Mitropolitul Gortinei, Ieremia: ”Pentru ortodocşii adevăraţi nu exista alt mod de unire decât prin întoarcerea romano-catolicilor la credinţa ortodocşilor”

Mitropolitul Gortinei, Ieremia:

”Pentru ortodocşii adevăraţi nu exista alt mod de unire decât prin întoarcerea romano-catolicilor la credinţa ortodocşilor”

 

 

A remarcat Mitropolitul Gortinei

la parastasul de nouă luni al răposatului ieromonah

Părintele Marcu Manolis a ţinut cu toată puterea hăţurile luptei împotriva duşmanilor credinţei şi a papismului

A fost avvă a mii de credincioşi, neadormit păstor şi luptător pentru credinţa ortodoxă. A avut ca model pe Sfântul Părinte al Bisericii noastre, pe Sfântul Marcu Evghenicul, cel care a luptat împotriva unirii politice cu papistaşii. Nu a murit, ci trăieşte. Fiii săi duhovniceşti sunt chemaţi la noi lupte împotriva papiştilor, împotriva necredincioşilor şi a ereticilor cu mai multe nume.

«Ὀρθόδοξος Τύπος» redă întreaga predică a Mitropolitului Gortinei şi Megalopoleosului, Ieremia, pe care a ţinut-o la Duminica a 12-a a lui Luca (Duminica celor zece leproşi) la Biserica Sfântului Gheorghe Dionysiou pe 16 ianuarie 2011, la care s-a săvârşit parastasul de nouă luni a răposatului Arhimandrit, Părintele Marcu Manolis. Mitropolitul s-a referit în predica sa la preoţii şi arhiereii buni şi sfinţi. Aşa cum a afirmat, un astfel de preot a fost şi cel cu bun nume printre creştinii ortodocşi din toată lumea, răposatul ieromonah Marcu Manolis, care a fost un luptător şi a ţinut frâiele luptei împotriva duşmanilor credinţei şi mai ales ale luptei împotriva papismului. În continuare a spus că Părintele Marcu avea ca model pe sfântul său omonim şi protectorul său, pe Sfântul Marcu Eugenicul, Arhiepiscopul Efesului, sfântul antipapist al Bisericii noastre. Încheindu-şi predica s-a adresat fiilor duhovniceşti ai Părintelui Marcu spunând următoarele: „Avem nevoie de voi pentru noi lupte împotriva necredincioşilor şi ereticilor, împotriva papistaşilor, împotriva tuturor diavolilor iadului. Precursor în luptele noastre vom avea pe Părintele nostru Marcu Manolis. Nu a murit, ci trăieşte! Şi când, la porunca Bisericii, va trebui să ieşim în stradă îl vom avea cu noi drept conducător al nostru pe părintele Marcu, îi vom face o icoană mare şi o vom ridica sus, ca să ne aducem aminte de sfântul lui chip”.

Întregul text al predicii

Textul complet al predicii Mitropolitului Gortinei şi Megalopoleosului, Ieremia, este următorul:

„1. Astăzi, fraţii mei creştini, aici în această sfântă biserică am săvârşit Dumnezeiasca Liturghie, care, după cum o spune şi cuvântul, este lucrare a poporului. Λεῖτος – ἔργον (lucrare publică, lucrare a poporului), λειτουργία (liturghie). Mulţi, ostili Bisericii, spun cu necuviinţă: Şi ce face Biserica pentru popor? Şi noi le răspundem: Biserica pentru poporul ei, pentru fiii ei, săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie!

2. În Dumnezeiasca Liturghie, iubiţii mei, avem arătarea lui Dumnezeu. De aceea, când se încheie Dumnezeiasca Liturghie, auzim pe protopsalt spunând: „Am văzut lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc”. Această arătare a lui Dumnezeu se dă însă după curăţia inimii fiecăruia. În aceasta, fraţilor, avem o mare diferenţă dintre spiritualitatea ortodoxă şi Occidentali. Aceştia susţin că omul Îl cunoaşte pe Dumnezeu prin educaţia sa. Însă spiritualitatea ortodoxă susţine că fiecare Îl trăieşte şi Îl primeşte pe Dumnezeu în funcţie de curăţia inimii sale. Astfel a spus Domnul: „Cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu”.

3. Inima omului, sufletul său adică, se pângăreşte cu păcatul. Evanghelia de azi, care vorbeşte despre vindecarea celor zece leproşi, ne-a dat o imagine a păcatului: Păcatul este lepră. Însă lepra este contagioasă, prin urmare se transmite, iar prin mass-media de azi, păcatul se răspândeşte din capitală până în cele mai mici sate ale patriei noastre. Şi la fel cum lepra provoacă mâncărime a pielii şi tulburare, la fel de tulburat şi de neliniştit este şi păcătosul.

4. Vindecarea de păcat se numeşte curăţire, curăţire a sufletului de patimi. Şi cine face această curăţire? Evanghelia de azi ne spune că Hristos îi vindecă pe cei 10 leproşi. Dar a fost nevoie şi de preoţi. Hristos i-a trimis la preoţi pe cei zece leproşi, ca să confirme aceştia vindecarea lor. Astfel încât, putem să spunem că Hristos prin Biserica Sa îi vindecă pe păcătoşi şi îi curăţă şi îi luminează dăruindu-le mântuirea.

5. Dar cum este preotul care vindecă? Este vindecător, pentru că se înţelege că el însuşi este vindecat.

Trei sunt etapele drumului nostru către Dumnezeu, fraţii mei: prima este curăţirea, să ne luptăm, adică să curăţim inima de patimi. A doua este iluminarea, pentru că atunci când se curăţă sufletul de patimi, atunci vine Hristos şi locuieşte în ea. Hristos a spus deci: „Eu sunt lumina”, de aceea se şi numeşte iluminare a doua etapă. Şi când drumul devine statornic în această etapă, atunci sufletul se îndreaptă către a treia etapă, către îndumnezeire. Trei sunt deci etapele drumului duhovnicesc, la fel cum trei sunt şi treptele preoţiei. Şi fiecare treaptă corespunde fiecărui stadiu. Diaconul corespunde treptei curăţirii, preotul, luminării şi episcopul, îndumnezeirii. Adică: Biserica hirotonea diacon doar pe cel care se conducea cu succes în stadiul curăţirii. Şi când – cu încredinţarea duhovnicului şi a întregii Biserici – devenea clar că progresa cu succes în stadiul acesta, atunci Biserica îl hirotonea preot. Şi hirotonea episcop pe acel preot care era luminos prin curăţia sa şi ajunsese la îndumnezeire.

 

(In pelerinj cu parohia p.Marcu)

Mitropolitul Gortinului și Megalopoleului Ieremia Funda, Profesor emerit la Catedra

de Vechiul Testament de la Universitatea din  Athena, arătâdu-i P. Marcu

cinstea și respectul de Mitropolit, prin înmânarea  toiagului și  engolpionului,

28.11.2009

 

Astfel încât deci, fraţi creştini, preotul poate curăţa sufletul, pentru că se înţelege din cele spuse că el însuşi este curăţit şi cunoaşte, ca unul care s-a curăţit, arta şi metoda curăţirii sufletului de patimi. Ştie, ca învăţat în cele duhovniceşti, să corecteze „scurt-circuitul” pe care îl suferă mintea şi o va întoarce din nou către Dumnezeu.

6. Există asemenea preoţi curăţiţi? O, fraţilor, să ne doară şi să plângem, pentru că, odată cu creşterea păcatului, care „s-a răspândit pe pământ” (Osea 4, 3) după cuvântul profetului, s-au împuţinat preoţii şi arhiereii curăţiţi şi sfinţi. Nu au lipsit aceştia şi este păcat şi blasfemie, dacă spunem că nu mai sunt. Pentru că sfinţii preoţi şi arhierei se vădesc prin harul Duhului Sfânt care există în Biserică. Dacă spunem deci că au lipsit este ca şi cum am spune că a plecat harul lui Dumnezeu din Biserică şi acest lucru este într-adevăr păcat şi blasfemie.

Nu au lipsit deci bunii şi sfinţii preoţi şi arhierei şi azi săvârşim pomenirea unui adevărat sfânt ieromonah, a unui avva de mii de suflete, a unui păstor neobosit şi luptător pentru credinţa ortodoxă, cu bun nume printre creştinii ortodocşi din toată lumea, a răposatului părinte Marcu Manolis.

” Trebuie să arătam mai întâi supunere lui Dumnezeu și apoi oamenilor ” (P.Marcu)

 

7. Da! Părintele Marcu – să avem rugăciunea lui – era luptător şi ţinea frâiele luptei împotriva duşmanilor credinţei şi mai ales împotriva papismului. Ni se prezintă unii ca luptători şi mărturisitori. Dar vreau să vă spun, fraţilor, următorul lucru serios: combativitatea duhovnicească este o harismă în Biserică şi această harismă nu se dobândeşte printr-o oarecare voinicie omenească, ci este darul Duhului Sfânt către acel preot şi acel creştin care trăieşte în pocăinţă şi se luptă pentru curăţirea sufletului său de patimi. Astfel, cu acest temei pe care îl aşează Sfinţii Părinţi, nu putem să numim luptător pe unul iubitor de slavă deşartă, pe altul care iubeşte traiul bun sau pe cutare purtat de mânie şi de nebunie sau de alte patimi. Adică, combativitatea nu este o virtute separată de celelalte virtuţi şi anume, separată de blândeţe şi de răbdare. Acest gheronda al nostru, Părintele Marcu, era cu adevărat un luptător, recunoscut ca atare de întreaga Biserică, şi ne înclinăm cu respect înaintea lui. Era luptător recunoscut şi spun asta, pentru că întâi de toate era un foarte evlavios preot care trăia Sfânta Liturghie, era un om al rugăciunii, era blând şi îngăduitor faţă de toţi, era jertfitor mai presus decât ceilalţi, era un părinte duhovnicesc sârguincios şi afectuos faţă de foarte numeroşii săi fii duhovniceşti şi veghea pentru ei. De aceea i s-a şi dat harisma combativităţii pentru credinţa ortodoxă. Asemenea luptători hăruiţi cu harismele Duhului Sfânt dorim să avem şi în aceştia doar ne încredem. Unul dintre aceştia era şi Părintele Marcu căruia acum îi săvârşim pomenirea de nouă luni.

Smerenia lui a întrecut puterea minții omenești

 

8. Un astfel de om s-a dovedit şi Părintele Marcu, ca unul care a avut ca model pe sfântul său omonim şi protectorul său, Sfântul Marcu Arhiepiscopul Efesului, Evghenicul, a cărui pomenire o serbează Biserica noastră miercurea viitoare (19 ianuarie). Sfântului Marcu, fraţilor, Dumnezeu i-a dat harisma să devină luptător şi mărturisitor al credinţei. Şi i-a dat această harismă pentru motivul pe care l-am spus mai înainte. Adică pentru faptul că era curat şi trăia în nevoinţă. Trăia aspră nevoinţă şi în rugăciune, dar şi cerceta cu osârdie Sfinta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi. În vremea sa existau mulţi care doreau unirea cu catolicii avându-l de partea lor pe împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul. Dorim, iubiţilor, ca ortodocşi, unirea şi ne rugăm pentru „unirea tuturor”, dar pe linia Sfântului Marcu Evghenicul. Adică: Pentru Sfântul Marcu şi pentru ortodocşii adevăraţi nu exista alt mod de unire decât prin întoarcerea romano-catolicilor la credinţa ortodocşilor. La Sinodul de la Ferrare-Florenţa mulţi arhierei s-au arătat trădători şi manipulaţi de puterea politică au semnat unirea. Doar Sfântul Marcu Eugenicul nu s-a lăsat manipulat şi nu a semnat. Ceilalţi arhierei au exercitat presiuni asupra lui, încă îl şi înjurau pentru atitudinea lui, dar el a rămas ferm şi spunea şi mărturisea: „Nu este îngăduit să facem compromisuri în cele ale credinţei”. La toate însă a dat ultimul răspuns şi ultima soluţie poporul credincios. Ajungând la Constantinopol, promotorii unirii mincinoase au fost primiţi de popor cu dispreţ şi dezaprobare. Creştinii nu mergeau în bisericile unde slujeau clerici filo-uniaţi. Nu sărutau mâna arhiereilor care semnaseră unirea. Cu toţii erau ataşaţi de Sfântul Marcu, pe care îl primeau ca pe un mărturisitor al credinţei şi stâlp al Bisericii. Iar Sfântul Marcu, mai întâi prin rugăciunea sa şi prin predicile sale şi ulterior prin scrierile sale, a început lupta împotriva unirii. Spunea: „Sunt convins că pe cât mă îndepărtez şi mă despart de uniatişti, pe atât mă apropii de Dumnezeu şi de toţi sfinţii şi mă unesc mai mult cu adevărul”!

Sfântul Marcu Evghenicul îngenunchind pe papa la Sinodul de la Ferrara- Florența (1438 – 1439)

 

9. Pe acesta, pe Sfântul Marcu Eugenicul l-a avut ca model şi părintele nostru Marcu, de aceea s-a dovedit şi acesta apărător al credinţei şi luptător antipapist. Nu lipsesc, nu, „nu vor lipsi din Biserică ostaşii”! Unii ca aceştia, ostaşi ai Ortodoxiei şi „fruntea creştinilor ortodocşi” sunteţi şi voi, iubiţilor, fii duhovniceşti ai Părintelui Marcu. Avem nevoie de voi pentru noi lupte împotriva necredincioşilor şi ereticilor, împotriva papistaşilor, împotriva tuturor diavolilor iadului. Ca model al luptelor noastre îl vom avea pe Părintele Marcu, îi vom face o mare icoană şi o vom ridica sus, ca să ne inspirăm din sfântul său chip.

Veşnică să-i fie pomenirea, să avem rugăciunea sa şi să mijlocească la Domnul pentru noi, pentru Biserica noastră grecească şi pentru întreaga noastră Ortodoxie.

† Mitropolitul Gortinei şi Megalopoleos, Ieremia

Ὀρθόδοξος Τύπος, 28 ianuarie 2011, pp. 1, 7.

Traducere Anna Theodorou

 

 

Sursa:graiulortodox.wordpress.com