Prima pagină > Cuvinte de folos, Mari duhovnici, VIDEO > PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC DESPRE FAMILIA CREŞTINĂ

PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC DESPRE FAMILIA CREŞTINĂ

PĂRINTELE ARSENIE PAPACIOC DESPRE FAMILIA CREŞTINĂ

Sfânta Fecioară Maria este femeia care a deschis porţile fericirii, ale libertăţii şi ale veşniciei în lume.

http://www.doxologia.ro/video/interviuri/pr-arsenie-papacioc/pr-arsenie-papacioc-despre-familia-crestina

Data:11 noiembrie 2010

                 00:01 – Interlocutor:- Părinte, daţi-mi voie să vă întreb: dacă doi tineri se iubesc, dar sunt necredincioşi, în dragostea lor, între ei, este prezent Mântuitorul Iisus Hristos?

                 00:09 – Pr. Arsenie:- Sunt necredincioşi unul faţă de altul, sau necredincioşi faţă de Dumnezeu?

                 00:13 – Interlocutor:- Sunt necredincioşi faţă de Dumnezeu.

                 00:18 – Pr. Arsenie:- Vreau să vă spun un lucru: nici inteligenţa şi nici orice tip de educaţie nu are nici o valoare, dacă nu este pusă în slujba dragostei şi a iubirii. Altfel nu are nici o valoare. Însă, pe acei tineri nu putem să-i oprim să nu se iubească, dar ei merg pe un drum care nu va duce nicăieri. Se iubesc şi atât. Acesta este instinctul şi nimic altceva, pentru că şi căsătoria în sine este pusă în slujba unui ideal măreţ. Că este şi o vorbă bine spusă: „Ori bine, ori deloc”. Iubirea, căsătoria care urmează, nu trebuie puse numaidecât în slujba plăcerilor. Dacă nu-i slujeşti la idealurile cele mai înalte, chiar necăsătorit, dar mai ales căsătorit, sigur că nu vei ajunge la nimic pozitiv şi nu faci altceva, decât să pierzi un timp atât de scump.

01:33 –Dacă se iubesc este un fel de a spune. Ce rost mai are să mai vorbim despre faptul că se iubesc, dar nu cred în Dumnezeu? Pentru că nu există nici un fel de siguranţă, de percepţie în viitor, de sens, de scop, dacă nu este Dumnezeu. Dacă nu sunt în Biserică nu există. În afara Bisericii nu există nimic. Acesta ar putea să fie răspunsul cel mai adecvat la întrebare: Dacă nu sunt în Biserică, nu este nimic de ei. Ce să le cerem? O căsnicie are nevoie de educarea copiilor. Nu au învăţat să se închine, pot să trăiască ca şi  păgânii, fără nici un fel de ideal, de nimic? N-au bătut clopotele destul ca să se trezească tineretul acesta? Nu prea sunt de acord cu acel cuvânt cum că, astăzi familiile trec prin momente dificile. Pentru că atunci când trăieşti prezentul, nu mai poţi vedea defecţiune în acţiune, ci vezi numai perfecţiune, o tendinţă mereu de a mă completa personal, făcând bine primul pas spre aşa ceva. Dar, dacă nu are iubirea aceea, izvorâtă din fiinţa lui Dumnezeu, în Biserică, nu are durabilitate.

03:11 – Interlocutor: -Tot legat de această întrebare, se acceptă ca oamenii căsătoriţi să aibă şi relaţii trupeşti, fără scopul procreerii, ei având deja copiii?

03:25 – Pr. Arsenie: -Ar fi cam aceeaşi întrebare. Dragii mei, scopul căsătoriei nu este numai plăcerea. Aceasta este doar o consecinţă. Scopul căsătoriei este naşterea de copiii, dar nici acesta nu este un scop în sine, ci este vorba despre o stimulare permanentă reciprocă. Aceasta este căsnicia. Naşterea de copii este, cum am spus, o consecinţă. Sigur că vor trebui să aibă şi marele intimităţi ca soţ şi soţie, dar cu un scop, nu doar de plăcere.

03:56 – Interlocutor: -Aceşti tineri întrebau, dacă au voie să aibă relaţii trupeşti, în condiţiile în care ei având copiii, nu mai doresc alţii? Au dreptul la relaţii trupeşti?

04:10 – Pr. Arsenie: -Această problemă pusă în acest moment, priveşte pe toată lumea. Sigur că nu are nici un rost, nu are nici un sens, relaţia trupească doar pentru plăcere. De fapt, căsnicia înseamnă o ajungere împreună în veşnicie. Şi dacă acest lucru nu se are în vedere, ci pentru tineri nu mai contează decât plăcerea?

04:32 – Interlocutor: -Aceşti tineri care pun întrebarea sunt credincioşi, sunt în Biserică.

04:35 – Pr. Arsenie: -Atunci ori se hotărăsc reciproc pentru o curăţenie trupească, să nu se mai atingă realmente unul de celălalt, ori să îşi vadă de căsnicie şi de naştere, ori să nu se mai împreuneze, dar acestea cu adevărat, cu toată răspunderea, nu să se amăgească şi să facă tot felul de greşeli.

04:57 – Interlocutor: -Părinte, Taina Cununiei, harul Cununiei, lucrează şi asupra oamenilor necredincioşi? Pentru că astăzi, de multe ori, oamenii se cunună fără să aibă cunoştinţa de ceea ce înseamnă cu adevărat Cununia şi cu atât mai mult nu conştientizează importanţa şi puterea relaţiei cu Dumnezeu.

05:11 – Pr. Arsenie: -Dacă s-au cununat la Biserică, înseamnă că sunt cât de cât credincioşi. Aceasta este Nunta. Iar dacă sunt necredimcioşi, atunci cu siguranţă nu se mai cunună.

05:27 – Interlocutor: -Dar dacă fac acest lucru doar ca pe o obişnuinţă, Taina Cununiei, harul Cununiei lucrează oricum? Chiar dacă ei sunt necredincioşi?

05:35 – Pr. Arsenie: -Nu

putem spune că nu lucrează, din moment ce se face, deoarece se oficiază ca o ceremonie întreagă, cu harul preoţiei. Dar dacă sunt necredincioşi, nu are nici un rost să o săvârşească, să participe la ea. Aş putea spune, pentru că nu vreau să diminuez cumva puterea Tainei respective, a Nunţii, în cazul de faţă, faptul că nu se recomandă săvârşirea aceste Sfinte Taine, dacă sunt necredincioşi. Pentru că avem prin aceast câteva răspunderi, bine formulate, pe care trebuie să le respectăm. Şi dacă aceste răspunderi sunt nedorite, nu se pot împlini, pentru ce mai plecăm înainte, în viaţă, în Taina Sfintei Cununii, sau se face aceasta, numai ca o datină? Dar cuvântul acesta „datină” este un cuvânt mai scump şi nu aş vrea să-l amestec aici, printre aceşti necredincioşii. Moşii şi strămoşii noştri se cununau ca datină, chiar şi numai la biserică, fără primărie, dar Cununia era făcută cu scopurile ei extraordinar de mari.

07:05 -Dragii mei, asta este o mare Taină. Mai întâi de toate, se pun în valoare lucrurile aşa cum le-a creat Dumnezeu cu adevărat şi bineînţeles că nu este singura. Mai este şi aceea că, în momentul în care te dăruieşti mănăstirilor este altceva, dar acum avem în discuţie Cununia. Însă aşa, nu are nici un scop. Pe urmă, nu te gândeşti că se vor sătura unul de celălalt foarte repede, neavând nici un ideal care să-i ajute, pentru că nu este har? Harul este acolo unde există şi credinţă. El nu vine inutil, doar pentru că noi împlinim o datină. Datina aceasta se împlineşte, se săvârşeşte datorită unui scop, a unei răspunderi extraordinare. Aşa că, nici nu ar trebui să se pună astfel de întrebări, pentru ca să nu se încurajeze cumva că facem din datina aceasta un fel de viaţă, mult inferior creştinismului, bazat pe o iubire şubredă. Este o iubire instinctuală, care nu are durată, adică, aşa cum am mai zis, o lună de miere şi o viaţă de necaz, o viaţă de amar.

08:18 – Interlocutor: -Părinte, astăzi se pare că se înţelege tot mai puţin care este rostul femeii şi al bărbatului în viaţa de familie. Aţi putea să ne spuneţi câteva cuvinde despre care ar trebui să fie rostul femeii şi al bărbatului în viaţa de familie?

08:30 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, adevărul este că, nu prea sunt de acord cu acest cuvânt „astăzi”. Nu este adevărat. Omul şi femeia din timpurile noastre, sunt acelaşi om şi femeie pe care i-a creat Dumnezeu. Aici este vorba despre educaţie, este vorba despre atenţia la bătaia clopotelor, după cum spune expresia latină: ”Vivos voco fulmina…”, adică: „Cheamă vii, plănge morţii, împrăştie viforele”. Ce vreau să spun este că, în acest context „astăzi” nu există. Omul şi femeia au fost creaţi de către Dumnezeu, pentru un scop bine definit şi definitiv. S-a făcut o constatare: femeia a fost roabă mii de ani; dar, cu ocazia evenimentului din timpul lui Constantin cel Mare şi anume Edictul de la Milan de la anul 314, prin care a fost dată libertate femeii şi să nu mai fie omorâtă şi surghiunită fără judecată, acest sentiment s-a transmis atavic, a trecut peste generaţii mai departe. Teama femeii de bărbat a persistat, iar femeia a rămas cu aceste temeri, transmise atavic din generaţie în generaţie. Dar, nu este permis. Femeia înseamnă o împărăteasă dăruitoare. Femeia, dacă tu zici că este slabă, totuşi în momentul în care te-ai angajat să te numeşti soţ, nu te poţi numi aşa decât lângă o femeie, lângă o soţie şi de ce să fii lângă o fiinţă slabă? Trebuie să o pui pe tronul regesc numaidecât. Mi-aş dori să nu se mai vadă în femeie numai un obiect, sau un lucru de caznă, sau altceva. Femeia este extraordinară în creaţia lui Dumnezeu, şi printre creaţiile Lui.

10:33 -Dumneavoastră vă daţi seama de faptul că destinul întregii omeniri a depins de cuvântul Sfintei Fecioare Maria: „Fie mie după cuvântul tău”, spus îngerului Gavriil, şi acesta (destinul omenirii) s-a schimbat radical. Sfânta Fecioară Maria este femeia care a deschis porţile fericirii, ale libertăţii şi ale veşniciei în lume. De aceea, trebuie cu orice chip respectată. Dacă Dumnezeirea ar întreba omenirea: „Ce este cel mai important în omenire?”, atunci nu I Se va răspunde „paternitatea”, ci „maternitatea”. Acesta este cel mai important lucru în omenire, în lume. Altceva nu este adevărat. Maternitatea joacă un rol primordial în ceea ce priveşte creaţia lui Dumnezeu om şi femeie. Deci femeia trebuie respectată şi este păcat ca valorile 

acestea ale Tainei Cununiei să se murdărească fără scopuri, fără idealuri, fără să se pună în slujba lui Dumnezeu. Dacă un lucru nu este în slujba lui Dumnezeu, atunci nu există nimic. Şi Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Putem noi oare să desprindem de cuvintele Mântuitorului o Taină atât de importantă? Acestea sunt cuvinte dumnezeieşti şi tot ceea ce a spus Mântuitorul Iisus Hristos este adevărat şi valabil pentru toate timpurile.

12:19 -Vedeţi Dumneavoastră, dacă lumea creştină ar fi atentă numai la aceste cuvinte, cu siguranţă ar fi mult mai controlată şi s-ar descoperi mai repede ori valorile, ori defectele. Pentru că El este Viţa şi noi suntem mlădiţa. Poate mlădiţa să rodească fără viţă? Iarăşi vă spun: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”. Nimic, pentru că şi perii capului vostru sunt număraţi. Şi ca să vedeţi că Biserica a fost atentă la tot ceea ce a spus Mântuitorul Hristos, vă spun că la anul 419 s-a făcut un Sinod la Cartagina, un Sinod local, iar obiectul sinodului l-au constituit mai multe puncte. Printre ele a fost şi acesta, cuvintele spuse de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” şi cine va zice că poate să facă ceva (fără Dumnezeu), anatema să fie. Vă daţi seama că nu se poate face nimic fără voia lui Dumnezeu? Şi atunci realizaţi că femeia, care este Maica Domnului, reprezintă neamul omenesc? Ea nu trebuie văzută ca o roabă, pentru că deşi se spune în slujba Tainei Nunţii „să se supună bărbatului”, dar şi bărbatul trebuie să fie atent, pentru că spune mai departe „să o iubeşti”. Dacă nu o iubeşti, nu te va asculta, nu vei împlini cuvântul Sfintei Scripturi şi tu eşti răspunzător de eventuala ei îndărătnicire.

14:05 –În căsnicie se intră prin foarte multe transformări şi lucruri neprevăzute, acest lucru datorat, în special, marilor intimităţi. Naşterea de copiii nu se face numai citind. Copiii se nasc în modul cel mai normal posibil, de către toate femeile, fie împărăteasă, fie femeie de rând, dar şi la una şi la cealaltă este acelaşi lucru. Deci, vă rog foarte mult, cuvântul „femeie” va trebui să fie pe viitor mult mai respectat, pentru că înseamnă, aşa cum v-am mai spus, „împărăteasă dăruitoare”. De altfel întreaga Sfântă Scriptură este dăruire totală.

14:50 – Interlocutor: -Dar putem identifica, într-un fel, un rost diferit al femeii de al bărbatului şi al bărbatului faţă de al femeii, în viaţa de familie?

15:00 – Pr. Arsenie:În ceea ce priveşte idealurile, răspunsul meu este nu, dar, în ceea ce priveşte preocupările, fiecare are îndeletnicirile respective specifice. Aceasta este altceva. Dar în ceea ce priveşte idealul şi scopurile principale, nu. Pentru că spuneam odată că, trebuie să se stimuleze reciproc, în vederea mântuirii celuilalt. Este acelaşi lucru, acelaşi simbol reliefat, din punct de vedere material, prin verighetă, care mai înseamnă şi sufletul tău în sufletul celuilalt şi inima ta în inima celuilalt.

15:34 – Interlocutor: -Ne puteti spune care este rolul ascultării în viaţa de familie, între soţi şi copii, între soţi între ei?

15:56 – Pr. Arsenie: -În momentul în care în familie domneşte iubirea, lucrurile se rezolvă de la sine. Este de ajuns numai te uiţi unul la celălalt şi ştii ce ai de făcut. Iar în ceea ce priveşte copiii, trebuie să te ocupi de ei de mici, trebuie să le introduci în sufletul lor ideea de Dumnezeu şi treptat, să crească în învăţătura creştină, ca şi ei, la rândul lor, să ştie ce au de făcut.

16:16 – Interlocutor: -Dar, de ce se spune că bărbatul este cap femeii?

16:20 – Pr. Arsenie: -Dacă bărbatul este cap femeii, atunci femeia ce este? Unde se situează ea faţă de acest cap? Bărbatul este cap femeii în sensul unei armonii, care trebuie să existe cu îndeletnicirea specifică fiecăruia. Atunci când spunem că femeia este grozav de valoroasă ca şi creaţie, asta nu înseamnă că bărbatul nu valorează nimic. Dar spune aceste lucruri pentru că, supunerea aceasta înseamnă mântuirea în sine. Nu se supune pentru că se roagă de bărbat ca să obţină câteva avantaje, ci se supune pentru a putea întregi armonia lucrurilor. Într-o oarecare măsură ea este cea care face efortul cel mai mare, pentru ca bărbatul să poată fi capul femeii.

17:19 –În Taina Nunţii nu există două trupuri, ci unul singur. De aceea nici nu există grad de rudenie între soţ şi soţie. Dacă bărbatul este capul, femeia este tot cap, dar pentru armonie trebuie să 

asculte unul de celălalt. Pentru că sunt foarte dese şi împrejurările în care şi bărbatul întreabă şi ascultă de femeie, dar trebuie să se iubească reciproc. Dacă nu se iubesc reciproc este o permanentă ceartă şi această legătură nu are nici o finalitate. Şi atunci nu se mai poate vorbi despre iubire şi nu se mai poate vorbi despre cele despre care am vărbit până acum. Dar am răspuns acestor probleme, pentru că aţi folosit expresia: „astăzi uitaţi ce se întâmplă!” Nu trebuie să se întâmple aşa. Bărbatul este cap pentru armonie, dar tot acolo este şi femeia. Dacă el e capul, ea este inima, iar eu cred că inima este mai mult: ea este centrul întregii fiinţe omeneşti; adâncul cel mai adânc din fiinţa omenească, unde chiar şi Dumnezeu şi-a făcut locaş.

18:49 -Repet, dacă el este capul, ea este inima şi dacă ea este inima, trebuie să fie şi el inimă şi cap, pentru că şi ea este inimă şi cap, iar iubirea dintre ei armonizează totul. Iubirea răspunde la toate întrebările. Iubirea aduce copii, care prin zâmbetul lor, dau o valoare nemaipomenită şi creează o unitate de nezdruncinat şi indestructibilă în familie. Însă vă spun că naşterea de prunci nu este un scop în sine, în căsătorie, şi este o consecinţă. Scopul este mântuirea reciprocă a soţilor.

19:36 – Interlocutor: -Părinte, vorbeaţi despre această iubire, care aduce armonia, sau care o întreţine. Dar de multe ori această iubire, în familie, se răceşte, sau de şi mai multe ori, nu se pleacă de la ea. În aceste condiţii, cum să ajungă tinerii căsătoriţi la această dragoste?

19:49 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, vă spun altceva: dacă punem mai întâi problema iadului, atunci nu mai putem vorbi despre Rai. Nu se pune problema aşa. Acestea sunt consecinţele vieţii, greşeala, păcatele. Dacă există iad, atunci cu siguranţă există şi Rai. Dar consecinţele greşelilor sunt altceva. Nu aşa se pune problema. Noi trebuie să vorbim despre Taina respectivă, având în vedere răspunderea şi valorile care există în ea şi care rezultă din ea. Nu vorbim de greşeli şi de o serie întreagă de căderi. Acestea sunt păcatele care aduc cu ele, ori pocăinţa, ca să scapi, ori iadul. De fapt iadul este marea durere a lui Dumnezeu, dar există, pentru că Dumnezeu este drept şi El poate să facă orice, însă un singur lucru nu poate face: să-Şi încalce cuvântul Său. Şi El a zis un lucru: „Aşa să ţineţi această poruncă şi să nu mâncaţi din acest pom”. Dar omul a mâncat şi consecinţa a urmat imediat. Deci, Dumnezeu, care era plin de milă nu şi-a încăţcat cuvântul, ci a fost drept. Pentru că există şi dreptatea Dumnezeiască, care ar face orice să ne scape pe noi de aceste căderi, însă lupta există. Mântuitorul Iisus Hristos a adus şi Taina Pocăinţei. Căderile în păcate, cele de după Adam, pe care le facem noi, le ştergem prin botezul pocăinţei. Aşa că nu putem vorbi despre diavol, fără să discutăm mai întâi despre Dumnezeu. Diavolul este o creaţie, un tolerat, nu este o putere în sine.

21:42 – Interlocutor: -Voiam să vă întreb cum să facă tinerii să se întărească în iubirea unuia pentru celălalt?

21:48 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, soluţia este să ducă o viaţă creştină. Noi nu putem să-i învăţăm să iubească. În iubire nu există nimic raţional. Nu ştiu de ce îl iubesc pe cel, sau pe cea de lângă mine. Nu există nimic raţional. Iubirea nu are nici început nici sfârşit, este de odată cu Dumnezeu. Aceasta reprezintă şi verigheta, inelul nesfârşit, adică iubirea nesfârşită. Mulţi se întreabă: „Cum să fac?” Să respecţi învăţătura creştină. Să ştii din momentul ce aţi întrat în căsnicie şi unul şi celălalt aveţi un scop bine determinat. Dar, după cum spuneam adeseori studenţilor care doresc să se căsătorească, nu faceţi acest pas numai pentru plăcere. Nu mănânc pentru că mâncarea este dulce, mănânc pentru că trebuie să-mi întreţin viaţa. Că este şi dulce, atunci este foarte bine.

22:48 – Interlocutor: -Se vorbeşte tot mai mult de implicarea Bisericii în societate. Cum aţi vedea această implicare?

22:58 – Pr- Arsenie: -Vă răspund cum a zis cineva: „Când să mergem la biserică?” Şi i s-a răspuns: „Când auzi bătăile clopotului”. Aceasta a zis-o un om simplu. Dacă respectă viaţa creştină şi este integrat în răspunderea pe care o are, sigur că iubirea este asigurată. Dar, de ce să fabricăm noi o iubire? Ea rămâne aşa. Dacă ne-am căsătorit şi am vorbit că, este 

un lucru extraordinar de important, atunci de ce punem problema: ce mă fac dacă nu mă mai iubeşte? Ce vrei să faci decât să accepţi consecinţele iubirii, sau neiubirii tale pentru persoana de lângă tine. Există diavol, cu siguranţă există şi răutate, iar cel rău cu siguranţă lucrează. Păcatul în lume se naşte, aşa cum s-a născut şi în diavol. Tinerii trebuie să respecte Biserica, să respecte poruncile Bisericii, pentru că, am mai spus, fără Biserică nu există nimic. De asemenea, ei trebuie să se încurajeze reciproc în acest sens.

24:09 – Interlocutor. -Cum trebuie să vedem implicarea Bisericii în societate, în lume?

24:15 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, mai întâi de toate trebuie să aducem la cunoştinţă faptul că auzul este foarte important, auzul cuvintelor lui Dumnezeu. Să zicem că omul nu ştie, dar ne întrebăm de ce nu ştie, acum în veacul nostru? Nu a auzit nimeni bătaia clopotelor? Clopotele nu bat niciodată drept amuzament sau altceva, ci bat pentru că există ceva de natură sufletească, ceva care ne atrage atenţia, ceva care ne cheamă şi să ştiţi că firea omenească este făcută să aibă o tresărire sfântă, atunci când aude aceste sunete, pentru că, vă repet, bătaia clopotelor se traduce prin „vivos voco mortua…”, care înseamnă „cheamă vii, plănge morţii, împrăştie viforele”. Acest lucru se petrece şi la propriu şi la figurat şi alungă şi pe diavolul şi trăsnetele şi celelalte răutăţi din lume. Să fiţi atenţi la ceea ce se propovăduieşte, mergeţi la Biserică să auziţi. Doi tineri s-au căsătorit ca şi creştini, cu un scop anume, au trecut prin Taina respectivă şi acum vor să ducă viaţa fără răspunderi, deşi ei au plecat, iniţial, ca şi credincioşi? De ce mai punem problema, dacă trebuie acum să mâncăm din pomul oprit, pentru că avem libertatea? Nu, dragii mei. Avem mai departe câteva porunci, care ne ţin într-o oarecare înfrânare, în vederea armonizării, chiar şi împreunarea aceasta în viaţa de familie, se face cu o oarecare rânduială.

26:00 – Interlocutor: -Părinte, individualismul este, se pare, o boală a societăţii moderne. Se extinde această boală şi asupra credincioşilor care trăiesc în Biserică?

26:12 – Pr. Arsenie: -Da, dragii mei, aceasta este într-adevăr o mare defecţiune, să zic aşa, a momentului acesta istoric, pe care îl trăim acum. Însă nu vreau deloc să cred că acestea este o problemă nevindecabilă. Însă, trebuie să fim atenţi cu ceea ce, de fapt, am plecat la un drum mare, iar când se face cu primul pas, acesta trebuie pus bine, pe direcţie sigură. Individualismul nu a făcut altceva decât să izoleze unul dintre scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, ci este creat pentru întreaga creaţie şi umanitate din jurul lui. Tragedia întregii umanităţi trebuie trăită ca pe propria noastră nenorocire, pentru că noi purtăm răspunderea şi pentru cel care este lângă noi. Acesta este sensul şi educaţia creştină, pe care trebuie să le ştim despre creaţie: că omul nu este făcut numai pentru el însuşi. Din momentul în care s-a izolat, nu a făcut decât să realizeze o semiasociaţie cu diavolul, pentru că ascultă numai de gândurile proprii şi nu înţelege faptul că, lucrul, care în concepţia creştină este primordial, îl reprezintă de fapt Jertfa.

27:48 -Condiţia ca să te mântuieşti, respectiv ca să luminezi, este să ştii să jertfeşti. Mântuitorul Iisus Hristos a făcut atât de multe minuni, a vindecat, a înviat morţi, dar nu a mântuit neamul omenesc doar prin acestea, care sunt însemnate cu dreptatea. S-a schimbat la faţă, s-au făcut atâtea minuni, dar nu a mântuit neamul omenesc. Prin cele săvârşite până la Jertfa supremă a atins doar un unghi de 180°. Numai atunci când S-a răstignit pe Cruce, abia atunci şi-a încheiat activitatea la 360°, adică atunci când S-a răstignit, S-a jertfit. Chiar Sfântul Apostol Petru, la schimbarea la faţă I-a zis: „Doamne, ce bine este să fim aici, să facem trei colibe…”. Pentru că cerul parcă era una cu pământul. „Bine Petre! Este bine, dar ce facem cu Jertfa de pe Cruce, de pe Golgota. Eu numai pentru asta am venit şi acela este scopul Meu, să Mă jertfesc”.

28:59 –Deci, concepţia despre mântuirea creştină este Jertfa. La mine vin foarte multe persoane să-mi spună: „Părinte, a murit fără lumânare”. Vreau să vă spun că lumânarea nici nu acuză, dar nici nu uşurează. Lumânarea este tocmai ideea de jertfă: arde un fitil, un ulei, sau ceara. Deci condiţia ca să luminezi, este să jertfeşti, să te jertfeşti. Aceasta este 

semnificaţia lumânării, sau a candelei, adică dorinţa noastră de a jertfi, iar dacă nu ştim să jertfim stăm pe loc. Nu „a zice”, ci „a mişca” înseamnă „a ajunge”. Acestea sunt concepţii creştine. Repet: numai în Biserică este salvarea. Aşadar, îndividualitatea, vă daţi seama că, este o mare pierdere, iar prin ea te-ai izolat de Creator, adică devii margine şi marginile sunt ale diavolilor, cum zic Sfinţii.

30:10 – Interlocutor: -Părinte, cum să explicăm astăzi lipsa de iniţiativă, pasivitatea oamenilor din Biserică, neimplicarea lor în viaţa Bisericii şi a societăţii?

30:19 – Pr- Arsenie: -În mănăstire acum vreo 50 de ani, au vrut să mă oprească foarte multe persoane, chiar nume mari, chiar ministrul cultelor de atunci. Dar vă spun că şi în mănăstire există căderi şi decăderi şi fel de fel de lucruri. Dar eu am zis atunci: „Mă duc la Hristos”. Nu sunt oare valabile învăţăturile Sfintei Scripturi: „Cine lasă pe mamă, pe tată, pe fii, să vină, să ia Crucea şi să-Mi urmeze Mie?”. În rest, nu mă interesează ce este acolo. Pentru că şi astăzi recomand celui care vrea să se ducă la mănăstire şi vine să-mi ceară sfatul: „Te duci la mănăstire nu ca să găseşti mănăstire, ci ca să faci mănăstire”. Şi m-am întâlnit cu cei pe care i-am sfătuit aşa, după zeci de ani şi i-am întrebat: „Ce ai văzut?”. Iar ei mi-au răspuns: „De toate am văzut şi am găsit şi Sfinţi”.

31:18 –Deci, punctul de orientare este învăţătura creştină, sunt Sfinţii lui Dumnezeu, care nu sunt asemenea nouă cu defectele. Aceasta este altceva şi s-a întâmplat peste tot. Dar dacă eşti isteţ, poţi să înţelegi foarte multe din aceste căderi, că te aduc la smerenie, sau să poţi pricepe cum, indirect, diavolul mărturiseşte pe Dumnezeu prin ispite şi păcate. Pentru că, însăşi existenţa lui demonstrează existenţa lui Dumnezeu, pe care el nu o vrea la oameni. Ne întrebăm cum putem să caracterizăm noi un om, care îndrăzneşte să spună că nu există Dumnezeu? Îl putem asemăna cu un bulgăre de pământ, care nu este nimic, şi totuşi Dumnezeu îl rabdă.

32:35 – Interlocutor: -Ne puteţi spune care sunt consecinţele pietismului în viaţa Bisericii?

32:38 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, Biserica este biruitoare în orice împrejurare ar fi ea şi în orice momente istorice se vor crea şi nu depinde de şubrezenia credinţei oamenilor. Este nebiruită până la sfârşitul veacurilor. Fericit este acela care pricepe acest lucru şi-şi mântuieşte sufletul, sau fericit este acela care cunoaşte valoarea omului, care nu se realizează decât numai în Dumnezeu. Nu trebuie văzut şi evidenţiat răul şi nici nu trebuie create puncte de întrebare, sau de orientare negativiste, existente prin toate părţile. Sunt mii de secte, asta nu înseamnă că Biserica Ortodoxă nu va birui, puterea Bisericii, puterea adevărului nu va birui.

33:36 – Interlocutor: -Credeţi că pietismul este o atitudine sectară?

33:41 – Pr. Arsenie: -Ar putea fi, deşi el nu cunoaşte decât un singur lucru: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Aceasta este o închinare ortodoxă, după dogme. Dar, ce v-a făcut să puneţi această întrebare?

34:06 – Interlocutor: -Am intrebat acest lucru pentru că pietismul este una dintre ispitele mari ale unor persoane din Biserică şi de multe ori prin aceasta arată un oarecare grad de pasivitate a lor, nu au o viaţă activă în Biserică, nu au o viaţă contemplativă.

34:34 – Pr. Arsenie: -Dumneavoastră, mai întâi de toate, ocupaţi-vă de sufletele voastre şi nu vă ocupaţi de a înregistra defectele din jur. Pentru că învăţătura creştină urmează spusele Mântuitorul Iisus Hristos, dar prin aceasta nu oprim viaţa pe loc. Cine face aşa îi priveşte. Trebuie să vă obişnuiţi să vă controlaţi propria voastră viaţă şi vă repet: aceste tragedii din lume, de lângă noi, sunt şi datorită greşelilor mele personale, sau ale fratelui meu. Aşa cum spuneam mai înainte: tragedia umanităţii trebuie să o trăieşti ca pe propria ta nenorocire. Nu trebuie judecate aceste aspecte, pentru că sunt slăbiciuni. Mai întâi de toate există riscul să fii subiectiv, când vezi că se întâmplă astfel de lucruri. Pentru că s-ar putea întâmpla ca un preot, să ia o măsură care se potriveşte pentru salvarea lucrurilor şi tu, care nu ştii în ce direcţii sunt lucrurile, să nu îţi dai seama de tactica pe care o foloseşte ca să salveze lucrurile şi atunci îl judeci, dar ai judecat negativ. Şi  vă mai spun, oricât ar fi de bolnav preotul, acesta are harul să te lege şi să te dezlege. 

35:49 -Dacă bei vin dintr-un pahar de pământ, sau dintr-un pahar de cristal, vinul este acelaşi. La fel este şi cu harul preoţiei. Trebuie cu orice preţ ca dumneavoastră să plecaţi cu gândul să nu mai judecaţi preoţimea, să nu mai judecaţi credincioşii din jur, sau că în Biserică se petrece cine ştie ce. Biserica trebuie caracterizată după spusele divine ale Mântuitorului Hristos. Nimeni nu a plecat să slujească Mântuitorului Iisus Hristos fără să cunoască şi să folosească învăţătura Sa. Dar pe drum s-au întâmplat atât de multe lucruri: Petru s-a lepădat, dar asta nu înseamnă că învăţătura creştină nu a fost adevărată şi multe altele, pentru că Petru a realizat greşeala în care a căzut, iar ridicarea lui a fost mult mai importantă decât căderea lui. Mai întâi de toate, Dumnezeu ne iubeşte mai mult, decât ne urăşte diavolul, ceea ce înseamnă un îndemn nemaipomenit, pe care trebuie să ni-l însuşim.

36:44 – Interlocutor: -Nu ne refeream la preoţi, ci vorbeam despre acei credincioşi care neglijează Sfânta Liturghie, pentru anumite cântări, sau pentru un anumit stil de viaţă.

37:04 – Pr. Arsenie: -Aceasta este o altă întrebare. Ocupaţi-vă de dumneavoastră mai întâi. Suntem vinovaţi de faptul că este acela vinovat, acesta este răspunsul. Adică trebuie să-l iubeşti, trebuie să nu-l urăşti pentru poziţia ta morală, pentru poziţia ta de creştin şi să ştiţi că îl ajută harul lui Dumnezeu şi pe cel de lângă tine. Chiar dacă tu nu i-ai spus nici un cuvânt rău, dar ai avut curajul să-l preţuieşti, chiar dacă nu-l iubeşti, dar cel puţin dacă nu-l urăşti, l-ai ajutat foarte mult. Poţi să zici pentru el: „Doamne miluieşte-mă”. Până acum aţi îndrăznit, sau aţi început să faceţi acest lucru, adică să îl iubeşti pe vrăjmaşul tău? Iată, vă spun că numai în literatură se ştie acest lucru. Dar nu a încercat nimeni să iubească pe vrăjmaşul lui, pe cel care îi face rău, pentru că l-ar ajuta harul lui Dumnezeu, pentru că îl ajută mult iubirea ta faţă de el, sau nerăutatea ta faţă de el.

38:14 –Deci, cu orice chip nu te izola de dumnezeu şi de aproapele tău. Degetul mic, care este cel mai mic şi pare neînsemnat, este de o valoare nemaipomenită, în componenţa fiinţei trupeşti. Medicul este cel care îşi dă cel mai bine seama de importanţa unei răni la unghia cea mai neînsemnată. Dumneavoastră şi noi toţi suntem răspunzători de faptele greşite ale celuilalt, pentru că nu l-am iubit, că în momentul în care îl iubeam, îl ajuta harul lui Dumnezeu. Lucrul acesta se aplică şi la săraci: lui dacă ai să-i dai ceva fă acest lucru, dar preţuieşte-l. Dacă l-ai dispreţuit, asta este supărarea cea mai mare a săracului. De ce nu ai zis: „Doamne miluieşte-l”, sau „frate, nu am ce să-ţi dau, dar uite, îţi dau o mână caldă”. Şi fii sigur că îţi va mulţumi, pentru că aşa ceva nu prea a dat nimeni. Adică a văzut cerşetorul acela, care îl reprezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos, că tu l-ai preţuit ca pe Hristos. Dacă încercaţi să iubiţi oamenii ca pe Hristos, atunci nu aţi mai vedea că el greşeşte, sau că face altceva rău. Nu vă doare inima de el pentru că a greşit, dar constataţi cu diavolul este la mijloc, că a făcut nu ştiu ce lucru şi vă pare rău.

39:37 – Interlocutor: -Credeţi că omul poate să trăiască o viaţă total în afara lui Hristos?

39:39 – Pr. Arsenie: -Nu se poate. Am mai spus că numai în Biserică este viaţă. În afara Bisericii nu există nimic. În afara Bisericii nu există decât eşecuri şi trebuie să spun că În afara Bisericii există numai iadul. Nu m-am grăbit să spun „iad”, pentru că este ultima fază. În afara Bisericii nu există mântuire. Dacă dumneavoastră puneţi în slujba lui Dumnezeu toate gândurile, toate lucrurile, atunci într-adevăr sunteţi omul de valoare al Bisericii, adică atunci sunteţi omul lui Hristos. Şi ca să fii omul lui Hristos, este un lucru greu de realizat şi pentru aceasta trebuie să ştii să te smereşti cu adevărat.

40:30 -O persoană a bătut la uşa Mântuitorului şi Acesta l-a întrebat: „Cine este acolo?” Şi el a răspuns: „Eu sunt, marele tău trăitor” Iar El i-a răspuns: „Nu eşti pregătit, nu intri” Omul, care era într-adevăr un om sincer s-a întrebat în sine: „De ce oare nu m-a primit?” S-a gândit, s-a frământat, că era cinstit şi a realizat că a zis: „EU SUNT…”. Ce eşti de fapt? Nu eşti nimic. Şi

s-a dus a doua oară şi a bătut. „Cine este acolo?”, a întrebat Mântuitorul. Iar el a răspuns: „Tu eşti”. „Dacă tu eşti eu, atunci intră”. Acum era smerit ca şi Hristos. Şi zice un Sfânt Părinte: „Dumnezeu îşi adună dumnezeii, după har”. Ca să fim ai lui Hristos trebuie să ştim să ne smerim. Să nu creadă cineva că fără smerenia aceasta va primi bucuriile Raiului şi ale veşniciei. Nu există aşa ceva, dragii mei. Şi pe urmă, dacă trăieşti o viaţă creştină, a iubirii şi smereniei în Hristos, deja eşti în veşnicia fericirii, deja se conturează vizibil chiar Împărăţia lui Dumnezeu în tine.

42:13 –Noi nu putem să vorbim despre o împărăţie veşnică în viitor, ci trebuie să recunoaştem că există în noi această fericire, această dacă, bineînţeles mai întâi de toate, nu trebuie să ne gândim la mântuire propriu-zis, ci la cucerirea lui Dumnezeu şi cum Îl putem cuceri, decât prin smerenie şi atunci ne este asigurată şi mântuirea.

42:35 – Interlocutor: -Părinte, în Sfânta Evanghelie se spune că „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li se ştrepezesc dinţii”. Ce înseamnă?

42:40 – Pr. Arsenie: -Este posibil să aibă dreptate, pentru că am făcut o constatare personală: acum, ca duhovnic, când afli atâtea lucruri, vă spun că ştiu un caz în care s-a născut un băiat fără degete, şi doar arătătorul îl avea. Şi se scria despre el cu foarte multă milă, cum apuca cu acel deget foaia de hărtie, lingura şi aşa mai departe. Acea persoană a născut un copil exact ca el, fără degete. Aşadar, dacă este vorba, din punct de vedere biologic, să se nască un copil identic cu părinţii săi, ca o consecinţă a faptelor acestora din urmă, sau ca o moştenire genetică, atunci sigur că agurida aceasta o putem pune şi la figurat. Se nasc cu defecte, însă Dumnezeu nu a lăsat drumul mântuirii la discreţia defectelor oamenilor. Şi a dat harul, darurile, educaţia creştină, botezul, care te scapă de toate. Ne-a dat educaţia, ca să ştim să scăpăm de cel rău, chiar rău fiind, criminal fiind, putem deveni sfinţi ai lui Dumnezeu.

43:58 -Aceasta este educaţia care trebuie, cu orice preţ să nu se neglijeze, ci trebuie înmulţină în orice clipă, în sensul de orice clipă trăită, fără să vă gândiţi la viitor. Lăsaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele. Trăieşte tu clipa aceasta, cea de acum, aşa cum trebuie şi astfel, ţi-ai asigurat şi viitorul şi ţi-ai reparat şi greşelile trecute. Deci, cine trăieşte momentul, scapă de greşelile şi defectele trecute şi cucereşte şi viitorul. Intervine educaţia lumii creştine, dar s-ar putea să te naşti cu defecte sufleteşti, însă vă spun că, aceste lucruri se pot pune la punct prin învăţătura creştină. Este mai greu pentru cineva care are defecte, este defectuos, să fie cum trebuie, dar este posibil. Cel care are rănile acestea văzute, sau nevăzute, să nu creadă că este desăvârşit, pentru că există unele păcate care se numesc, în duhovnicie, păcatele lipsirii, adică, faptele bune pe care puteai să le faci în viaţă, dar nu le-ai făcut.

45:10 -De acestea eşti foarte răspunzător. Zice şi Sfântul Apostol Iacov: „Cine poate să facă un bine şi nu-l face, acesta săvârşeşte un păcat”. Adică, acestea sunt faptele lipsirii, care sunt luate în considerare la vămi, la ultima repriză dacă pot să zic aşa, ultimul drum de cercetare a procesului sufletului. Eşti cercetat de păcatele de care poţi să fii nevinovat raţional, dar şi de atâtea fapte bune, pe care puteai să le faci şi nu le-ai făcut. Deci acest lucru, în ceea ce priveşte naşterea cu diferite defecte, este o consecinţă a mâncării aguridei părinţilor. Este adevărat. Însă vă spun că, nu este lipsit de mântuire omul care se naşte cu defectele acestea, pentru că intervine viaţa creştină. Nu există nimic să nu fie iertat prin Jertfa supremă de pe Golgota. Când zic „să ierte” nu mă refer numai la păcate, ci să hărăzească lumea cu daruri deosebite, să se înalţe, să se sfinţească, pentru că Mântuitorul Iisus Hristos nu ne-a adus numai ce a pierdut Adam, ci ne-a adus mult mai multe lucruri: harul mântuirii veşnice, în sensul de dumnezeire, să te ridici la Dumnezeu, aşa cum spun marii trăitori: „Când te ridici la Dumnezeu eşti mare ca El şi atunci când El coboară la tine, este mic ca şi tine”.  

46:49 – Interlocutor: -Părinte, ce ne puteţi spune despre posibilitatea criticii în Biserică? Există critică ziditoare în Biserică?

47:03 – Pr. Arsenie: -Aş putea să vă răspund 

la această întrebare referindu-mă la cuvântul „critică”, care nu înseamnă numaidecât a judeca pe cineva. Critica încununează opera. Dar ce critică ziditoare să permitem noi ca să existe, la ce vă referiţi?

47:36 – Interlocutor: -Dacă se poate critica orice lucru în vreun fel ziditor în Biserică? Nu să criticăm oamenii, sau de a judeca oamenii, ci de a critica o stare de fapt, o situaţie, faptul că s-a întâmplat un lucru.

42:53 – Pr. Arsenie: -Adevărul trebuie apărat de către orice creştin. Chiar un cleric superior, dacă nu ar susţine adevărul şi aici vorbesc de adevărul creştin, adevărul mântuitor, poate fi înfruntat, având conştiinţa că nu înfrunţi clericul, ci înfrunţi eretic, ideea eronată, falsul. Dar, dacă v-aţi referi la o serie întreagă de mişcări, care se fac pentru că aţi vorbit, pentru că aţi râs, astea sunt deja lucruri care nu mai trebuiesc discutate. Este acelaşi lucru ca şi în fotografie, atunci când iese un clişeu măzgălit. Este îngăduită critica, dar nu şi judecata. A critica pe cineva, sau o operă, o încununezi. Dar, dacă se judecă un cleric, acest lucru este de neiertat, ţinând cont de faptul că sunt cei care emană forţa şi harul lui Dumnezeu şi de aceea ochii oamenilor sunt permanent aţintiţi asupra lor. Însă preoţii au posibilitatea să se mântuiască mai uşor decât tine, cel care îi judeci, pentru că au harul şi au lucrările bisericeşti în mână şi trebuie să fie foarte atenţi să nu fie prilej de sminteală. Şi să ştiţi că, nu a fost făcut cleric fără voia lui Dumnezeu, care îl păzeşte şi îl ajută în tot ceea ce face. Dar, am mai spus: de ce stai cu ochii pe celălalt şi nu stai cu ochii pe tine însuţi? Te-ai dus acolo la Biserică, la Hristos şi acolo ai judecat faptul că preotul a luat-o la dreapta, în loc să o ia la stânga, sau invers.

49:56 -Sunt nişte lucruri greşite, judecarea mişcării lui şi altele asemenea. Este o mare greşeală. Pentru că vă repet: dacă vinul îl bei dintr-un pahar de lut, sau dintr-un pahar de cristal, tot vin este. El se serveşte din Sfântul Potir unde se preface în Sfântul Sânge, pentru că nu vrednicia preotului a făcut marele transformări: din vin în Sfântul Sânge şi din pâine în Sfântul Trup, ci harul şi puterea lui Dumnezeu. Deci, preotul fie vrednic, sau fie nevrednic, nu este în funcţie de această judecată prefacerea celor sfinte, ci este în funcţie de harul şi puterea lui Dumnezeu. Aşa că, nu te grăbi să-l judeci, că faci o enorm de mare greşeală. Şi trebuie să revin la o întrebare anterioară: judecând pe un ticălos, care poate chiar că a ucis, sau cine ştie ce a făcut este păcar, dar cu atât mai mare este păcatul judecând un preot şi pentru aceasta vei fi şi mai mult osândit. Te-ai dus la Hristos, roagă-te la Hristos să-l ajute. Dragii mei, repet: noi personal suntem vinovaţi de toate greşelile care se fac în lume şi trebuie să avem permanent această poziţie de jertfă. Pentru că, să ştiţi dumneavoastră, taina mântuirii omului pentru fiecare dintre noi se săvârşeşte pe Cruce, înţelegând faptul că această Cruce este cel mai mare folos al pământului şi al creaţiei întregi. Deci, jertfeşte a nu-l judeca pe celălalt că a făcut greşeli. Iar dacă ştii acestea şi intri în Biserică, unde este harul lui Dumnezeu şi îl judeci pe preot, amarnic greşeşti.

51:34 -Obişnuiţi-vă toţi să-L vedeţi acolo pe Hristos, pentru că spune aşa o rugăciune pe care o citeşte preotul, înainte de Heruvic: „Că Tu eşti Cel Ce aduci, Cel Ce Te aduci, Cel Ce primeşti, Cel Ce Te împarţi…”. Mântuitorul Iisus Hristos atunci va spune: „Părinte, fără tine, fără harul tău al preoţiei, nu pot să fac lucrul acesta. Şi poate că acela că nu este un preot învăţat sau sfânt, dar harul divin în el şi atunci, tu te-ai osândit amarnic judecându-l. Acela răspunde de faptele lui personale, dar tu vei răspunde şi de faptele lui, pentru că l-ai judecat. Un mare pustnic a primit odată, acolo în pustiu, un credincios din satul lui, în vizită. Şi în satul lui era un om foarte defectuos. Şi a întrebat pustnicul: „Acela tot aşa este?”. Şi i s-a răspuns: „da părinte tot aşa”. Şi a zis părintele: „Of, of, of”. A doua zi a venit îngerul la pustnic şi i-a spus: „M-a trimis Dumnezeu să te întreb unde să pună sufletul acelui om, căci a murit astă noapte, în Rai, 

sau in Iad că tu eşti cel care l-ai judecat”. Şi s-a căit acel pustnic toată viaţa, în plâns şi amar, să-i dea Dumnezeu un semn de iertare şi încă nu a primit acel semn, cu toate că cel din satul lui era păcătos, dar l-a judecat. Trebuia să zică doar: „Doamne miluieşte-l! Doamne apără-l!”

53:08 -Încă odată, repet: noi suntem vinovaţi de greşelile altora. Adică, dacă este iubire, atunci iubire să fie în adevăratul sens al cuvântului. Trebuie să priviţi lucrurile într-adevăr aşa cum sunt ele cu adevărat: sunt om cu mâini şi cu degete şi cu inimă şi cu toate celelalte. Învăţătura creştină este integritatea fiinţei omeneşti şi atunci nu trebuie să facem abateri de la o serie întreagă de lucruri, care ne ajută, sau care aparent ne ţin viaţa pe loc. Cred că cei mai mulţi în iad sunt aceia care vorbesc de rău. Se scuză: „Ce, numai eu vorbesc? Nu merită acela ce a primit?” Nu. Dacă este vinovat cinev tu eşti eşti acela. Eşti vinovat de vinovăţia lui, pentru că nu te-ai rugat pentru el şi bineînţeles, dacă l-ai judecat, mai mare greşeală ai făcut.

54:24 – Interlocutor: -Părinte, cu privire la această vină a noastră, pentru toate greşelile, sau pentru răul din lume, mulţi spun că ei nu răspund decât pentru propriile păcate, păcatele lor personale şi nu se amestecă în restul. Ce ne puteţi spune despre acestea?

54:40 – Pr. Arsenie: -Nu mă înteresează de ce spun ceilalţi. Dragii mei, ne interesează de ce spune Hristos. Acesta este singurul lucru care trebuie să ne intereseze. Şi ce a spus Mântuitorul Hristos ne interesează, pentru că El ne-a sfătuit bine: „Să vă iubiţi unul pe altul. Să vă iubiţi pe duşmanii voştri”. Acesta este răspunsul.

55:01 – Interlocutor: -Părinte, cum poate fi privit progresul, sau civilizaţia din punctul de vedere al Bisericii, din interiorul Bisericii?

55:16 – Pr. Arsenie: -Civilizaţia este una şi învăţătura creştină, trăirea creştină, care este salvatoare, este alta. Însă, un om civilizat poate mai uşor să se adapteze învăţăturii creştine, care oferă o mare ordine, este justificată, este argumentată şi este imposibil  să nu crezi ei. Uitaţi, se zice că poporul roman, era foarte drept, creator, pentru că ei cucereau şi apoi zideau. Înainte de venirea Mântuitorului Hristos, Dumnezeu le-a dat biruinţe acestor romani, ca să pregătească, oarecum, lumea, dacă pot să zic aşa, pentru primirea unei învăţături divine extraordinare, tocmai pentru că ei erau mai civilizaţi, şi puteau înţelege mai bine adevărurile de credinţă. Deci civilizaţia joacă un rol pozitiv, dar nu mântuitor. O civilizaţie evoluată are ocazia să înţeleagă mai uşor o învăţătură creştină mai dificilă, sau mai delicată. Francezul ar spune: „L’Espirit de finesse”, adică „spiritul de fineţe”.

56:48 – Interlocutor: -Credeţi că progresul societăţii noastre, a societăţii moderne de astăzi, a ajutat omul în viaţa creştină, sau i-a adus şi anumite căderi?

57:00 – Pr. Arsenie: -Fără discuţie că a fost un ajutor, pentru că şi el învaţă să nu furi, să fii cunpătat. Cu toate acestea, în miezul acestei civilizaţii au ajuns păcate foarte grave, pentru că nu a avut o înfrânare creştină. Bineînţeles că a ajutat, pentru că au fost popoare drepte, dar nu şi mântuitoare. Biserica creştină nu învaţă mai întâi, ci în primul rând sfinţeşte. Pentru că se reflectă nu faptul că a cucerit pământul, cum ar fi făcut o civilizaţie oarecare, ci se reflectă faptul că a cucerit, mai întâi, Împărăţia Cerurilor şi atunci se arată că Biserica ajută la sfinţire. Putem spune, referitor la progresul civilizaţiei şi aşa: „Îmi place să merg la drum cu tine, că ştiu că nu mă furi, că ştiu că nu mă pârăşti, că ştiu că eşti civilizat, că eşti un om civilizat. Cu toate acestea, nu m-ai îndemnat, nu m-ai încurajat spre răspunderea creştină pe care o am.

58:25 – Interlocutor: -Dar se observă că modernismul, cu tot ce a adus el, televiziune şi toate noutăţile, are şi părţi negative!

58:30 – Pr. Arsenie: -Este acelaşi răspuns spus înainte. Nu putem să oprim acest lucru, pentru că modernismul a făcut viaţa mai uşoară. Bogăţia nu este un păcat în sine şi nici sărăcia nu este o virtute. Adică, modernismul a adus o serie întreagă de lucruri uşoare, dar modernismul nu este vinovat de faptul că tu eşti leneş, în momentul în care cunoşti metodele care te îndeamnă contrariul. Poţi să fii pe un pat cu puf şi să te rogi la Hristos şi eşti la fel ca unul care doarme pe scândură. Dar acest 

modernism, a introdus şi o oarecare moleşeală, care nu se recomandă. De aceea, nu se încurajează prea mult modernism, pentru că duce la lenevire şi la moleşeală, te poate duce la scăderi. Suferinţa de subţiază mai mult şi te aseamănă mai mult cu numele tău, specific unui om mântuit, unui om veşnic, împreună locuitor cu îngerii. Cum poţi să condamni televizorul? Televizorul este un segment de informare. În 24 de ore afli tot ce este pe faţa pământului. Te orientează, deci îţi uşurează viaţa. Într-adevăr sunt şi diferite scene, dar trebuie să fii stăpân pe tine. Televizorul nu este altceva decât mersul tău pe stradă, care te poate sminti, sau te poate duce de unde ai plecat. De ce judeci nu ştiu ce evenimente, sau vezi cine ştie ce scene? Fii stăpân pe tine. Şi dacă eşti stăpân pe tine, mai mare plată primeşti, decât dacă nu ai fi văzut lucrurile acestea şi te-ai smintit, în propria ta persoană.

1:00:23 – Interlocutor: -Acum, în familie, oamenii petrec foarte mult timp în faţa televizorului, aproape tot timpul lor liber, atât cât stau împreună. Membrii familiei stau la televizor foarte mult timp. Cum să privim aceste lucruri?

1:00:37 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, uite ce vă răspund: dacă ar fi cu putinţă să-i întrebăm pe cei de sus: „Ce v-a costat de a-ţi ajuns la atâta fericire”, cu siguranţă ne-ar răspunde asta: „timp puţin, petrecut bine”. Aceasta am face. Dar dacă tu îţi pierzi timpul acolo, în faţa televizorului, înseamnă că eşti prea comod pentru a te întâlni cu Dumnezeu. Este adevărat faptul că, uneori televizorul să joace un rol de destindere, adică te mai relaxează, te mai pune într-o situaţie de liniştire sufletească. Dar dacă o persoană stă numai acolo, poţi să spui că este vinovată. Eu aceasta vă spun: „Puţin timp petrecut bine”. De ce numai la televizor? Sau mai poţi să te uiţi acolo şi să zici: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sau poţi să te gândeşti că numai ziua de astăzi este o zi sigură a noastră, dar de ziua de mâine nu mai este sigur. Şi atunci, dacă eşti un om creştin şi cu o conştiinţă subţire, spui: „Stai aşa, ca mâine pot să nu mai fiu. Ia să fac şi eu câteva rugăciuni. Ia să preţuiesc altfel timpul. Nu doar să pierd vremea acolo, la televizor. De ce o pierd acolo?”. Eu am încercat să-l apăr pe televizor, dar nu te pot apăra pe tine, care te foloseşti numai de el.

1:02:11 – Interlocutor: -Ni se spune în societatea noastră să fim tot mai toleranţi. Care al fi limitele toleranţei noastre, la noi creştinii, faţă de răul din lume?

1:02:23 – Pr. Arsenie: -Limita este până la păcat. Metoda cea mai bună şi cea mai sigură este blândeţea, dar nu întotdeauna şi toleranţa. Pentru că: „Cine cruţă nuiaua, urăşte copilul”, spunea regele Solomon. Dar ca metodă de creştere, de formare, de educaţie, tot pogorământul, adică tot blândeţea este bună. Pentru că o atitudine aspră a părinţilor asupra copiilor, îi face pe aceştia din urmă să asculte de frică şi sfatul prinde numai în piele. Dar dacă este o sfătuire cu blândeţe, sfatul prinde mai în adânc. Copilul va face tot ce vrea el, că aşa este omul, neastâmpărat, nu va face ce trebuie. Dar cândva, pentru că a primit sfatul în adânc, îşi dă seama şi atunci eu pot să spune că ei mă vor asculta şi după moartea mea. Pentru că, s-a trezit în ei conştiinţa pe care le-a sădit-o sistemul meu tactic de a le face educaţie. Aşadar, toleranţa nu este rea, dar nu este nici întotdeauna bună. Pentru că există canoane, dar chiar şi aceste canoane, dacă este un duhovnic iscusit, trebuie să le vadă şi pe ele destul de elastice, pentru că aşa sunt: elastice. Adică, în momentul în care există pocăinţă, întoarcere, nu mai este nevoie să te opresc de la Sfânta Împărtăşanie douăzeci de ani, ci doar două luni, sau o lună, sau un an, depinde de păcate. 

1:04:30 – Interlocutor: – Dar toleranţa faţă de atitudini sociale, faţă de sectarism, faţă de homosexualitate este bună, sau să devenim intoleranţi?

1:04:37 – Pr. Arsenie: -Uitaţi ce este: un părinte aşezându-se în locul celor pe care îi spovedea, întrebat fiind, spunea aşa: „Părinte eşti orb? Da, sunt orb. Eşti olog? Da, sunt olog. Eşti desfrânat? Da, sunt desfrânat. Eşti lacom? Da, sunt lacom. Eşti eretic? Nu”. A spus el. „Orice, numai aceasta nu. Tot ce mi-ai 

spus până acum, mă priveşte pe mine personal, dar când ai spus eretic, îl priveşte pe Hristos şi nu sunt eretic”. Şi atunci, în privinţa aceasta, odată taci, a doua oară taci, a treia oară fă-te sabie, atunci când este vorba de adevăr. Adevărul trebuie apărat cu orice chip. Deja v-am spus: chiar cleric superior, dacă nu ar susţine adevărul, ai voie să-l înfrunţi. Nu trebuie să ne mâniim, decât asupra celor care nu ţin la adevăr. Repet: adevărul trebuie apărat. Un împărat a chemat odată trei sfetnici de-ai lui să-i întrebe, în faţa altor sfetnici, ce este cel mai tare în lume. Primul zice: „Cel mai tare în lume este vinul”. Vă închipuiţi că a şi argumentat acest răspuns şi s-a constatat că este bun răspunsul. L-a chemat pe al doilea, care a răspuns: „Cel mai tare în lume este împăratul”. Împăraţii erau în trecut şi teocraţi, adică erau cei care comandau în numele divinităţii. Demonstrând răspunsul, cel de-al diulea l-a biruit pe primul. L-a întrebat şi pe al treilea, care a răspuns: „Cel mai tare în lume este femeia, dar de neînvins este adevărul”. Acesta este şi răspunsul meu. Adevărul trebuie apărat cu orice chip, chiar cu preţul vieţii. Fericit este cel care a murit pentru adevăr. Şi ne întrebăm: de ce să nu ne jertfim, când este vorba să apărăm adevărul, atât de susţinut, de apărat şi de jertfit de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos?

1:06:41 – Interlocutor: -Este bine să luăm atitudine şi împotriva aberaţiilor din societate?

1:06:46 – Pr. Arsenie: -Sigur că este bine, nici nu se mai pune problema. Trebuie apărat adevărul şi aici nu mă refer la o singură persoană, ci mă refer la întreaga societate. Există presă, există o serie de sisteme şi mijloace, care se pot folosi pentru a apăra adevărul, dar nu un adevăr încuiat de răutate, sau de ranchiună, sau forţat, sau altceva.

1:07:14 – Interlocutor: -Părinte, ce efect are faptul că o Taină a Bisericii, cum ar fi Taina Cununiei, nu este săvârşită complet?

1:07:24 – Pr. Arsenie: -Atunci nu mai este taină. Însă, există la Taina Botezului, că aţi spus Taine şi nu v-aţi referit numai la una singură, situaţia în care dacă s-a spus formula: „Se botează robul lui Dumnezeu … în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, atunci Taina rămâne valabilă. S-ar putea întâmpla ca cineva să se boteze un copil care moare şi canoanele dezleagă chiar pe mama lui, sau moaşa, să-i spună această formulă: „Se botează…în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Atunci copilul rămâne botezat. Însă doar în caz de moarte se aplică această situaţie. Dacă după rostirea formulei botezului copilul n-a murit, se duce la preot şi i se citeşte lepădările şi celealaltă rânduială, dar nu i se mai zice încă odată formula „se botează…în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” pentru că deja a fost zisă odată. Aşa de mare este Taina Botezului. Această situaţie este la botez, dar la cununie nu se aplică. Mai vine câte o persoană şi spune că i s-a făcut numai jumătate de cununie. Nu există aşa ceva. S-a făcut logodna, aceea este altceva, dar logodna nu este taină, şi este un fel de înţelegere, prin care se primesc verighetele, în vederea săvârşirii Tainei care urmează. Deci, nu recomand să se săvârşească o Taină incomplet, mai ales a Nunţii. 

1:09:19 – Interlocutor: -Este o datorie creştină cunoaşterea istoriei neamului din care faci parte, a neamului nostru românesc în cazul românilor?

1:09:26 – Pr. Arsenie: -Da, este nevoie să se cunoască istoria neamului, pentru că spunem următoarea situaţie: dacă se rătăceşte un copil, însă care ştie pe ce stradă stă şi cum o ceamă pe mama lui şi pe tatăl lui, atunci părinţii îl găsesc repede. Acest lucru este cu atât mai important, cu cât locuieşti printre cei de alt neam. Astăzi am fost nevoit să vorbesc cuiva ceea ce vă voi spune acum, pentru că aveau un copil care fura: într-un sat de munte s-a rătăcit în pădure fetiţa şefului de post. Regele, care era la vânătoare, a găsit acea fetiţă în pădure. Drăgălaşă, nevinovată, aşa de dragă i-a fost încât a luat-o în braţe şi a întrebat-o: Cine eşti tu? De unde eşti tu? Timidă şi speriată, fata a reuşit să-l lămurească pe rege, neştiind în braţele cui se află, pentru că nu avea să ştie că stă în braţele regelui, chiar dacă era fata şefului de post. I-a spus că tatăl ei are puşcă şi aşa s-a dus regele cu fetiţa în braţe, la şeful de post. Vă închipuiţi care a fost reacţia sefului de post, când a văzut aceasta. Regele i-a spus: Uite, ţi-am găsit fetiţa, dar este aşa de drăgălaşă, dă-mi-o mie că o fac prinţesă. Seful de post ce era să zică? A luat poziţia de drepţi şi i-a dat fata. Aşadar, care a fost primul lucru care a lămurit situaţia? Cunoştinţa cât de cât a fetiţei, de unde şi a cui este. Nu vă mai spun faptul că, acolo la palat, a ajuns foarte deşteaptă şi pe lângă celelalte prinţese, ea era prima şi nu ştia nimeni că nu este cu adevărat o prinţesă. S-au îndrăgostit de ea mulţi prinţi şi când a venit vremea să se căsătorească cu un mare ambasador din Europa, s-a constatat că avea un mare defect: fura tot ce prindea. Şi atunci regele, ca să nu se facă de ruşine în faţa alaiului de peţitori, a dus-o înapoi la şeful de post spunându-i: Uite, ia-o înapoi că fură foarte mult. Lăsam la o parte faptul că ea nu a ştiut să valorifice poziţia pe care o avea, dar, mică fiind, a lămurit lucrurile prin isteţimea ei.

1:11:45 -Desigur că este bine să cunoşti istoria neamului tău, mai ales un român care are un trecut atât de plin de credinţă şi de jertfă pentru credinţă şi neam. Uitaţi-vă la toţi domnitorii noştri, toţi au jertfit pentru Dumnezeu într-un fel sau altul, construind biserici, sau jertfindu-şi propriile vieţi. Numai la unele neamuri creştine domnitorii, regii şi împăraţii se închinau atunci când plecau la războaie. Nu mai vorbim de Ştefan cel Mare, care a fost deosebit în felul lui, construind după fiecare bătălie câte o biserică. Deci, e foarte bine să cunoşti istoria neamului. Altfel cum poţi să trăieşti? Ce, eşti un om al pădurii, o maimuţă oarecare, să nu ştii de unde vii? Cel dintâi se învaţă istoria neamului.

Transcriere şi prelucrare de către Diac. Marian Pătraşcu

Sursa: doxologia.ro


Alte articole:
Video:
Anunțuri
  1. irina
    Ianuarie 20, 2012 la 1:02 am

    sunt sfaturi duhovnicesti folositoare..Felicitari

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: