a petrecut după Înălţarea Sa şi după Cincizecime.

            Acest fapt ne arată că vederea lui Hristos înviat din morţi depinde de starea duhovnicească a omului, exemplele în acest sens continuând de-a lungul întregii istorii a omenirii. Pe parcursul veacurilor, au existat tot timpul martori ai Învierii lui Hristos.

Notă:

În Vechiul Testament, ziua cinstită îndeosebi de iudei ca fiind cea de-a şaptea zi a săptămânii – ziua în care Dumnezeu S-a odihnit după facerea lumii – era sâmbăta şi, drept urmare, duminica era considerată prima zi a săptămânii. Creştinii au înlocuit cinstirea zilei de sâmbătă cu cinstirea duminicii mai ales că Hristos a înviat în zi de duminică. Acest lucru nu a schimbat însă numerotarea zilelor săptămânii, pentru că, în continuare, sâmbăta a fost considerată ultima zi a săptămânii, iar duminica prima zi. Acest lucru rezultă şi din denumirea grecească a zilei de luni: Deutera– Δευτέρα (a doua zi). La români, duminica este considerată ultima zi a săptămânii.

În textul biblic românesc, apare varianta ziua întâi (Facerea 1,5), însă traducerea exactă din Septuaginta este ziua una, pentru că nu are numai sensul de prima zi, ci şi acela de o singură zi, adică singura zi care există.

 

 

Anunțuri
Categorii:Predici

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: