Prima pagină > ORTODOXIE > Un martir, Vasile Voiculescu

Un martir, Vasile Voiculescu

Un martir, Vasile Voiculescu

*
Clara Margineanu
V. Voiculescu, un intelectual rafinat, un martir...

 
 
 
 

Zahei, un Schwartzenegger al înce­pu­tu­lui de secol XX

La vârsta senectuţii, când se aşteaptă îm­­păcarea cu viaţa, la peste 70 de ani, când fiecare clipă ce trece ro­­deş­te amintiri şi tânjeşte liniştea, Va­­sile Voi­culescu a fost aruncat în tem­­niţă din motive politice. Arestat în noap­tea de 4 spre 5 august 1958 şi con­­damnat la cinci ani de temniţă grea, a fost încarcerat câteva luni la Ji­l­ava, cât au durat cercetările, apoi la Aiud. 

În urma unei crize de conştiinţă, se închide într-o exis­tenţă ascetică şi se dedică meditaţiei şi scrisului. Se ală­tu­ră grupării spirituale „Rugul Aprins” (iniţiată de Sandu Tudor la Mănăstirea An­tim), la care au ade­rat mulţi dintre intelectualii vremiiVasile Voiculescu, alături de soţia iubită, care i-a dăruit cinci copii
Regimul comunist lupta cu toată forţa sa malefică pentru a rupe orice legătură cu trecutul, prin măsuri de represiune asupra reprezentanţilor partidelor istorice şi prin anihilarea oricărei forme de manifestare cultu­ra­lă care nu se alinia regimului de ins­pi­raţie sovietică. Se dorea distru­gerea definitivă a bogăţiei cultu­rale proprie perioadei interbelice. Şi în li­te­ratură se impuneau pe căi oficiale (Securitatea fusese înfiinţată la în­ceputul anului 1948) dogma proletară şi numele autorilor dispuşi să cânte vremurile noi. Au existat însă lu­minaţi, aleşi de Dumnezeu, poeţi ca Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu care inevitabil, stupid şi brutal, au fost bla­maţi şi pedepsiţi cu etichete mânjite de apelativele: mistici, fascişti şi re­tro­grazi. „…

Pe atunci, până prin 1947, din mulţimea termenilor obsesiv fo­losiţi se desprindeau net câţiva: fas­cişti, nazişti, legionari, co­la­bo­ra­ţi­o­nişti, democraţie, libertate, epurare, exemplu luminos, aservire, progres, popor, tagmă, criză, avânt. (…) Din 1949, semantismul an­tagonic al termenilor, vizibil încă din anii precedenţi, atinge apogeul. Într-o parte: a demasca, a urî, a lupta, a înfiera, a stârpi, a combate, în cea­lal­tă parte: a urma, a cultiva, a prea­mări, a construi, a cimenta, a mobiliza etc.” (Ana Selejan, „Literatura în totalitarism”, Editura Humanitas) Într-o asemenea lume de cuvinte, în­truchipată în alb şi negru, celelalte nu­an­ţe, ostracizate şi prigonite, se as­cundeau în literatura autentică.

Vasile Voiculescu s-a căsătorit dintr-o mare dragoste cu femeia care i-a dăruit cinci copii, trei fete şi doi băieţi. În 1946, soţia sa, Maria, moare pe neaşteptate, ceea ce declanşează în Voiculescu o profundă criză de conş­tiinţă. Se închide într-o existenţă as­cetică, albeşte, nu îşi mai tunde pă­rul, nici barba, se dedică meditaţiei şi scri­sului, capătă o înfăţişare de schiv­nic. Mulţi intelectuali ai vremii, pentru a rezista, au format gruparea spiri­tu­a­lă „Rugul Aprins” (iniţiată de San­du Tudor la Mănăstirea Antim), că­re­ia i se alătură şi Vasile Voiculescu.

A scris sute de pagini de proză fantastică, deşi era limpede că, în plină ideologie comunistă, acest gen literar nu ar fi putut vedea lumina tiparului. Scrie, de asemenea, într-un zbor spiritual de mare înălţime, „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”. Încorporând un exerciţiu empatic, asumându-şi un transfer de personalitate, Vasile Voiculescu plăsmuieşte sonetele pe care Marele Will le-ar fi scris, dacă ar mai fi scris şi altele afară de cele ştiute. „Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură,/ Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir…/ şi nu mai eşti de-acum, trupească, o făptură,/ Ci un potir de unde sug viaţa şi strâng mir.” Păstrând rigorile prozodiei clasice, descătuşează un eros sacralizant. „V. Voiculescu n-a căzut în ridicol, luându-şi temporar un pseudonim ilustru. Câtă vreme s-a prezentat ca fiind Shakespeare, chiar a fost Shakespeare.” (Alex. Ştefănescu, „Istoria literaturii române contemporane”).

„Zahei Orbul” este singurul ro­man scris de Vasile Voiculescu (1970), care înfăţişează povestea unui bărbat tânăr, sincer, simplu, bun la suflet, puternic („un fel de Schwart­ze­negger al începutului de secol douăzeci”, cum îl numeşte Alex. Şte­fă­nescu). Acesta orbeşte după ce bea o băutură falsificată. O curtezană sen­zuală, cu gusturi rafinate, pe nume Ca­liopi, pune ochii pe bărbatul bine, care întâmplător era orb, şi vrea să fa­că din el amantul perfect. Desigur, ea nu ignoră minunatele calităţi su­fle­teşti ale masculului  bine făcut, ca­li­tăţi care, „adaose la cele trupeşti”, îl recomandau pe Zahei ca fiind exemplarul cel mai potrivit pentru „toate marile izbânzi ale patimei”. Amorul lor se curmă brusc, ducând-o pe ea la moarte, iar pe el, nevinovat, la ocnă. 

Autorul prezintă lumi şi personaje fabuloase, circari, cerşetori, ocnaşi, prin ochii osândiţi ai unui om care nu vede, dar îşi dezvoltă celelalte simţuri. Ajuns la ocnă, Zahei nu mai percepe „bezna” de acolo, întru­cât este adâncit în propriul său întu­ne­ric. Cu soarta lui Zahei se intersec­tea­ză Boeru, „un ocnaş mare”, o auto­ri­tate în rândul tovarăşilor de de­ten­ţie, ce poar­tă în sine viclenie, falsă mă­ri­ni­mie şi legenda unui aristocrat de­că­zut. În final, eliberat, Zahei în­tâl­neş­te un preot cu pi­cioa­re­le parali­za­te, îl poartă în spate, pentru a alcătui îm­pre­ună un om capabil să vadă şi să mear­gă. „…popa vede în Zahei nu pe orbul care are nevoie de caritate creş­ti­nă, ci un ajutor pentru sine, pentru înlocuirea picioarelor lui oloage. Printr-o ironie pe care o bănuim in­vo­­luntară, preotul îi oferă lui Zahei sur­sa cea mai spirituală de existenţă: rolul unui animal.” (Elena Zaharia Filipaş, „Introducere în opera lui Va­si­­le Voiculescu”, Editura Minerva, 1980)

Vasile Voiculescu s-a născut în 1884, la Pârscov, în judeţul Buzău. A început şcoala în satul vecin, Pleşcoi, şi a terminat cursul primar la Buzău. Face primele două clase gimnaziale la Liceul „B.P. Haşdeu” din Buzău, apoi, în 1902, absolvă ciclul secundar la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti. A urmat cursurile Fa­cul­tă­ţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, apoi a trecut la Facultatea de Medicină, susţinându-şi licenţa în 1910. A fost medic de ţară în câteva judeţe, recunoscut pentru generozitatea cu care îi trata pe bolnavi, refuzând adesea să primească bani de la aceştia, iar în primul război mondial a fost mobilizat ca medic militar, la Bârlad. În 1918 este numit medic de circumscripţie la Bucureşti, apoi, medic la Administraţia Do­me­ni­i­lor Coroanei. După o viaţă în care a vindecat oameni, a scris şi publicat poezii, proză şi dramaturgie, a fost aruncat în închisoare. Scriitorul a vorbit foarte puţin familiei despre anii de detenţie. Au rămas însă măr­tu­ri­ile altor foşti deţinuţi, cu care a in­terferat destinul tragic al lui Voi­cu­lescu. 

După chinuri groaznice, bolnav de tuberculoză la coloana verte­brală, iese din închisoare la 78 de ani şi moare peste un an. „Ştiu şi-o voiesc; aceasta mi-e ultima viaţă…/ Nu mai renasc de-acuma, căci iată, te-am găsit./ Deschizi eternitatea: în pacea ei măreaţă/ Se-ncheie rătăcirea-mi, c-un glorios sfârşit…”
În 1993, Academia Română l-a desemnat pe Vasile Voiculescu membru post-mortem.

Categorii:ORTODOXIE
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: