Prima pagină > Cântările Ortodoxiei > Απολυτίκιο της Αγ. Ευφημίας – 16 ΣΕΠΤΕΜΒΡΙΟΥ / TROPARUL ŞI VIAŢA SF. EUFIMIA – 16 septembrie (GREEK, ROMANIAN, ENGLISH)

Απολυτίκιο της Αγ. Ευφημίας – 16 ΣΕΠΤΕΜΒΡΙΟΥ / TROPARUL ŞI VIAŢA SF. EUFIMIA – 16 septembrie (GREEK, ROMANIAN, ENGLISH)

Απολυτίκιο της Αγ. Ευφημίας – 16 ΣΕΠΤΕΜΒΡΙΟΥ

 TROPARUL ŞI VIAŢA SF. EUFIMIA

16 septembrie

 

Pomenirea Sfintei Marii Muceniţe şi Prealăudatei Eufimia cea din Calcedonia.

Eufimia

Sfânta Mare Muceniţă Eufimia s‑a născut, a crescut şi s‑a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăţiei lui Diocleţian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznu­ieşte pomenirea ei. Iar acum se pomeneşte acea mi­nune care s‑a făcut de cinstitele ei moaşte în vremea Sinodu­lui al IV‑lea a toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s‑a ţinut în Calcedon la anul 451, prin care minune s‑a dovedit şi s‑a întă­rit mărturisirea dreptei credinţe. Această mi­nune a fost hotar al Sfinţilor Părinţi, ca să nu treacă spre împărtă­şirea celor rău credincioşi.

Şi s‑a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei şi Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tâ­năr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nos­tru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască şi pe cea omenească, într‑una singură. Şi pe mulţi din rânduiala duhovnicească şi mirenească i‑au amăgit cu această rea credinţă a lor; iar pe bărbaţii şi boierii care erau în palatul împărătesc i‑au vătămat cu acel eres şi aveau mare ajutor de la ei. Iar când s‑a ţi­nut în Efes sinodul cel de loc (după cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu mulţi ani înainte), iar mai de­grabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfinţitul Flavian (po­menirea lui la 16 fe­bruarie), patriarhul Constantinopolului şi mărturisitorul dreptei credinţe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor şi cu Eutihie, atunci s‑a întărit mai mult acel eres şi era primit ca o credinţă dreaptă, iar credinţa ortodoxă era lepădată ca o rea credinţă oarecare. Deci era de trebuinţă să se adune al pa­tru­lea Sinod a toată lumea, al Sfinţi­lor Părinţi, pentru lepădarea acelui eres şi spre întărirea dreptei credinţe.

In vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a tre­cut din această viaţă către Domnul. Iar după el a luat îm­părăţia îmbunătăţitul şi plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Aceşti râvnitori ai dreptei credinţe, văzând Biserica tul­burată de eresuri şi feluritele certuri ce se făceau în ea, au po­run­cit să se adune în cetatea Calcedonului Sfinţii Pă­rinţi din toată lumea creştină, ca să cerceteze şi să hotărască toate cele pentru dreapta credinţă. Deci s‑au adunat Sfinţii Părinţi în nu­măr de 630, cu preasfinţitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului şi cu preasfinţitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului şi cu trimişii preasfinţitului Leon, Papa Romei. Şi au fost de faţă şi rău‑credin­cioşii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, şi ceilalţi arhie­rei de un gând cu ei, şi Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, în­cât mul­ţimea ereticilor era fără de număr. Şi toţi împreună cu Sfinţii Părinţi făceau Sinodul, adunându‑se în biserica Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, care este în cetăţuia din­spre Bosfor; pentru că acea biserică ţinea de scaunul mitropoliei Calcedonului şi era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. În ea se odihneau şi moaştele acestei mari muce­niţe, de la care se făceau minunate şi preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.

În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hris­tos, în toţi anii izvora sânge din cinstitele ei moaşte, ca şi cum ar fi curs dintr‑o rană, şi se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură şi acoperit de o lespede tot de marmură, având înăun­tru moaştele sfintei, puse într‑un sicriu de lemn. In acel mor­mânt de marmură, în partea stângă, era o feres­truie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era în­cuiată cu tărie şi se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, nu­mai episcopul singur, după cântarea rugăciu­nilor de toată noaptea şi înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un bu­rete legat de o vărguţă lungă de fier. Băgând acolo buretele us­cat, îl scotea plin de sânge şi îl storcea într‑un vas cinstit, pregă­tit pentru aceasta. Iar popo­rul văzând sângele acela, înălţa slavă atât lui Dumnezeu, cât şi Sfintei Muceniţe Eufimia şi se ungea cu el spre binecuvântare şi tămăduirea neputinţelor lor.

Acel sânge era foarte bine mirositor, ca şi cum era ames­te­cat cu un mir de mult preţ, însă nici un fel de mir din cele pă­mânteşti nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârşea cu neasemănare toate aromatele şi tă­măduia toate bolile. Iar sfânta muceniţă izvora din cinstitele ei moaşte un sânge mirositor şi tămăduitor ca acela, nu nu­mai în vremea prăz­nuirii sale de peste an, ci uneori şi în alte vremi, şi mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plă­cut lui Dumnezeu, cu viaţă îmbunătăţită. Se făceau încă şi arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credinţă: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică şi la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii şi o chemau în ajutor. Şi alergau spre închinare cu credinţă la dânsa în Calcedon popoare din toate ţările şi cetăţile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându‑se Sinodul Sfinţilor Pă­rinţi celor din toată lumea, împăraţii au poruncit ca acolo să se săvârşească.

La acel sinod, făcându‑se multă neînţelegere şi ceartă a dreptcredincioşilor creştini cu ereticii, pentru că rău credinci­o­şii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfinţitul Anatolie, sfătuindu‑se cu ceilalţi sfinţi pă­rinţi, a zis către eretici: „Să scrieţi voi într‑o carte mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră şi amândouă scri­sorile, pecetluindu‑le, să le punem în mormânt la preacin­stitele moaşte ale Sfintei Mare Muceniţe Eufimia, apoi să ne ru­găm soborniceşte lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plă­cută a sa, să ne descopere care este credinţa cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toţi au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărţi: dreptcredincioşii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu‑le cu peceţile lor şi des­coperind mor­mântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Şi ia­răşi acoperind mormântul, l‑au întărit cu pe­cete împărătească şi cu strajă şi s‑au rugat trei zile cu postire.

Şi sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sino­dul s‑au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia şi, desfă­când pe­cetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoa­rea celor dreptcredincioşi şezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor rău‑credincioşi zăcând la picioarele ei. Şi de mi­rare era şi aceasta, că ea şi‑a întins mâna sa spre împărat şi spre patriarh ca o vie, dându‑le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toţi s‑au umplut de bucurie negrăită şi au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de la­udă şi de mulţumire sfintei muceniţe şi închinându‑se cu fierbinte dragoste moaşte­lor ei făcătoare de mi­nuni.

Şi îndată toţi au propovăduit credinţa cea dreptmări­toare, ca una ce era întărită de Dumnezeu şi adeve­rită prin sfânta şi ma­rea muceniţă, iar credinţa ereticilor au dat‑o anatemei. Şi mulţi dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcre­dincioşi, iar pe cei care se mai împotri­veau, pe aceia i‑au scos din dregăto­riile lor şi i‑au trimis la în­chisoare. Din acel timp, zugravii au în­ceput a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muce­niţă Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslă­vită mi­nune, care s‑a făcut în timpul si­nodului. Şi precum atunci, aşa şi după aceea, sfânta muceniţă n‑a încetat a face minuni şi a izvorî din cinstitele ei moaşte sânge mirositor ca mirul. […]

 

(Din volumul „Acceptăm unirea cu monofiziţii?”, autori – Ion Vlăducă, drd. Dumitru Popescu şi drd. Dumitru Fecioru, Editura Predania, 2008, pp. 285-288.)


 

Ἔζησε καὶ μαρτύρησε κατὰ τοὺς χρόνους τοῦ αὐτοκράτορα Διοκλητιανοῦ.

Γεννήθηκε στὴν Χαλκηδόνα ἀπὸ οἰκογένεια θεοσεβῆ καὶ εὐγενική. Οἱ γονεῖς της Ψιλόφρων καὶ Θεοδωριανὴ φρόντισαν ὥστε ἡ θυγατέρα τους νὰ ἀναπτύξει κάθε χριστιανικὴ ἀρετή.

Ἡ Εὐφημία ἐξελίχθηκε σὲ ἄνθρωπο μὲ σπάνια χαρίσματα καὶ δυνατὸ χριστιανικὸ φρόνημα, τὸ ὁποῖο ἐπέδειξε ὅταν ὁ εἰδωλολάτρης ἀνθύπατος τῆς Μικρᾶς Ἀσίας Πρίσκος διέταξε νὰ παρευρεθοῦν ὅλοι οἱ κάτοικοι τῆς Χαλκηδόνας σὲ γιορτή, τὴν ὁποία ὀργάνωνε πρὸς τιμὴ τοῦ θεοῦ τῶν εἰδωλολατρῶν Ἄρη.

Τότε ἡ Εὐφημία ἀποφάσισε μαζὶ μὲ ἄλλους χριστιανοὺς νὰ ἀπέχει ἀπὸ τὴ γιορτὴ τῶν εἰδωλολατρῶν καὶ γιὰ τὸ λόγο αὐτὸ συνελήφθη καὶ φυλακίσθηκε. Κατὰ τὴ διάρκεια τῆς αἰχμαλωσίας της οἱ ἐχθροὶ τοῦ Χριστοῦ προσπαθοῦσαν μὲ κάθε τρόπο νὰ πείσουν τὴν Ἁγία νὰ ἀρνηθεῖ τὴν πίστη της καὶ νὰ ἀσπασθεῖ τὰ εἴδωλα. Ὅταν συνειδητοποίησαν πὼς ἡ Εὐφημία δὲν ἐπρόκειτο νὰ ἀλλάξει τὴν πίστη της μὲ τοὺς λόγους, τὴν βασάνισαν φριχτά. Ὅμως μὲ τὴ θεία χάρη, ἡ Ἁγία δὲν ἔπαθε τίποτα ἀπὸ τὰ βασανιστήρια.
Τελικὰ οἱ δήμιοι, τὴν ἔριξαν σὲ ἄγρια θηρία καὶ ἡ Εὐφημία βρῆκε τὸ θάνατο ἀπὸ μία ἀρκούδα.

 

Ἀπολυτίκιον. Ἦχος γ’. Τὴν ὡραιότητα.
Τῷ θείῳ ἔρωτι, λαμπρῶς ἀθλήσασα, εἰς oσμὴν ἔδραμες, Χριστοῦ πανεύφημε, οἶα νεᾶνις παγκαλής, καὶ Μάρτυς πεποικιλμένη· ὅθεν εἰσελήλυθας, εἰς παστάδα οὐράνιον, κόσμῳ διανέμουσα, ἰαμάτων χαρίσματα, καὶ σώζουσα τοὺς σοὶ ἐκβοῶντας· χαίροις θεόφρον Εὐφημία.

 

Κοντάκιον. Ἦχος δ’. Ὁ ὑψωθεῖς ἐν τῷ Σταυρῷ.
Ἐν τῇ ἀθλήσει σου καλῶς ἠγωνίσω, καὶ μετὰ θάνατον ἡμᾶς ἁγιάζεις, ταῖς τῶν αἱμάτων βλύσεσι Πανεύφημε· ὅθεν σου τὴν κοίμησιν, τὴν ἁγίαν τιμῶμεν, πίστει παριστάμενοι, τῷ σεπτῷ σου λειψάνῳ, ἵνα ῥυσθῶμεν νόσων ψυχικῶν, καὶ τῶν θαυμάτων τὴν χάριν ἀντλήσωμεν.

 

Μεγαλυνάριον.
Εὔφημόν σοι αἶνον καὶ ἱερόν, πανεύφημε Μάρτυς, ἀναμέλπομεν εὐπρεπῶς· σὺ γὰρ Εὐφημία, ἐμπρέψασα εὐφήμως, τῷ Λόγῳ ἐδοξάσθης, ὡς καλλιπάρθενος.

 

The Holy Great Martyr Euphemia the All-Praised was the daughter of Christians, the senator Philophronos and Theodosia. She suffered for Christ in the year 304 in the city of Chalcedon, on the banks of the Bosphorus opposite Constantinople. 

The Chalcedon governor Priscus circulated an order to all the inhabitants of Chalcedon and its surroundings to appear at a pagan festival to worship and offer sacrifice to an idol of Ares, threatening grave torments for anyone who failed to appear. During this impious festival, 49 Christians were hidden in one house, where they secretly attended services to the True God. 

The young maiden Euphemia was also among those praying there. Soon the hiding place of the Christians was discovered, and they were brought before Priscus to answer for themselves. For nineteen days the martyrs were subjected to various tortures and torments, but none of them wavered in their faith nor consented to offer sacrifice to the idol. The governor, beside himself with rage and not knowing any other way of forcing the Christians to abandon their faith, sent them for trial to the emperor Diocletian. He kept the youngest, the virgin Euphemia, hoping that she would not remain strong if she were all alone. 

St Euphemia, separated from her brethren in faith, fervently prayed the Lord Jesus Christ, that He strengthen her in her impending ordeal. Priscus at first urged the saint to recant, promising her earthly blessings, but then he gave the order to torture her. 

The martyr was tied to a wheel with sharp knives, which cut her body. The saint prayed aloud, and as it happened, the wheel stopped by itself and would not move even with all the efforts of the executioners. An angel of the Lord, came down from Heaven, removed Euphemia from the wheel and healed her of her wounds. The saint gave thanks unto the Lord with gladness. 

Not perceiving the miracle that had occurred, the torturer ordered the soldiers Victor and Sosthenes to take the saint to a red-hot oven. But the soldiers, seeing two fearsome angels in the midst of the flames, refused to carry out the order of the governor and became believers in the God Whom Euphemia worshipped. Boldly proclaiming that they too were Christians, Victor and Sosthenes bravely went to suffering. They were sent to be eaten by wild beasts. During their execution, they cried out for mercy to God, asking that the Lord would receive them into the Heavenly Kingdom. A heavenly Voice answered their cries, and they entered into eternal life. The beasts, however, did not even touch their bodies. 

St Euphemia, castinto the fire by other soldiers, remained unharmed. With the help of God she emerged unharmed after many other tortures and torments. Ascribing this to sorcery, the governor gave orders to dig out a new pit, and filling it with knives, he had it covered over with earth and grass, so that the martyr would not notice the preparation for her execution. 

Here also St Euphemia remained safe, easily passing over the pit. Finally, they sentenced her to be devoured by wild beasts at the circus. Before execution the saint began to implore that the Lord deem her worthy to die a violent death. But none of the beasts, set loose at her in the arena, attacked her. Finally, one of the she-bears gave her a small wound on the leg, from which came blood, and immediately the holy Great Martyr Euphemia died. During this time there was an earthquake, and both the guards and the spectators ran in terror, so that the parents of the saint were able to take up her body and reverently bury it not far from Chalcedon. 

A majestic church was afterwards built over the grave of the Great Martyr Euphemia. At this temple the sessions of the Fourth Ecumenical Council took place in the year 451. At that time, the holy Great Martyr Euphemia confirmed the Orthodox confession in a miraculous manner, and exposed the Monophysite heresy. Details of this miracle are related under July 11. 

With the taking of Chalcedon by the Persians in the year 617, the relics of the holy Great Martyr Euphemia were transferred to Constantinople (in about the year 620). During the Iconoclast heresy, the reliquary with the relics of St Euphemia appears to have been thrown into the sea. Pious sailors recovered them. They were afterwards taken to the Island of Lemnos, and in the year 796 they were returned to Constantinople.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: