Prima pagină > BISERICA CIPRULUI, ECUMENISM > Consideră papismul biserică canonică şi în nici un caz erezie. Descoperiri despre trădarea credinţei noastre de către Arhiepiscopul Ciprului.

Consideră papismul biserică canonică şi în nici un caz erezie. Descoperiri despre trădarea credinţei noastre de către Arhiepiscopul Ciprului.

Consideră papismul biserică canonică şi în nici un caz erezie. Descoperiri despre trădarea credinţei noastre de către Arhiepiscopul Ciprului. 

„Vaticanul este biserică soră, papa, episcop canonic al Vechii Rome, pe care patriarhii şi arhiepiscopii ortodocşi îl numesc în corespondenţă prea sfinţit.” Prin cele ce dezvăluie (arhiepiscopul) Ciprului iese la iveală că părinţii contemporani ai Bisericii sunt mai „regali” decât Patriarhul Ecumenic Athenagora care îi sfătuia pe Ortodocşi să pună dogmele în depozit. Ce spuneau Sfinţii Părinţi ai Bisericii despre erezia papismului?

Capii Bisericii Ortodoxe peste tot în lume, sub îndrumarea Patriarhiei Ecumenice şi a Patriarhului de astăzi Bartolomeu se dovedesc „mai regali decât regele”, adică „mai regali” decât ecumenistul Patriarh Ecumenic Athenagoras care a îmbrăţişat diplomaţia dragostei faţă de Vatican şi a pus bazele apropierii sau unirii dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi. Capii de azi ai Bisericii Ortodoxe materializează poziţiile şi principiile Patriarhului Ecumenic ecumenist Athenagoras, care recomanda: „Să băgăm dogmele în depozit”, „teologie = dragoste”. Ceea ce înseamnă: „Să nu ţinem seama de Adevărul pe care îl mărturiseşte Biserica Ortodoxă şi să nu mai cercetăm inovaţiile eretice ale Bisericii Romei”. Cum bagă  dogmele la depozit şi aruncă Ortodoxia la periferie capii de astăzi ai Bisericii? Prin recunoaşterea papei ca episcop canonic al Vechii Rome, prin recunoaşterea Vaticanului ca biserică soră şi prin nerecunoaşterea papismului ca erezie. Cele la care ne-am referit mai înainte nu sunt poziţiile arbitrare ale Oρθόδοξος Tύπος ( Presa Ortodoxă ).  Sunt poziţiile oficiale ale Arhiepiscopului Ciprului Hrisostom, aşa cum le-a exprimat în interviul dat Agenţiei Ateniene de Ştiri (AΠΕ) cu 24 de ore înainte de vizita papei în Cipru.

Acest interviu  al Arhiepiscopului arată conducerea Bisericii Ortodoxe  din toată lumea, care manifesta deschidere faţă de trădarea Ortodoxiei. În timp ce se vădeşte faptul că „ Mărturisirea de credinţă”, care a tulburat cercurile ecumeniste din Ortodoxie şi a devenit stindard al Ortodocşilor în lume, este o mişcare inspirată de Duhul Sfânt şi a fost proclamată la momentul potrivit ca prin semnătura noastră să dăm cu toţii mărturia despre Adevărul Credinţei noastre. „Mărturisirea de Credinţă” a fost combătută şi este combătută de Patriarhul Ecumenic, de Arhiepiscopul Ciprului şi de Mitropoliţii ecumenişti din Grecia. „Mărturisirea de Credinţă” a dezvăluit toate trădările celor pe care îi descrie în interviul său Arhiepiscopul Ciprului, care în enciclica Sfântului Sinod către poporul cipriot recunoştea pe papă ca eretic şi ca pericol pentru Biserica lui Ortodoxă, de vreme ce face prozelitism prin uniaţie. În interviul său către Agenţia Ateniană declară că:

1)      Papismul nu este erezie şi nu a fost condamnat ca erezie.

2)      Papismul este Biserică soră.

Prin aceste declaraţii aruncă în „depozit” pe Sfinţii şi Mărturisitorii credinţei noastre, aşa cum fac şi alţi ecumenişti. Sfinţii noştri aveau altă părere despre papism. Câteva exemple:

Sfântul Nicodim Aghioritul scria: „Că Latinii sunt eretici nu e nevoie să o dovedim. Faptul că deja de atâtea veacuri resimţim atâta ură şi repulsie faţă de ei este o dovadă evidentă că din pricina ereziei ne provoacă repulsie”.

Sfântul Nectarie notează: „Nici Biserica Papistaşă, nici Biserica Protestanţilor nu pot fi considerate ca adevărată Biserică a lui Hristos, pentru că pe prima au denaturat-o inovaţiile şi blestematul despotism, din pricina cărora s-a şi despărţit de (Biserica) Ortodoxă, iar pe cea de a doua nenumăratele inovaţii şi totala anarhie şi neînţelegere. Doar Biserica Ortodoxă a păstrat fără nici o inovaţie învăţătura lui Iisus Hristos întreagă şi doar în aceasta există unitatea, pentru care Mântuitorul se roagă Tatălui spunând: ‘Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi noi’ (Ioan 17, 11), (unitate) pe care o vedem în lucrarea ei universală”.

Sfântul Marcu Eugenicul (Mansi 31A, 885 DDE) spunea: „Nu doar că latinii sunt schismatici, ci şi eretici … Noi nu din altă pricină ne-am despărţit de ei decât pentru că sunt eretici; pentru care motiv în nici un chip nu trebuie să ne unim cu ei decât dacă scot adaosul din Crez şi mărturisesc Crezul ca şi noi.”

Sfântul Marcu Eugenicul de asemenea susţine categoric: „Fugiţi de ei, fraţilor, şi de împărtăşirea cu ei; pentru că sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, deghizaţi în apostoli ai lui Hristos. Şi nu e de mirare, căci însuşi satana se preschimbă în înger de lumină. Nu e de mirare deci, dacă şi slujitorii lui se preschimbă în slujitori ai dreptăţii, prin urmare sfârşitul le va fi după faptele lor … Rămâneţi păstrători ai tradiţiilor pe care le-aţi primit, pe cele scrise şi pe cele nescrise, ‘ca nu cumva, lăsându-vă târâţi de rătăcirea celor fără de lege, să cădeţi din întărirea voastră’ (II Petru 3, 17). Astfel, Dumnezeul cel atotputernic care ne-a izbăvit de aceştia ca de o neghină vicleană, ne-a adunat în hambarul Său ca pe un grâu curat şi folositor.”

Sfântul Cosmas Etolianul întărea: „Eu, fraţii mei, m-am instruit cu zel 40-50 de ani. Am citit cărţi multe şi diferite, şi despre evrei, şi despre idololatri şi despre alţi necredincioşi şi eretici. Am cercetat adâncurile înţelepciunii. Celelalte credinţe sunt mincinoase, false. Doar credinţa noastră creştină este ortodoxă, adevărată şi sfântă”. Tot el a proclamat: „Antihristul, unul este papa şi altul … Pe papă să-l blestemaţi, pentru că el este cauza,”

Sfântul Ioan de Kronstadt atrăgea atenţia: „Nici o altă mărturisire de credinţă creştină, în afară de a Ortodoxiei nu poate să conducă pe om la desăvârşirea vieţii creştine, la sfinţire, la curăţirea desăvârşită de patimi, la veşnicie, pentru că celelalte mărturisiri de credinţă neortodoxe deţin ‘nedreptatea drept adevăr’ (Romani 1, 18), au falsificat adevărul prin sofism şi minciună şi de aceea nu deţin mijloacele harului de înnoire a omului. Pe acestea le are doar Biserica Ortodoxă, singura ‘sfântă şi fără de prihană’ (Ef. 5, 27)”.

Patriarhia ecumenică

Dar şi Patriarhia Ecumenică, atunci când fiii ei apărau Ortodoxia şi nu o trădau ca cei de azi, a declarat că papismul nu este Biserică şi constituie erezie.

În enciclica Sinodului din Constantinopol din 1838 care era îndreptată împotriva inovaţiilor catolice, accentua printre altele şi următoarele: “păstraţi deci, fiii noştri iubiţi, credinţa ortodoxă în întregimea ei, în sinceritatea scopului, în inimă nepângărită, în conştiinţa curată a sufletului, întreagă, nefalsificată, inviolabilă, neschimbată, integră, nealterată, şi precum Domnul nostru Iisus Hristos ne-a descoperit nouă şi precum dumnezeieştii Apostoli au predat, iar cele şapte Sinoade Ecumenice de Dumnezeu inspirate au consfinţit, fără adaos, fără a scoate ceva, fără abatere de la ceva, fără denaturare, ca să cunoaşteţi mântuirea în Hristos Dumnezeul nostru”.

Conducătorii contemporani ai Bisericii Ortodoxe au o opinie contrară celei a Părinţilor Bisericii şi a Patriarhilor Ecumenici Ortodocşi şi prin aceasta, toate câte au primit de la Părinţi le aruncă în depozit, propovăduind opinii şi poziţii diferite de ale Părinţilor. Părinţii Bisericii făceau să strălucească Ortodoxia şi o “măreau”. Cei de azi resping Adevărul Credinţei noastre, împuţinează Ortodoxia şi golesc bisericile. E posibil ca căpeteniile (Bisericii) să trădăze şi să propovăduiască indirect, mai puţin clar, unirea “bisericilor” la nivelul primatelor, dar poporul credincios nu urmează să o accepte. Poporul credincios se va conduce după spusa lui Iosif Vrienios: “Respectul faţă de ceea ce este moştenit din tată în fiu nu îl vom lepăda. În acesta ne-am născut, în acesta ne-am botezat, în acesta trăim şi în acesta vom şi adormi; şi dacă timpul o cere, zeci de mii vom muri pentru acesta şi nimeni nu va putea să se despartă de această mărturisire adevărată. Nu muta hotarul străvechi (Pilde 22, 28), nici nu schimba rânduiala cea veche … Până la sfârşit, fraţi în Hristos, să rămânem tari în Ortodoxie, fără fisură să păzim evlavia, să ţinem credinţa nezdruncinată şi sigură, să îi respectăm pe Părinţi, să ne cucerim în faţa Sfinţilor, să ne temen de Domnul, să nu ne trădăm mântuirea. Nimeni nu ne constrânge, nici nu ne stăpâneşte vădit dacă noi ne rupem de aceştia spre binele pliromei Bisericii noastre. Să stăm deci cu bărbăţie şi nimic nu ne va putea distruge.”

Pe celelalte coloane publicăm interviul demascator al Arhiepiscopului Ciprului prin care se declară trădarea credinţei noastre de către părinţii contemporani ai Bisericii noastre care aruncă la coşul de gunoi luptele şi poziţiile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre prin papa ereziarh şi prin erezia papismului.

  Oρθόδοξος Τύπος (Presa Ortodoxă), 11 Iunie 2010, pp. . 1, 7 .

Traducere Tatiana Petrache, sursa: http://graiulortodox.wordpress.com/2010/06/23/considera-papismul-biserica-canonica-si-in-nici-un-caz-erezie-descoperiri-despre-tradarea-credintei-noastre-de-catre-cipru/

Anunțuri
  1. Claudiu
    Iunie 30, 2010 la 7:19 am

    În Ortodoxie, Patriarhul ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului este considerat „primul între egali”. Doar că unele Ortodoxii autocefale consideră Constantinopolul decăzut din poziţia de „a doua Romă”. Moscova spre exemplu se consideră „a treia Romă”, adică „Roma” actuală, adică „prima între egali”. Practic Patriarhul Bartolomeu este ignorat, iar „primul inter pares” a devenit un fel de medalie fără conţinut.

    Partea catolică exagerează în direcţia Capului (deşi Codul Canonic prevede şi importanţa Colegiului Cardinalilor, dar neobligatorie într-un proces decizional), în timp ce partea ortodoxă exagerează în direcţia Consultării (Sinodalitatea, care fără un Cap nu are cum să meargă). Adevărul este la mijloc… Papa Benedict pare a pune un accent mai mare pe Sinodalitate… dar cred că încă insuficient pentru a convinge Ortodoxia că preţuieste Sinodalitatea.

    Ar trebui sa luam in seama cateva date obiective . Constantinopolul a devenit Patriarhie datorita NR. MARE DE CREDINCIOSI . El nefiind intemeiat apostolic . Aparitia altor patriarhate ortodoxe importante in cel de-al doilea mileniu al erei crestine ar trebui sa comporte un sinod, cel putin pan-ortodox, pentru a clarifica canonic ordinea cinstirii intre patriarhate.

    Dat fiind faptul ca patriarhatele Alexandriei, Antiohiei si Ierusalimului, actualmente sunt mai mult onorifice (ca dealtfel si patriarhatul Constantinopolului), tarile cu numar mai mare de credinciosi ortodocsi, intre care, dupa Rusia, s-ar numara si Romania, incearca o resezare a acestor demnitati – cu mai mult sau mai putin succes.

    Desigur, alaturi de Sfanta Scriptura a Noului Testament si de Traditia Bisericii, ordinea celor cinci patriarhate din Biserica Veche [nedespartita / unita, inainte de 1054 d. Chr.] a fost afirmata [sau mai bine zis, confirmata] in canonul 3 al Sinodului II Ecumenic (Constantinopolitan I, 381), canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451) si intarita in canonul 36 al sinodului al VI-lea Ecumenic (Constantinopolitan al III-lea, 680).

    In toate acestea, si numai aici, intalnim Scaunul Patriarhal al Romei bucurandu-se de o cinstire cu totul deosebita fata de celelalte Patriarhate.

    In legatura cu Primatul Papal dintr-o perspectiva rasariteana, demn de mentionat ar fi numeroasele referiri la persoana Apostolului Petru in textele liturgice bizantine, precum si la misiunea urmasilor lui Petru, oglindita in imnografia dedicata unor papi cinstiti ca sfinti, inca din perioada primului mileniu crestin.

    Ordinea canonică (taxis) ( Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) era recunoscută de ortodoxie in comisiile actuale de dialog. Roma, care potrivit expresiei Sfântului Ignatie al Antiohiei este Biserica care „prezidează în iubire” (Ep. Către Romani, prolog), ocupa primul loc în această ordine canonică (taxis) şi, prin urmare, episcopul Romei era primul (protos) între patriarhi.

    BO nu este de acord însă în ceea ce priveşte interpretarea dovezilor istorice din prezent cu privire la prerogativele episcopului Romei drept protos, o chestiune care era deja înţeleasă în moduri diferite în primul mileniu” (paragraf 41 din Documentul întrunirii de la Ravenna).

    Primatul papal va fi luat în discuţie de această comisie în următoarele două etape: 2007-2009 „Primatul în primul mileniu creştin”; 2009-2011 „Primatul în cel de-al doilea mileniu creştin”.

    Delegaţii Bisericilor Ortodoxe şi cei ai Bisericii Romano Catolice nu au luat în discuţie şi nu au căzut de acord asupra faptului că episcopul Romei ar fi, în acest moment, primul între patriarhii lumii. Acest lucru ar fi imposibil, de vreme ce actualul episcop al Romei a şi eliminat, la începutul anului 2006, dintre titlurile sale pe cel de patriarh al Occidentului. O explicatie ar fi aceea ca papa era pana la renuntarea titlului de patriarh, patriarh al Occidentului prin faptul ca papa de la Roma are acest titlul. Titlul de patriarh este in relatie cu un sediu episcopal, nu asa… de-a valma, dupa cum este patriarhul Constantinopolului sau al Ierusalimului sau al Moscovei. Si la noi, patriarhul Daniel este rostit in pomelnicele celorlalti intaistatatori de biserici ortodoxe ca „Daniel al Bucurestilor” pentru ca arhiepiscopul Bucurestilor este automat si patriarhul BOR.

    La cativa ani dupa Conciliu Vatican II , Profesorul Joseph Ratzinger considera ca fiind o sarcina pentru viitor „a distinge din nou, mai limpede, intre functia propriu-zisa a succesorului lui Petru si functia patriarhala; de a crea in caz de necesitate noi patriarhate detasate din Biserica latina…”

    „Imaginea unui Stat centralizat, pe care Biserica Cartolica o oferea pana la Conciliu, nu decurge din functia lui Petru… Dreptul bisericesc unitar, liturghia unitara, atribuirea unitara a scaunelor episcopale din centrul roman…sunt lucruri care nu fac parte cu necesitate din primat ca atare.” (Joseph Ratzinger, Le nouveau peuple de Dieu, Paris, Aubier, 1971, p 68-69)

    „Dreptul bisericesc unitar, liturghia unitara, atribuirea unitara a scaunelor episcopale din centrul roman” privesc functia patriarhala a Papei in Biserica latina. Bisericile rasaritene aflate in deplina comuniune cu Biserica Romei au un drept diferit, liturghii diferite, alegerea episcopilor in Sinod.

    Renuntarea la titlul de Patriarh al Occidentului este, probabil, legata tocmai de sublinierea distinctiei dintre functia propriu-zisa a succesorului lui Petru si functia patriarhala a Papei in Biserica latina.
    Din pacate, Comunicatul Consiliului Pontifical pentru Unitatea crestinilor privind omiterea titlului de Patriarh al Occidentului, incepand cu Annuario Pontificio 2006, nu aduce lumina in aceasta problema.

    <> – iata ce spunea Soloviov

    Bisericile Catolice Răsăritene au sarcina promovării unităţii creştine, în special cu Ortodoxia, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea primindu-l în audienţă pe Patriarhul de Alexandria al catolicilor copţi. Patriarhul Antonios Naguib, de 71 de ani, a vizitat Sfântul Scaun pentru prima oară de la alegerea sa în martie a.c.

    Adresându-se Patriarhului în franceză, Episcopul Romei a garantat „sprijinul pentru `sarcina specială` pe care Conciliul ecumenic Vatican al II-lea a încredinţat-o Bisericilor Catolice Răsăritene: `de a face să progreseze unitatea tuturor creştinilor, în special între creştinii răsăriteni`.

    Catolici si ortodocsi, o imensa responsabilitate fata de omenirea intreaga care este prada secularismului, ateismului, culturii mortii, post-modernismului, new-age-ului. A te lamenta in discutii stereotipe este un semn de sinucidere .

    P.S Canonul 3 de la Conciliul din Sardica a spus ca Scaunul Romei are ultimul cuvant la apel daca scaunele invecinate nu fac dreptate; iar Sf. Ioannes Chrisostomus desi era in Orient la Constantinopol a apelat la Sf. Inocentiu I cerandu-i sa rezolve nedreptatea caci Scaunul Romei e mai mare si are aceasta putere.

  2. Claudiu
    Iunie 30, 2010 la 7:29 am

    Zizioulas „… the presence of Christ is depicted by the presence of the bishop; in other words, this is the focal point, around which the people of God gather. Given that the focal point is Christ, and because Christ is the Head of the body – the recapitulation of everything that is referred to the Father – that is why the bishop, as the depiction of Christ, is, in that sense, the head of the Divine Eucharist… In other words, he is the one who enacts this recapitulation, in the manner that Christ does. He is the image of the eschatological Christ.”

    Principiul unitatii personal-monarhice a treimii, cu care ortodocsii se falesc in fata principiului catolic al unitatii impersonale, de substanta. Evident , vorbim despre vesnicul bla-bla filioque care infierbanta chibitii . Asimilarea Cristos-episcop facuta de Ziziulas este foarte asemanatoare conceptului catolic de papa ca si cap vazut al Bisericii.

  3. Iunie 30, 2010 la 12:55 pm

    http://luptapentruortodoxie.blogspot.com/2010/06/ereziile-apusului-iv.html
    OMUL ŞI DUMNEZEU-OMUL
    Sfântul Iustin Popovici
    despre erezia papistasa

  4. Claudiu
    Iulie 1, 2010 la 12:15 pm

    Maria ,

    Dialog cu sila nu se poate . Ma intristez sa vad un asemenea limbaj . Nu stii mai nimic despre BC . Ai o gandire ciudata . Esti lasata pe internet sa iti afisezi parerile LIBER in timp ce nu dai nici un drept unui om care vrea sa-si spuna puncul de vedere , diferit de al tau . Imi pari exact genul de ortodox ipocrit , care vb. despre pericolul cipurilor , al ingradirii libertatii , despre marea conjuratoe mondiala care va inlantui omul si toate astea in numele bunului simt crestin si civilizatiei in genere . Si in acelasi ma batjocoresti verbal si imi spui ca NU TB. SA AM DREPTUL LA PARERI . Vb. cu autorul acestui blog si inchideti comentariile , faceti parole pe care sa le stie numai ortodocsii de aceleasi pareri cu tine . Eu am crezut ca traiesc intr-o tara libera si ca forta argumentului imi poate corecta sau nu propriile idei . Da de unde ! Multa ipocrizie , fariseism , spirit de turma….trist..

    Te-ai enervat pt.ca nu ai forta sa raspunzi PUNCTUAL ? Abia acum realizezi in ce intuneric de informatie traiesti ? Abia acum realizezi ca episcopii nostrii au luat in calcul multe aspecte pe care tu nici macar nu le banuai ? In schimb ai crezut orbeste pe unul si pe altul care repetau mecanic si neinformati tot felul de bazaconii ? Te comporti exact ca Marcu la Florenta : fals , interpolari …etc…istoria se repeta sau cum ar zice Ecclesiastul : nimic nou sub soare …acelas circ grotesc cu alte personaje .

    Pe mine prea putin ma intereseaza uniri sau nu . Biserica e oricum la apa prin apstorii ei care nu mai sunt ce tb. din timpul Sf.Simeon Noul teolog . Asa ca nu poti sa ma amagesti cu bombitze de genul celor proliferate de tine …ca Biserica face si drege ….au ramas cativa pastori duhovnicesti…restul sunt politicieni de mana a doua…conferentiari la picior de lemn….cand mi-oi arata ca Mantuitorul a dat porunca sa cinstim icoanele…o sa iti sarut picioarele tie personal ca unei sfinte care mi-a deschis mintea . Pana atunci te las sa ghicesti in ce epistola Pavel spune ca avem in cer UN SINGUR MIJLOCITOR si acela este Domnul nostru Iisus Hristos . Altii ne explica ca exista mai multi mijlocitori . Filozofic sau nu . Ca exista si explicatii puerile gen…de fapt nu sunt mijlocitori…sunt un fel de x si y..latreia ….bla..bla..bla…paseaza problema viclean . Avocati sadea . Pe cine cred ei ca mint ? Astfel ca nu te mai stradui sa-mi explici mie despre credinta apostolica . Ca aceea era ceva ce noi am schimonosit-o de mult .

    Dumnezeu sa ne ierte rautatile amandurora . Daca ti-am gresit iarta-ma , caci iertarea mea in ceea ce te priveste o ai dinainte de a mi-o cere .

    C.

  5. V
    Iulie 1, 2010 la 11:19 pm

    @Claudiu – pana la urma un lucru nu pricep: ce cauti tu – un catolic – pe un site ortodox ??? mai ales ca ti s-a spus ca esti deplasat in ceea ce spui ! vrei neaparat sa ne pui incercarea la rabdare, sau ce ? de ce nu dialoghezi cu catolicii ? sau sa mergi sa faci misiune pe la musulmani, de ex., daca tot esti asa convins de catolicism, ca este credinta adevarata.
    Iar despre acel Marcu despre care vorbesti – afla ca acela este Sfantul Marcu ! Dar e mai greu pentru catolici sa inteleaga ce este un sfant, din moment ce ei nu au asa ceva dupa 1054. Dar asta nu e vina noastra …

  6. Claudiu
    Iulie 2, 2010 la 7:52 am

    Maria ,

    Iata ce scrii :

    ” Teoretizarile si supozitiile omenesti incearca si ele credinta noastra(vezi comentariile lui Claudiu,de exemplu). ”

    Toate citatele din comisiile de dialog , din Sinoadele Ecumenice si din Sf.Parinti ti se par tie teoretizari ? Sf. Grigore Cuvântãtorul de Dumnezeu,Sf. Maxim si alti Sfinti au dus teologia acolo unde au dus—o tocmai pentru cã n—au evitat sã gândeascã „de unii singuri” si nu s—au lãsat indobitociti de pãrerea neavenitilor.Sfintii Grigore Teologul,Ioan Gura de Aur,Ioan Damaschinul, Teodor Studitul,Maxim Marturisitorul si alti Sfinti din calendarul ortodox considerau primatul papal ca pe o conditie necesara existentei Bisericii lui Hristos.

    Daca primatul papal e prea omogenizator,atunci de ce ar exista cel patriarhal,episcopal,etc.?Sa fie toate pulverizate,in numele eterogenitatii !De altfel,anarhia alimentata azi de diversi guru de pe la schituri provine tocmai din aceasta ura fata de autoritatea episcopala,de orice fel si la orice nivel.Ortodoxia se autodevora.

    Nu am vazut pe nici un blog ortodox cateva date , acolo , despre istoria marilor decizii dogmatice papale;dar ma gandesc la aviditatea cu care se proclama ca obligatorii si normative bombanelile a tot soiul de duhovnici, care nu stiu mai multa istorie si dogmatica decat … Daca o fi neliber cel din ascultarea lui Benedict XVI,cum o mai fi cel din ascultarea lui ( a se citi toti duhovnicii anti-catolici si la mare moda ) si a altor „canonisti” de acelasi nivel?

    Biserica Catolica a recunoscut INTOTDEAUNA (si nu incepand cu aceste vremuri de ecumenism) ca valide Tainele ortodocsilor,monofizitilor,nestorienilor. Biserica Catolica recunoaste ca poate aparea la un crestin necatolic dorinta de a primi Sacramentele Bisericii Catolice,si ca are dreptul sa le primeasca de la un preot catolic,daca acesta considera ca solicitantul e de buna credinta.

    Biserica catolica n-a cunoscut niciodata donatismul lui Nicodim Aghioritul si ale celor ca el,care considera nevalide Botezul si celelalte Taine ale altor crestini.

    Sunt teologii sacramentale diferite,dar se manifesta,e adevarat,la unii teologi ortodocsi de azi tendinta de a depasi aceasta bariera nicodimica si de a reveni la invatatura clasica a Bisericii.

    Cea mai usoarã armã a „ortodoxiei” este refuzul evidentelor—ceea ce vã e neconvenabil,nu existã. Ce nu serveste,e „neautentic”.Cam infantil procedeu!

    Când e vorba de crimele infãptuite cu zel de “ortodocsi” in Bizant, Rusia, Ucraina, etc., le numiti „asa—zisele persecutii”.De ce „asa—zise”?Ei,nici asta nu face cinste ….Eu pot cita teologi catolici clasici care au vorbit deschis impotriva sclavajului,exploatãrii economice,etc..Imi puteti da UN SINGUR EXEMPLU de „Pãrinte” rus sau valah care sã fi avut demnitatea de a protesta,in sc. XVI,XVII ,XVIII,XIX,impotriva iobãgiei,serbiei,a sistemelor de servitute?Pentru biserica dv. n—au prea contat vorbele Sf. Ap. Pavel:”nu mai este om liber,si nici sclav”,adicã nu mai existã diviziunea sclavagistã. Duhovnicii pe care ii citati cu nespusã evlavie se impãcau bine cu sistemele socioeconomice sclavagiste.Vasile al II-lea Macedoneanul a scos ochii la cateva zeci de mii de bulgari . Dar Inchizitia e subiect mai convenabil . Ce a fãcut clerul bizantin atunci? Stiti cum au fost mãcelãriti staroverii in Imperiul pravoslavnic? Implicarea clerului rus a fost acolo si sistematicã,si programaticã.Dar e o bunã politicã rãsãriteanã,aceea a acordului tacit —a consimti tacit LA ORICE,si formal la nimic.

    Nici un Episcop al Romei nu s—a fãcut pãrtas al ereziilor in care s—au bãlãcit nenumãrati patriarhi rãsãriteni,adesea in cursul istoriei.

    Douã sfaturi:

    –dacã tot tineti nestirbitã doctrina Sf. Ciprian,preluati—o si pe cea referitoare la primatul papal;

    –si radeti din sinaxare si calendar pe Sf. Isaac Sirul,nestorianul despre care s—a crezut multã vreme cã era monofizit.

    “Cinstire” e,când teologi “ortodocsi” de duzinã, blameazã Liturghia anticã a Romei (nu pe cea tridentinã,nu pe cea reformatã de SS Paul al VI—lea,ci pe cea anticã!),desi e Liturgia folositã de cãtre Sf. Grigore Dialogul si Sf. Martin I?Cine indrugã prostii despre azimi si absenta epiclezei,pe acesti mari Sfinti “ortodocsi” ii blameazã si insultã!

    La Sf. Leon cel Mare,la Sf. Grigore Dialogul,etc.,”aveti” si Filioque,si primatul papal,si purgatoriul.Unde vã e “cinstirea” fatã de ei?Cât sunt ei de studiati in Est?Deloc!

    Roma nu a recunoscut niciodatã „sinoadele din vremea lui Fotie”,ci unul singur (869),cel care il restaura ca Patriarh constantinopolitan pe Sf. Ignatiu,uzurpat de Fotie.Sinodul de la 861 din Bizant a fost unul al coruptiei si necinstei.Fotie a supervizat maltratarea Sf. Ignatiu cu acest prilej. Sinodul de la 866 e un al doilea esantion al murdãriei bizantine.Sinodul de la Sf. Sofia din 869 este recunoscut de cãtre Biserica Romei ca al optulea Sinod Ecumenic.Legatii Papei Adrian al II—lea au prezidat acest Sinod.

  7. Claudiu
    Iulie 2, 2010 la 7:56 am

    Sfântul Ignaţiu al Antiochiei, pe la anul 110, într-o scrisoare adresată credincioşilor din Roma, se exprima astfel: „Marei Biserici care a obţinut mila din mărinimia Tatălui ceresc şi a lui Isus Cristos, Fiul Său unic, Bisericii iubite şi iluminată din voinţa celui care a voit toate lucrurile care există, după dragostea lui Isus Cristos Dumnezeul nostru, cea care este în locul ţării Romanilor, demnă de Dumnezeu, demnă de respectare, demnă de felicitare, demnă de laude, demnă de succese, demnă de puritate şi Preşedinta Carităţii, Bisericii care posedă legea lui Cristos şi numele Tatălui…” (51. Dom-Gury Marie Oury, op. cit., p. 35).

    Sfântul Ireneu (130-202), episcopul Lyonului, în cartea sa „Contra haereses”, în care combate gnosticii, afirmă că toate Bisericile trebuie să fie de o părere cu Biserica romană, pentru covârşitoarea ei întâietate şi pentru că ea a păstrat totdeauna tradiţia apostolică.

    Tertulian (160-215) apelează la papa Calixt scriind: „Pontificele suprem, care este episcopul episcopilor”.

    Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Ştefan, în anul 256, când afirmă că botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamnă, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa „De unitate Ecclesiae”, din 251, Sfântul Ciprian scria: „Dacă Biserica este tulburată de schisme, aceasta e din cauză că se uită că este de constituţie divină; Biserica este fondată pe Petru şi după cum Petru este unul, aşa şi Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorală pe care cei Doisprezece au primit-o pe urmă; pentru această raţiune, Roma exprimă, manifestă şi concretizează unitatea; corpul episcopal este unul şi indivizibil”. Tot Sfântul Ciprian numeşte Biserica Romană, „rădăcina şi mama Bisericii Catolice” (Epistola 48, n. 3).

    Faptele istorice ne arată neîndoielnic că episcopul Romei a avut primat de jurisdicţie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii şi i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegaţie la Corint, să împăciuiască Biserica de acolo, deşi Sfântul Ioan Evanghelistul era încă în viaţă la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând că neascultarea de el e păcat.

    Papa Victor I (189-199), un african energic, a înţeles să uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sărbătorirea Paştilor. În secolul al II-lea nu era încă un acord între Biserici asupra datei sărbătoririi Paştilor. În Asia Mică se făcea în ziua morţii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a săptămânii cădea aceasta; în celelalte Biserici, Paştile se sărbătoreau în duminica ce urma după 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evocă această divergenţă, însă Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmaşul său, Papa Victor, din contră, invită episcopii diferitelor regiuni să examineze problema în concilii regionale, adună răspunsurile, iar în faţa refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declară gata să le şteargă din comuniunea Bisericii dacă mai celebrează Paştile în 14 Nisan şi nu în prima duminică după această zi. Ameninţă cu blestem şi excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, şi calmă lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedeşte autoritatea Bisericii romane în materie de disciplină şi locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

    Papa Calixtus I (217-222) publică un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor păcate.

    „Libellaticii” Basilides şi Martialis, caterisiţi de episcopii Hispaniei, apelează la Papa Ştefan (254-257) ca să-i reaşeze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tăgăduieşte dreptul Papei de a decide, însă înfierează faptul că, în lipsă de informaţie suficientă, ia hotărâre nejustă. De asemenea, a cerut să fie reaşezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii săi africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor săi, se justifică înaintea Papei cu acelaşi nume.

    Papa Pius I condamnă pe gnosticii Valentin şi Marcion (anul 150). Înşişi ereticii, care apelează la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osândiţi, străduindu-se să-l câştige de partea lor, ştiind că cine are de partea sa Roma, are lumea întreagă, sunt o dovadă a primatului papal. „Roma locuta, causa finita” – era convingerea tuturor creştinilor catolici din toate veacurile.

    La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toţi apărătorii ortodoxiei catolice. Aşa a făcut şi Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptător neînfricat pentru apărarea dreptei credinţe împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost apărătorul neclintit al Sfântului Atanasie şi al credinţei de la Niceea, împotriva arienilor şi semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

    Conciliul de la Sardica – Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I şi împăratul Constantius, cu participarea a o sută şaptezeci de episcopi orientali şi occidentali, hotărî reabilitarea Sfântului Atanasie şi a prietenului său, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzaţi de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partidă ce părăsi sinodul. Acelaşi sinod hotărî că orice episcop depus de către coprovincialii săi va avea totdeauna dreptul să facă apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunţa în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv supremaţia de jurisdicţie a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retrăgându-se de la Sardica şi întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oraş în Tracia, nu recunoscu hotărârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocşi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronunţat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reuşit ca episcopii africani să nu primească multă vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi să se formeze o partidă în Răsărit, opusă Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Menţionăm însă că teologii ortodocşi recunosc pe Sfântul Atanasie – ca şi catolicii – ortodox-catolic şi, implicit, hotărârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocenţiu I, care i-a luat apărarea şi a condamnat hotărârile „sinodului de la Stejar”, prin care Teofil al Alexandriei şi împărăteasa Eudoxia l-au depus şi l-au exilat (407). Şi Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

    În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnată de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatică „Tomos către Flavian”, în care definea Unitatea Persoanei şi dualitatea naturilor în Cristos, îndepărtând astfel erezia lui Eutichie şi pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însoţit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însă împăratul dădu preşedinţia adunării lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împăratului şi al episcopilor eretici, în faţa protestelor delegatului papal Hilarie şi ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul năvălind în biserică, Dioscurus ceru o trupă de soldaţi care a început să lovească în partizanii credinţei adevărate. Hilarie a reuşit în toiul vânzolelii să fugă, dar patriarhul Flavian, lovit în faţă de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, călcat şi lovit apoi de alţii, muri după trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu „latrocinium ephesinum (tâlhăria de la Efes) şi, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împăraţi, Valentinian III şi Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegaţii Papei, unde a fost condamnată erezia nestoriană şi monofizită, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, „Tomos către Flavian”, ca document dogmatic, cu strigătele unanime „Petru a grăit prin Leon!” În acest sinod, se acceptă ca patriarhul Constantinopolului să fie recunoscut ca al doilea în scaun după Papa Romei şi supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însărcinat permanent pe lângă împărat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legaţilor papali, nunţiaturile apostolice de astăzi.

    Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania şi cele două provincii ale Ilyricului – Occidental şi Oriental – formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele două Epiruri, cele două Dardanii şi Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambiţioase ale Alexandriei şi Bizanţului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opuseră Papei în Ilyricum, provincii care până în 379 aparţinuseră Imperiului de Apus, când Graţian le donă colegului său Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea să-şi întindă stăpânirea sa spirituală acolo, însă pentru a-şi salva drepturile, papalitatea institui în 380 un „Vicariat apostolic la Tesalonic”. Totuşi, împăratul Teodosie II ataşă în 421 Ilyricul Oriental la „Noua Romă”, dar graţie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, această hotărâre a fost revocată.

    Ilyricul însă a rămas mărul discordiei dintre Roma şi Bizanţ până în anul 732, când Leon Isaurul se răzbună pentru condamnarea de către Papă a iconoclasmului, scoţând definitiv aceste regiuni de sub jurisdicţia Sfântului Scaun.

    De reţinut este faptul că cele şapte Concilii Ecumenice – Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) – au fost prezidate de Papa sau de legaţii săi, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste şapte Concilii s-au ţinut în Orient, unde au apărut şi ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmaşul său, Papa Iuliu I, prezidează prin legaţii lui Conciliul de la Sardica, unde se declară expres că Roma este scaunul lui Petru, căreia toţi episcopii îi datorează ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuză să-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împăratul semiarian Constanţiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirmă primatul papal: Sfânta Biserică romană este înălţată deasupra tuturor celorlalte nu numai de constituţiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îşi au originea prin legăturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul său Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorată cu şederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirmă canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).

  8. Claudiu
    Iulie 2, 2010 la 7:59 am

    nvaţatura Bisericii Catolice cu privire la infailibilitatea Papei este în general înţeleasă greşit de către cei din afara Bisericii. În particular, fundamentaliştii şi creştinii care se bazează exclusiv pe Biblie adesea confundă carisma „infaibilitaţii” Papei cu imposibilitatea totală de a greşi. Ei îşi imaginează că creştinii catolicii cred că Papa nu poate păcătui. Alţii, care nu fac această greşeală, cred însă că Papa se bazează pe vreo amuletă sau incantaţie magică atunci când dă o definiţie infailibilă.

    Date fiind aceste interpretări greşite ale dogmei infailibilitaţii papale, este necesar să explicăm exact ceea ce nu este infailibilitate. Infailibilitatea nu este absenţa păcatului. Nici nu este o carismă care aparţine doar Papei, căci infailibilitatea aparţine de asemenea Sinodului Episcopilor ca întreg, când învaţă în mod solemn o doctrină ca fiind un adevăr de credinţă. Ne-o spune Isus însuşi, care le-a lăsat Apostolilor şi urmaşilor lor, Episcopilor, autoritatea Bisericii: „Cei care vă ascultă pe voi, pe mine mă ascultă” (Luca 10,16), şi „Tot ce veţi lega pe pământ va fi legat şi în ceruri” (Matei 18,18).

    Definiţia infailibilităţii dată de Conciliul Vatican I

    Redăm mai jos definiţia infailibilităţii, aşa cum a fost ea formulată de Conciliul Vatican I – desfăşurat pe timpul Papei Pius al IX-lea – în constituţia dogmatică Pastor Aeternus, n. 4.

    „… De aceea, Noi, rămânând fideli tradiţiei primite dintru începuturile credinţei creştine, pentru slava lui Dumnezeu Mântuitorul nostru, pentru propăşirea religiei catolice şi pentru mântuirea popoarelor creştine, cu aprobarea Sacrului Conciliu, proclamăm şi definim dogma revelată de Dumnezeu, că Pontiful Roman, când vorbeşte ex cathedra , respectiv când îşi exercită suprema funcţie de Păstor şi de Învăţător al tuturor creştinilor, şi în virtutea supremei sale puteri apostolice defineşte o doctrină privind credinţa şi moravurile, [prin ea] obligă întreaga Biserică, prin dumnezeiasca asistenţă promisă lui în persoana sfântului Petru, se bucură de acea infailibilitate cu care divinul Mântuitor a voit să fie înzestrată Biserica sa în definirea doctrinei privitoare la credinţă şi la moravuri: de aceea, aceste definiţii ale Pontifului Roman sunt imutabile prin ele însele, şi prin consensul Bisericii.” (Dat la Roma, în sesiunea publică celebrată solemn în Bazilica Vaticană, în anul 1870 de la Întruparea Domnului, la 18 iulie, al 25-lea an al Pontificatului Nostru).

    Explicaţia oferită de Conciliul Vatican II

    Conciliul Vatican II a explicat doctrina infailibilităţii după cum urmează: „Deşi fiecare episcop în parte nu se bucură de prerogativa infailibilităţii, totuşi atunci când, fie şi răspândiţi în întreaga lume dar păstrând legătura comuniunii între ei şi cu Urmaşul lui Petru, în învăţătura lor autentică de credinţă şi morală sunt de acord asupra unei afirmaţii care trebuie socotită definitivă, atunci ei enunţă în mod infailibil învăţătura lui Cristos. Acest lucru este şi mai evident când, reuniţi în Conciliu ecumenic, ei sunt pentru toată Biserica lui Cristos învăţători şi judecători ai credinţei şi moravurilor, şi definiţiile lor trebuie primite cu adeziune de credinţă.” (Lumen Gentium 25).

    Infailibilitatea aparţine într-un mod special Papei ca şi cap al Episcopilor (Matei 16,17-19, Ioan 21,15-7). Aşa cum a arătat Conciliul Vatican II, este o carismă de care „se bucură Pontiful roman, capul Colegiului Episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi Învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care întăreşte în credinţă pe fraţii săi (cf. Lc 22, 32), proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. De aceea pe drept se spune că definiţiile Pontifului roman sunt ireformabile prin natura lor şi nu în virtutea consimţământului Bisericii, deoarece ele au fost proclamate cu asistenţa Duhului Sfânt, care i-a fost făgăduită lui în persoana Sfântului Petru.”

    Infaibilitatea Papei nu este o doctrină ce a apărut brusc în învăţătura Bisericii; mai degrabă ea este o doctrină implicită în Biserica primelor veacuri. Doar înţelegerea noastră asupra infailibilităţii s-a dezvoltat şi a devenit mai clară de-a lungul timpului. De fapt, doctrina infailibilităţii reiese implicit din aceste texte petrine: Ioan 21,15-17 („Paşte oile mele…”), Luca 22,32 („M-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta”) şi Matei 16,18 („Tu eşti Petru…”)

    Bazat pe mandatul lui Cristos

    Cristos a poruncit Bisericii să propovăduiască toată învăţătura lui (Matei 28,19-20) şi a promis protecţia Duhului Sfânt, care o va „călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16:13). Acest mandat şi această promisiune garantează că Biserica nu se va îndepărta niciodată de la învăţăturile sale (Matei 16,18, 1Tim 3,15), chiar dacă, individual, catolicii o pot face.

    Pe măsură ce creştinii au început să înţeleagă mai clar autoritatea Bisericii şi primatul Papei, ei au dezvoltat o înţelegere mai clară a infailibilităţii papale. Această dezvoltare a înţelegerii credincioşilor îşi are începuturile în Biserica primelor veacuri. De exemplu, Ciprian din Cartagina, scriind prin anul 256, a pus întrebarea astfel: „Vor îndrăzni ereticii să vină la scaunul lui Petru de la care vine credinţa apostolică şi de unde nu pot apărea erori?” (Scrisori 59 [55], 14). În secolul al V-lea, Augustin a surprins atitudinea acelor vremuri când spunea: „Roma a vorbit, cazul s-a închis” (Predici 131,10).

    Unele clarificări

    O declaraţie infailibilă – fie că e făcută de Papa singur, de un Conciliu Ecumenic, sau de învăţătura constantă a magisteriului Bisericii de-a lungul secolelor – este făcută de obicei numai când unele doctrine sunt puse în discuţie. Cele mai multe doctrine nu au fost niciodată puse la îndoială de marea majoritate a catolicilor.

    Luaţi un catehism şi priviţi numărul mare de doctrine, dintre care majoritatea nu au fost definite de o afirmaţie oficială a Papei. De fapt, există puţine subiecte asupra cărora un Papă ar putea să decidă ceva fără să dubleze una sau mai multe declaraţii infailibile ale Conciliilor Ecumenice sau ale magisteriului Bisericii.

    Pentru un catolic cu educaţie, subiectul este simplu, şi paragrafele de mai sus, cu trimiterile lor, pot fi suficiente. Alta este însă problema cu creştinii ce se raportează exclusiv la Biblie. Pentru ei, infailibilitatea papală reprezintă adesea o nebuloasă, pentru că înţelegerea pe care o dau acesteia este adesea incorectă.

    Unii întreabă cum pot fi Papii infailibili când unii dintre ei au trăit scandalos. Această obiecţie desigur ilustrează confuzia obişnuită între infailibilitate şi impecabilitate. Repetăm, infailibilitatea nu este o garanţie că Papii nu vor păcătui şi nu vor da exemplu rău. (Trebuie să remarcăm aici gradul mare de sfinţenie găsit la Papi de-a lungul istoriei, „Papii răi” fiind foarte rari). Alţii se întreabă cum poate exista infailibilitate dacă unii Papi nu au fost de acord cu alţii. Aceasta, de asemenea, arată o înţelegere inexactă a problemei: infailibilitatea se aplică doar la proclamări solemne, oficiale, privind probleme de credinţă sau morală, şi nu la decizii disciplinare sau chiar comentarii neoficiale privind credinţa sau morala. Opiniile teologice particulare ale unui Papă nu sunt infailibile, doar ceea ce el defineşte solemn se consideră învăţătură infailibilă.

    Chiar şi cei care nu fac aceste greşeli comune, adesea gândesc că infailibilitatea înseamnă că Papilor le este dat un dar special care le permite să propovăduiască pozitiv adevărurile care trebuie să fie cunoscute. Dar nici acest lucru nu este tocmai corect: infailibilitatea nu este un substitut pentru studiul teologic din partea Papei. Ceea ce face infailibilitatea este să prevină faptul ca un Papă să propovăduiască solemn şi oficial un „adevăr” care, de fapt, este eroare. Aceasta nu îl ajută să ştie ce este adevărat, nici nu îl „inspiră ” să înveţe pe alţii ce este adevărat. El trebuie să înveţe adevărul în felul în care îl învăţăm cu toţii – prin studiu -, deşi, pentru a fi clari înţeleşi, el are unele avantaje datorită poziţiei sale.

    Petru nu e infailibil?

    Ca un exemplu biblic al incorectitudinii infailibilităţii papale, fundamentaliştilor le place să sublinieze comportamentul lui Petru în Antiohia, unde a refuzat să mănânce cu creştinii dintre neamuri pentru a nu ofensa pe unii iudei din Palestina (Galateni 2,11-16). Pe această temă el are un conflict cu Paul. Demonstrează aceasta că infailibilitatea papală nu există? Deloc. Acţiunile lui Petru au legătură cu probleme de disciplină, nu cu probleme de credinţă şi morală. Problema a fost acţiunea lui Petru, nu învăţăturile lui. În acest exemplu, Petru nu a dat nici o învăţătură, şi cu atât mai puţin nu a definit o problemă de credinţă sau morală.

    Fundamentaliştii trebuie de asemenea să recunoască că Petru avea o anume infailibilitate – ei nu pot nega că el a scris două epistole infailibile ale Noului Testament. Astfel, dacă comportamentul său în Antiohia nu a fost incompatibil cu acest fel de infailibilitate, comportamentul său greşit din acel episod nu este contrar nici infailibilităţii papale în general.

    Întorcându-ne la istorie, criticii Bisericii citează anumite „erori ale Papilor”. Argumentul lor se reduce de fapt la trei cazuri, cel al Papilor Liberius, Virgilius şi Honorius, la care se întorc toţi opozanţii infailibilităţii papale, deoarece acestea sunt singurele cazuri aparent mai solide. Nu e cazul să intrăm în detalii aici – orice carte bună de istorie a Bisericii va oferi detaliile necesare; este destul să notăm că nici unul dintre cazuri nu întruneşte cerinţele subliniate de definiţia infailibilităţii papale dată de Conciliul Vatican I în Pastor Aeternus.

    „Cazul favorit”

    Conform fundamentaliştilor, cazul lor cel mai bun se referă la Papa Honorius. Ei spun că acesta a predicat monotelismul, o erezie ce susţinea că Cristos a avut doar o fire (cea divină), nu două firi (una divină şi una umană), aşa cum susţine dreapta credinţă. Dar Papa Honorius nu a făcut niciodată aşa ceva. Chiar şi o cercetare sumară a datelor ne arată că el s-a decis pur şi simplu să nu ia vreo decizie. Aşa cum explică Ronald Knox, „din prudenţă umană, el s-a gândit că controversa se cuvine să rămână nerezolvată [pentru moment], pentru mai binele Bisericii. Noi, având ştiinţa de acum, spunem că a greşit. Dar nimeni, cred, nu poate pretinde că un Papă nu este infailibil pentru că nu a definit o doctrină.”

    Respingerea infailibilităţii papale de către cei ce nu recunosc Tradiţia ci doar Biblia este provocată de concepţia lor despre Biserică. Ei nu cred că Cristos a stabilit o Biserică vizibilă, ceea ce înseamnă că ei nu cred într-o ierarhie a Episcopilor condusă de Papa. Nu este aici locul pentru a da o demonstraţie elaborată a înfiinţării Bisericii vizibile. Dar este destul de simplu să subliniem că Noul Testament îi arată pe apostoli înfiinţând, după instrucţiunile Învăţătorului lor, un organism vizibil, şi că fiecare scriitor creştin din primele veacuri – şi de fapt, aproape toţi creştinii până la Reformă – au recunoscut dintotdeauna că Cristos a stabilit un organism activ.

    Un exemplu al acestei credinţe vechi vine de la Sfântul Ignaţiu de Antiohia. În scrisoarea sa din secolul al II-lea către Biserica din Smirna, el scrie: „Oriunde apar Episcopii, lăsaţi poporul să vină, aşa cum oriunde este Isus Cristos, este Biserica”. (Epistola către smirneni, 8, 1 [A.D. 110]). Dacă Cristos a înfiinţat un astfel de organism, El trebuie că l-a prevăzut să dăinuiască, să fie uşor identificabil (adică, să fie vizibil, pentru a putea fi găsibil), şi s-a gândit la o metodă care să conserve învăţătura sa în acest organism. Toate acestea s-au realizat prin succesiunea apostolică a Episcopilor, iar păstrarea mesajului lui Cristos, în deplinătatea sa, a fost garantată prin darul infailibilităţii, a Bisericii ca întreg, dat mai ales a conducătorilor numiţi de Cristos, Episcopii (la modul colectiv) şi Papa (la modul personal).

    Duhul Sfânt este cel care îl opreşte pe Papa de la a propovădui erori în mod oficial, şi această carismă provine în mod necesar din însăşi existenţa Bisericii. Aşa cum a promis Cristos, porţile iadului nu vor triumfa împotriva Bisericii; de aceea, ea trebuie protejată de căderea în erori şi astfel de îndepărtarea de Cristos. Ea trebuie să se dovedească un ghid perfect neclintit în problemele legate de mântuire.

    Desigur, infailibilitatea nu include o garanţie că orice Papă în particular nu va „neglija” să ne înveţe adevărul, sau că el va fi fără de păcat, sau că deciziile disciplinare vor fi luate în cel mai cuvenit mod. Ar fi frumos dacă ar fi atoateştiutor şi impecabil, dar nefiind astfel nu va aduce distrugerea Bisericii. El trebuie să fie capabil să propovăduiască corect, din moment ce îndrumarea spre mântuire este principala funcţie a Bisericii. Pentru ca oamenii să se mântuiască, ei trebuie să ştie ce să creadă. Ei trebuie să aibă o stâncă sigură de sprijin în credinţă şi o sursă credibilă pentru învăţătura oficială creştină. Tocmai de aceea există infailibilitatea papală.

    Cristos a spus că porţile iadului nu vor birui Biserica (Matei 16,18b), ceea ce înseamnă că această Biserică nu va înceta niciodată să existe. Dar dacă Biserica ne-ar învăţa vreodată erezii, atunci ea ar înceta să existe, deoarece ar înceta să fie Biserica lui Isus. Astfel, Biserica nu poate să înveţe erezii, însemnând că orice propovăduieşte ea solemn pentru credincioşi este adevărat. Această realitate se reflectă în exprimarea Apostolului Paul potrivit căreia Biserica „este stâlpul şi temelia adevărului” (1Timotei 3,15). Dacă Biserica este temelia adevărului religios în această lume, atunci ea este reprezentantul lui Dumnezeu. Aşa cum a spus Cristos discipolilor săi, „Cine vă ascultă pe voi pe Mine mă ascultă şi cine vă nesocoteşte pe voi pe Mine mă nesocoteşte, iar cel care Mă nesocoteşte pe Mine îl nesocoteşte pe cel care m-a trimis pe Mine” (Luca 10,16).

    preluat de aici : http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2003_01_04

  9. Claudiu
    Iulie 3, 2010 la 6:40 pm

    Sfântul Ciprian se izbi de împotrivirea Papei Stefan, în anul 256, când afirma ca botezul administrat în afara bisericii de un eretic, nu este valid, ceea ce Papa condamna, afirmând validitatea acestui botez. În lucrarea sa „De unitate Ecclesiae”, din 251, Sfântul Ciprian scria: „Daca Biserica este tulburata de schisme, aceasta e din cauza ca se uita ca este de constitutie divina; Biserica este fondata pe Petru si dupa cum Petru este unul, asa si Biserica în mod necesar este una. Petru a primit primul sarcina pastorala pe care cei Doisprezece au primit-o pe urma; pentru aceasta ratiune, Roma exprima, manifesta si concretizeaza unitatea; corpul episcopal este unul si indivizibil”. Tot Sfântul Ciprian numeste Biserica Romana, „radacina si mama Bisericii Catolice” (Epistola 48, n. 3).

    Faptele istorice ne arata neîndoielnic ca episcopul Romei a avut primat de jurisdictie, pe care l-a exercitat în diferite ocazii si i-a fost recunoscut ca atare. Astfel, Sfântul Clemente Romanul a trimis în anul 96 o delegatie la Corint, sa împaciuiasca Biserica de acolo, desi Sfântul Ioan Evanghelistul era înca în viata la Efes, cu mult mai aproape de Corint. El a pretins ascultare pentru tot ceea ce va spune Dumnezeu printr-însul, declarând ca neascultarea de el e pacat.

    Papa Victor I (189-199), un african energic, a înteles sa uzeze de autoritatea sa pentru a unifica practica Bisericilor în sarbatorirea Pastilor. În secolul al II-lea nu era înca un acord între Biserici asupra datei sarbatoririi Pastilor. În Asia Mica se facea în ziua mortii lui Isus, 14 Nisan a calendarului evreiesc, indiferent în ce zi a saptamânii cadea aceasta; în celelalte Biserici, Pastile se sarbatoreau în duminica ce urma dupa 14 Nisan. Cu ocazia vizitei Sfântului Policarp, episcopul Smirnei la Roma, în 155, se evoca aceasta divergenta, însa Papa Anicet nu voi s-o modifice. Urmasul sau, Papa Victor, din contra, invita episcopii diferitelor regiuni sa examineze problema în concilii regionale, aduna raspunsurile, iar în fata refuzului Bisericilor din Asia de a se conforma datinei generale (romane), se declara gata sa le stearga din comuniunea Bisericii daca mai celebreaza Pastile în 14 Nisan si nu în prima duminica dupa aceasta zi. Ameninta cu blestem si excomunicare pe cei ce nu se vor supune. Interveni Sfântul Ireneu, episcopul Lyonului, si calma lucrurile, dar atitudinea Papei Victor dovedeste autoritatea Bisericii romane în materie de disciplina si locul ei ca fiind centru al comuniunii universale.

    Papa Calixtus I (217-222) publica un decret definitiv pentru dezlegarea diferitelor pacate.

    „Libellaticii” Basilides si Martialis, caterisiti de episcopii Hispaniei, apeleaza la Papa Stefan (254-257) ca sa-i reaseze în scaune. Papa, nefiind corect informat, le-a dat dreptul, dar Sfântul Ciprian, scriind despre acest fapt, nu tagaduieste dreptul Papei de a decide, însa înfiereaza faptul ca, în lipsa de informatie suficienta, ia hotarâre nejusta. De asemenea, a cerut sa fie reasezat în scaun episcopul Privatus, cel caterisit de colegii sai africani. Episcopul Alexandriei, Dionysios, învinuit de erezie din partea colegilor sai, se justifica înaintea Papei cu acelasi nume.

    Papa Pius I condamna pe gnosticii Valentin si Marcion (anul 150). Însisi ereticii, care apeleaza la autoritatea Papei ori de câte ori sunt osânditi, straduindu-se sa-l câstige de partea lor, stiind ca cine are de partea sa Roma, are lumea întreaga, sunt o dovada a primatului papal. „Roma locuta, causa finita” – era convingerea tuturor crestinilor catolici din toate veacurile.

    La Papii de la Roma au apelat, cerându-le sprijinul, toti aparatorii ortodoxiei catolice. Asa a facut si Sfântul Atanasie, patriarhul Alexandriei, luptator neînfricat pentru apararea dreptei credinte împotriva arienilor. Papa Iulius I (337-352) a fost aparatorul neclintit al Sfântului Atanasie si al credintei de la Niceea, împotriva arienilor si semiarienilor lui Eusebiu din Nicomedia.

    Conciliul de la Sardica – Sofia de azi (343), convocat de Papa Iuliu I si împaratul Constantius, cu participarea a o suta saptezeci de episcopi orientali si occidentali, hotarî reabilitarea Sfântului Atanasie si a prietenului sau, Marcel de Ancyra, arhiepiscop catolic, acuzati de erezie de partida semiarienilor lui Eusebius, partida ce parasi sinodul. Acelasi sinod hotarî ca orice episcop depus de catre coprovincialii sai va avea totdeauna dreptul sa faca apel la pontiful roman, singurul în drept de a se pronunta în mod definitiv. În felul acesta, adunarea de la Sardica a fixat în chip definitiv suprematia de jurisdictie a Bisericii din Roma asupra tuturor Bisericilor. Gruparea eusebianilor, retragându-se de la Sardica si întrunindu-se într-un conciliu la Filippopol (azi Plovdiv), oras în Tracia, nu recunoscu hotarârile aduse de majoritatea episcopilor ortodocsi catolici la Sardica, ci în enciclica lor au pronuntat anatema împotriva tuturor acelora care ar apela la Papa Romei; în acest fel, ei au reusit ca episcopii africani sa nu primeasca multa vreme canoanele conciliului de la Sardica, iar apoi sa se formeze o partida în Rasarit, opusa Romei, ceea ce va duce în final la Schisma din 1054. Mentionam însa ca teologii ortodocsi recunosc pe Sfântul Atanasie – ca si catolicii – ortodox-catolic si, implicit, hotarârile conciliului de la Sardica. De altfel, Sfântul Ioan Crisostomul a apelat la autoritatea Papei Inocentiu I, care i-a luat apararea si a condamnat hotarârile „sinodului de la Stejar”, prin care Teofil al Alexandriei si împarateasa Eudoxia l-au depus si l-au exilat (407). Si Sfântul Augustin a apelat, de asemenea, la autoritatea Papilor.

    În lupta împotriva doctrinei eretice a lui Eutichie, condamnata de patriarhul Constantinopolului, Flavian, într-un sinod din 448, Papa Leon cel Mare l-a sprijinit pe patriarh prin scrisoarea dogmatica „Tomos catre Flavian”, în care definea Unitatea Persoanei si dualitatea naturilor în Cristos, îndepartând astfel erezia lui Eutichie si pe cea a lui Nestorius. Convocat într-un conciliu la Efes în 449, patriarhul Flavian s-a prezentat însotit de diaconul Hilarie, delegatul Papei Leon, însa împaratul dadu presedintia adunarii lui Dioscurus, patriahul Alexandriei, monofizit; cu sprijinul împaratului si al episcopilor eretici, în fata protestelor delegatului papal Hilarie si ale patriarhului ortodox-catolic Flavian împotriva ereticilor, plus poporul navalind în biserica, Dioscurus ceru o trupa de soldati care a început sa loveasca în partizanii credintei adevarate. Hilarie a reusit în toiul vânzolelii sa fuga, dar patriarhul Flavian, lovit în fata de Dioscurus, trântit de un oarecare Barsuma, calcat si lovit apoi de altii, muri dupa trei zile. Papa Leon a numit acest conciliu „latrocinium ephesinum (tâlharia de la Efes) si, într-un conciliu din Roma (29 sept. 449), l-a condamnat. Ca urmare, cu sprijinul celor doi împarati, Valentinian III si Teodosie II, a fost convocat Conciliul IV Ecumenic de la Calcedon, din anul 451, condus de delegatii Papei, unde a fost condamnata erezia nestoriana si monofizita, adoptându-se epistola Papei Leon cel Mare, „Tomos catre Flavian”, ca document dogmatic, cu strigatele unanime „Petru a grait prin Leon!” În acest sinod, se accepta ca patriarhul Constantinopolului sa fie recunoscut ca al doilea în scaun dupa Papa Romei si supus canonic Papei. De asemenea, Papa Leon, pentru a nu se mai repeta momente periculoase în unitatea Bisericii, stabili la Constantinopol un însarcinat permanent pe lânga împarat, ceea ce a fost la originea apocrisiarilor sau legatilor papali, nuntiaturile apostolice de astazi.

    Papa, în calitate de patriarh al Occidentului, avea direct în ascultarea sa Italia, Galia, Spania, Britania, Germania si cele doua provincii ale Ilyricului – Occidental si Oriental – formate din Macedonia, Creta, Tesalia, cele doua Epiruri, cele doua Dardanii si Predalitania. Nu existau în Occident scaunele ambitioase ale Alexandriei si Bizantului. În 417, Papa Zosim investi un mitropolit de Arles cu puteri peste tot episcopatul din Galia, iar el era mitropolit special al Italiei. Episcopii bizantini se opusera Papei în Ilyricum, provincii care pâna în 379 apartinusera Imperiului de Apus, când Gratian le dona colegului sau Teodosie. De atunci, Constantinopolul dorea sa-si întinda stapânirea sa spirituala acolo, însa pentru a-si salva drepturile, papalitatea institui în 380 un „Vicariat apostolic la Tesalonic”. Totusi, împaratul Teodosie II atasa în 421 Ilyricul Oriental la „Noua Roma”, dar gratie protestelor energice ale Papei Bonifaciu I, aceasta hotarâre a fost revocata.

    Ilyricul însa a ramas marul discordiei dintre Roma si Bizant pâna în anul 732, când Leon Isaurul se razbuna pentru condamnarea de catre Papa a iconoclasmului, scotând definitiv aceste regiuni de sub jurisdictia Sfântului Scaun.

    De retinut este faptul ca cele sapte Concilii Ecumenice – Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol II (553), Constantinopol-Trulan (681), Niceea II (787) – au fost prezidate de Papa sau de legatii sai, recunoscând explicit primatul papal. Toate aceste sapte Concilii s-au tinut în Orient, unde au aparut si ereziile. Prin Papa Silvestru I (314-335) e confirmat Conciliul I Ecumenic (325); urmasul sau, Papa Iuliu I, prezideaza prin legatii lui Conciliul de la Sardica, unde se declara expres ca Roma este scaunul lui Petru, careia toti episcopii îi datoreaza ascultare. Papa Liberiu (325-366) refuza sa-l condamne pe Sfântul Atanasie, motiv pentru care împaratul semiarian Constantiu îl trimite în exil în Tracia. Papa Damasus (366-384) confirma primatul papal: Sfânta Biserica romana este înaltata deasupra tuturor celorlalte nu numai de constitutiile sinodale, ci prin cuvântul Mântuitorului Isus adresat lui Petru: „Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16). Celelalte patriarhate orientale îsi au originea prin legaturile lor cu Petru: Alexandria, în numele lui Petru, prin ucenicul sau Marcu, iar Antiohia e scaun apostolic fiind onorata cu sederea Sfântului Petru înainte de a ajunge la Roma. Tot Papa Damasus confirma canonul Sfintei Scripturi, stabilit în conciliul din Hipona (383).

  10. Claudiu
    Iulie 3, 2010 la 6:52 pm

    anul 800 – Papa Leon al III-lea l-a încoronat la Roma pe Carol cel Mare, ceea ce a dus la o schisma politica între Apus si Rasarit .

    Suparare mare . De ce nu lãsau Papii ca Vestul sã rãmânã in anarhie si fãrâmitare,la cheremul bizantinilor,al despotismului oriental bizantin ?

    ADEVARATA INVATATURA A SFANTULUI GRIGORE DIALOGUL DESPRE PRIMATUL SI INFAILIBILITATEA PAPALE

    „Acum opt ani,pe vremea predesorului meu de sfântã memorie Pelagius,fratele si colegul in episcopat Ioan din orasul Bizant a tinut un sinod la care a incercat sã se numeascã pe sine Episcop Universal.De indatã ce inaintasul meu a aflat de aceasta,a trimis scrisori ANULÃND PRIN AUTORITATEA SFANTULUI APOSTOL PETRU actele zisului conciliu” (ep. 43).
    „TUTUROR CELOR CARE CUNOSC EVANGHELIA LE E LIMPEDE CA,PRIN CUVINTELE DOMNULUI NOSTRU,GRIJA INTREGII BISERICI A FOST INCREDINTATA FERICITULUI PETRU, PRINTUL APOSTOLILOR.IATA,EL A PRIMIT CHEILE IMPARATIEI CERURILOR,PUTEREA DE A LEGA SI DE A DEZLEGA I—A FOST DATA LUI,SI GRIJA SI CONDUCEREA INTREGII BISERICI I—A FOST INCREDINTATA LUI ….CU TOATE ACESTEA,EL NU ERA APOSTOLUL UNIVERSAL. DAR IOAN AR VREA SA SE NUMEASCA APOSTOL UNIVERSAL”.(Ep.5,37)
    Ceea ce spune Sfântul e cã NICI MACAR EPISCOPUL ROMEI,DESI ARE PRIMATUL ASUPRA INTREGII BISERICI A LUI HRISTOS,NU INDRAZNESTE SA SE NUMEASCA PE SINE EPISCOP UNIVERSAL,ADICA ANULAND PREROGATIVELE CELORLALTI EPISCOPI.Dar norma pentru ortodoxia unui episcop nu e,la Sf. Grigore,pãrerea celorlalti episcopi,ci judecata Episcopului Romei, succesorul lui Petru.
    Sf. Grigore I numea Sf. Scaun „capul credintei”,”capul tuturor bisericilor”,fiindcã „detine locul lui Petru,Printul Apostolilor”.Sf. Grigore e cel care a inaintat principiul cã „fãrã autoritatea si consimtãmântul Scaunului Apostolic,nici una din chestiunile dezbãtute la un conciliu n—are nici o fortã normativã”.Asta o stia si luteranul Pelikan.
    Mai departe,din acelasi Papã:”Cât despre ceea ce spun ei despre Biserica Constantinopolului, cine se indoieste cã ea e subordonatã Scaunului Apostolic?” Lib. ix., Ep. 12.
    Si:”Dacã e gãsitã vreo gresealã la Episcopi,nu cunosc pe vreunul care sã nu ii fie subordonat Scaunului Apostolic;dar CAND NICI O GRESEALA NU CERE SA FIE ALTFEL,toti sunt egali,dupã intentia smereniei”( Lib. ix., Ep. 59).
    In fine:”Cine nu stie cã Sf. Bisericã e intemeiatã pe trãinicia Printului Apostolilor,al cãrui nume ii exprima fermitatea,fiind numit Petru,de la piatrã?Desi au fost multi Apostoli,NUMAI SCAUNUL PRINTULUI APOSTOLILOR A PRIMIT AUTORITATEA DE CAPETENIE,IN TEMEIUL AL INSUSI PRINCIPATULUI SAU.”(Scrisoarea cãtre Patr. Eulogius al Alexandriei).

    Pânã si Calvin admitea cã vechimea primatului Bisericii Romei e afirmatã de conciliul de la Niceea.
    Conciliul de la Efes vorbeste deslusit despre primatul Romei,ca scaun al Ap. Petru.
    Convocând primul conciliu constantinopolitan,Imp. Teodosie le cerea suspusilor sã practice „religia pe care Petru Apostolul le—a transmis—o romanilor”.Incãlcarea principiului apostolicitãtii s—a incercat incã de la acest conciliu;trebuie observat cã bizantinii nu cereau „pentarhie”,egalitatea patriarhatelor—ci ca ei sã urmeze Romei in rang (ceea ce aratã cã astfel confirmau intâietatea Romei vechi).Peste 500 de ani,Fotie nu va cere colegialitate,ci,fidel erastianismului,va pretinde cã papalitatea i se cuvine lui,ca episcop al Noii Rome.Nu „pentarhie” cereau acesti orgoliosi politicieni in odãjdii.La inceput,Bizantul a incercat sã uzurpe demnitatea CELORLALTE PATRIARHATE,inainte de a ataca chiar Roma.
    Când Papa Damasus a convocat un conciliu general la Roma,episcopii estici au pretextat in fel si chip,dar nimeni n—a contestat dreptul Papei de a convoca de unul singur un conciliu ecumenic.

    Gargara despre interpunerea Papei,ca loctiitor,intre Hristos si crestin,imi aminteste de sofismul bãtrânilor bolsevici pocãiti,care spuneau cã ei cred in Dumnezeu,dar nu merg la bisericã fiindcã nu vor „sã se interpunã preotul intre ei si Dumnezeu”.Cu acest rationament,nu numai Papa,dar si Patriarhii,Mitropolitii,episcopii,preotii sunt obstacole intre „credinciosul sincer” si Dumnezeu.Ce nevoie e de preoti,etc.,ca sã se „interpunã” intre om si Dumnezeu?Ce nevoie mai are omul de preot (sau de episcop,de Patriarh,de Sfinti) câtã vreme are acces direct la Dumnezeu?E lamentabil.

  11. Claudiu
    Iulie 3, 2010 la 7:01 pm

    Daca Bizantul a propovaduit dintotdeauana egalitatea , sinodalitatea de ce a dorit cu orice pret la Calcedon sa fie nr. 2 in „pentarhie ” ?

    Cumva sa uzurpe patriahiile asiatice intemeiate apostolic si muuuuuuult mai vechi ?

    Stimati colegi , nu mai cred demult in politica confesionala a niciunei parti . Daca am scris preponderent uzitand materiale „catolice” am facut-o pt. a echilibra cumva balanta argumentelor . Ceea ce am vrut sa scot in evidenta este faptul ca episcopii BOR participanti la dialogul cu catolicii si care sunt huliti de catre tot felul de ignoranti STIU CE FAC . Au cultura necesara pt. a intelege ca ambitiile politice atat grecesti cat si latine sunt de doemniul trecutului . Lumea de astazi este total diferita fata de primul mileniu .

    Doamne ajuta !

  12. V
    Iulie 3, 2010 la 8:25 pm

    Un efort demn de o cauza mai buna, stimabile coleg !

    Oare chiar nu ai ceva mai bun de facut decat sa scrii pe un site ortodox ???

  13. Claudiu
    Iulie 4, 2010 la 2:08 pm

    Maria ,

    „Doamne,apara si pazeste poporul Tau, si CREDINTA BISERICII TALE, ORTODOXIA,
    (orto-doxa = dreapta credinta),de lupii cei hamesiti de putere si viclenie!”

    Vad ca stii ce inseamna ortodoxie. Macar intelege ca te afli intr-o biserica rasariteana de rit bizantin ..si nu…ortodocsa . Caci ortodoxia este un atribut al credintei . Macar foloseste termenii corect daca te pretinzi un om cu studii minime si care vrea sa duca un dialog apologetic serios .

    „Vicleanule,CLAUDIU!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
    Pana la urma ti-ai dat jos blanita de mielusel ortodox,cu care te-ai infatisat printre “fratii”tai,LASAND LA VEDERE LUPUL CEL VICLEAN DIN HAITA CEA HAMASITA DE PUTERE SI INTERESE MARI SI MESCHINE,incepand a musca din CARNEA VIE SI NEMURITOARE A SFINTILOR(adevaratii mielusei ai Domnului),acei INGERI nestiutori de carte,mari facatori de minuni,descoperiti noua prin VOIA LUI DUMNEZEU! ”

    Nu sunt viclean deloc . Sunt chiar ortodox judecat de o sora fara sa aiba argumente . Nimic de mirare . Sunt obisnuit cu comentarii de mana a 2 a . Cand un sfant o ia pe aratura toti avem dreptul de a judeca credinta acelui om . Aceasta este functia mirenilor in Biserica si nu simplii spectatori la spectacolul clerical . Asa au procedat toti sfintii din vechime . Nu putem sa spunem minciuni in materie de credinta sau sa le acceptam doar pt. ca vin din partea unui brand de renume . Am datoria sa cercetez duhurile din orice directie ar veni . Daca pot sau nu asta este problema mea personala . Pana la proba contrarie – care ar nevoie de argumente – orice retorica goala ma lasa rece .

    „Nici apostolii si nici marii Intelepti ai Domnului Mantuitor,IISUS HRISTOS,NU AVEAU STIINTA DE CARTE,AVEAU DARUL LUI DUMNEZEU SI INTELEPCIUNEA DARUITA…Ce tot indrugi acolo,rastalmacind cum bine stiti voi a face cu mare istetime(K SERPI) si viclenie…Dar tu,vad ca esti doar UN INSELAT RATACIT!”

    Ei uite ca Pavel era ucenicul lui Gamaliel dar cum tu citesti Scriptura doar din ce iti ofera BOR la slujbe nu aveai de unde banui asta , nu-i asa ? Sf.Ioan Gura de Aur , Grigorie Nazians , Grigorie de Nyssa , Maxim Marturisitorul erau de-a dreptul filozofi crestini . Probabil ca ii vei anatemiza si pe ei pt. stiinta lor de carte fara de care defintiile credintei erau mult mai sarace .

    „NU O SA-TI MAI RASPUND,PT K PIERD VREMEA…MA ROG INSA SI PT TINE, ”

    Nu e o pierdere mare avand in vedere ca nu ai reusit sa contrazici nici macar argumentele istorice caci despre cele spirituale nu ma indoiesc ca nu prea ai citit patristica latina . In schimb ai venit cu bombitze , fitile si alte trucuri verbale ieftine care nu spun nimic .

    ” POATE SE MILOSTIVESTE DUMNEZEU SA-TI DESCOPERE SI TIE ADEVARUL,PARI CA TOT IL CAUTI PRIN CARTI(si nu e rau asta)dar mai inainte de a studia ceva,roaga-L pe MULTMILOSTIVUL DUMNEZEU,SA-TI DESCOPERE ADEVARUL ADEVARAT,din cele c e citesti sa te si inteleptesti si spre folos sa iti fie,spre MANTUIRE,asa sa iti ajute Dumnezeu,dar pentru asta,chiar trebuie ca tu singurel sa ceri ajutor si sa te rogi mai mult decat vorbesti.Dumnezeu sa te intelepteasca,imi pare rau de mintea ta!
    HRISTOS IN MIJLOCUL BINECREDINCIOSILOR CRESTINI CU BUCURIA MANTUIRII SI PACE!
    KALI FOTISI! ”

    Exista duhovnici pt. sfaturi PERSONALE . Nu te forta sa pari evlavioasa . Dialogam pur si simplu fara pretentia de a fi ceva sau cineva . E asa de greu ? Se pare ca da .

    „Si sa-ti mai spun ceva:O SA MA SUPAR TARE,DAR TARE DE TOT,DACA MAI PONEGRESTI SFINTII NOSTRI RASARITENI,MAI ALES RUSIIIIIIIIIII!EI SUNT EXEMPLUL CEL MAI CLAR SI AUTENTIC DE ADEVRA,CREDINTA, SI JERTFA LOR PENTRU DUMNEZEU NU A CUNOSCUT LIMITE,CLAR? Studiaza si Viata lor…dar cu rugaciune de inteleptire mai inainte,la Bunul Dumnezeu!
    Amin!
    CINSTIM SI NE BUCURAM DE AJUTORUL SFINTELOR LOR MOASTE,BINEMIRESMATE DE DOMNUL!”

    Cand il numesti pe Sf.Augustin CUVIOS nu ti se pare ca il injosesti ? Sau simti ca acel sfant nu face parte din Biserica Una ? Doar pt. ca niste greci cu ambitii politice au stabilit asta ? Aaaaaaah…uitasem….noi avem voie ca ortodocsi sa injosim si sa facem eretici pe oricine nu e ortodox . Ii pretuiesc pe toti sfinti pt. viata lor sfanta . Indiferent de nationalitate . Eu arat doar ca la capitolul dogmatica sunt superficiali si nu sunt demni de crezare deoarece servesc interese doar de ei stiute . Sau sunt slab pregatiti dogmatic,canonic , scriptural…etc…

  14. Claudiu
    Iulie 4, 2010 la 2:16 pm

    Maria ,

    „Claudiu,recunosc nu am citit tot ce-ai scris,dar acm vazand ulima parte in care tu un nimeni,un nimic prin nimic important in CRESTINISM,decat prin hula la adresa “ignornatilor” – acei oameni ai lui Dumnezeu,care traiesc numai prin Dumnezeu si pentru Dumnezeu,in sfinte rugaciuni,pentru noi pacatosii,drept pentru care ne mai rabda Dumnezeu,acei monahi(ingerii nostri pazitori)atoniti pe care-i dispretuiesti…habar n-ai de ce mai traiesti…si pe greci,si pe rusi…cei ce sunt intrutotul in rugaciune si curatie pentru omenire,tu murdaresti,esti mai rau decat catolicii si chiar decat dracii,pt ca si astia ii respecta,stiu ce reprezinta…tu,nu!?!!! ADEVARUL,DUMNEZEU,NU SE MODERNIZEAZA!Ce vreti voi e lucru dracesc si esti intr-o totala inselare…ca nu vrei sa intelegi,e si mai clar,dracii au pus stapanire pe tine,dar sanse ne da MULTMILOSTIVUL DUMNEZEU TOT TIMPUL,numai sa vrem sa-i cerem ajutorul…Sunt sigura ca nu faci acest efort de a te ruga lui Dumnezeu sincer si smerit nu cu MANDRIE CA TU AI DESCOPERIT EVRIK…
    De aceea mi-era mila de tine,crezand ca esti un biet tanar ratacit printre niste eretici si printre niste carti bine ticluite,aranjate…spre “folos”…mergi la origini,ia lucrurile de la inceput cu atentie si rugaciune si-ai sa gaseti ADEVARUL.
    Daca nu,nu mai vorbim si pa!”

    Multi sfinti mari au fost sfinti dar Biserica Una i-a anatemizat . Asa ca nu imi da sfaturi de 2 lei . Viata sfanta nu e totuna cu bun dogmatician, canonist, istoric ,liturgist..etc..daca il citesti pe Sf.Simeon Noul teolog ai sa vezi ca iti spune sa iti alegi un bun duhovnic , altfel vei cadea in groapa . Cum sunt multe sufelete care si-au gasit un „guru” in persoana preotului . Si-au luat invatatori dupa propriul plac . Nu-mi spune ce inseamna duhovnic in original . Caci asa , baieti scosi pe banda rulanta…ei vor ascultarea cazona oferind duhovniceste extrem de putin . Slab discurs . Ce ridicol sa ma faci in fel si chip si sa nu ai nici un argument privitor la citatele patristice . De acord . dadeai un sfat doua , comentai ceva subiectiv despre mine . Dar observa ca nu ai scris un rand la citatele formidabile din Sf.Parinti care arata ca BC este intemeiata f. adevarat in Sf.Traditie . Asta spune multe .

  15. Claudiu
    Iulie 4, 2010 la 10:19 pm

    Maria ,

    „Claudiu,nu am timp de tine,chiar nu am si nici nu ti-am citit toate”ARGUMENETELE”…si nici nu m-am prezentat ca o “cultivata”asa cum te prezinti tu.”

    Nu ai timp nu dialoga . Nu ma prezint ca un cultivat . Cultivati sunt unii episcopi si multi preoti de mare respect . Daca nu citesti argumentele unui om de ce cataloghezi totusi in fel si chip acel om ?

    ” Fac parte din poporul roman “fara cultura,incult”…asa cum spui tu ”

    Poporul roman ortodox este o nuanta care iti scapa . Si vb. de un procent 90 % . cifra reala e simpla : participarea ortodocsilor la slujbe duminica de duminica este de 4-5 % . Super popor ortodox . Ne-participantii acestia ce fel de cultura crestina au ?

    ” si din care ma bucur k nu faci parte…esti si de natie proasta si de credinta mai mult decat proasta,esti ATEU,DRAC!…”

    Wow..sunt drac mai nou . Arhoni sau mai cum debitau unii”parinti” niste ineptii misticoide ? Cand nu ai argumente vorbesti ca saracii ciobani care s-au facut pustnici si au pretentia sa fie si INVATATORI AI BISERICII . Iei ie ielita…da-i incolo pe Maxim , Hrisostom , Cabasila , Augustin , Grigorie , Ignatiu….etc…aceia ie culti…moarte intelectualilor ….parca asa strigau pe la mineriade . poporul in intuneric este ideal pt. a fi anti-catolic . Crede si nu cerceta …nu , taica…poti gresi…nu vezi bine…tu mai bine lasa: post , rugaciune,etcc….indobitocirea prin incultura…noua tehnica bizantina , de care , Slava Domnului vom scapa in curand prin persoana Sanctitatii Sale Daniel . Caci pe unde a fost a facut treaba . Si are si stiinta de carte . Ceea ce zelotii nu prea sufera .

    „si nu mi-e teama sa “dialoghez”…dar plec undeva unde nu mai am acces la internet…”

    Domnul sa-ti dea bucurii duhovnicesti in drumurile tale !

    ” O sa-ti duc lipsa comentariilor tale lungi ce nu duc nicaieri…”

    Nu sunt interesat sa duca undeva . Fanatismul si inchistarea doar Dumnezeu le inlatura .

    ” Poate la o mica recreatie,iesind din ocupatiile noastre,ne-ai amuzat mai mult decat tulburare…”

    Ca sa discuti despre Biserica este secundar . Asa este . 90 % sunt de aceasta factura . Ocupatiile duhovnicesti sunt in plan secund .

    „asta a fost pt k te credeam otodox ratacit,dar nu esti nici macar atat…”

    Catalogat , etichetat …ce siguranta minunata . E greu sa realizezi dintr-o data posibilitatea de a fi crezut adevaruri incomplete . Atunci , prima reactie e sa fugi , sa refuzi . Clasic . Maturitatea duhovniceasca este un deziderat greu de atins .

    ” ARGUMENTE?…ma lasi cu argumentele tale…”

    Ca pe strada : ma lasi , fraaaaaaaate ????

    ” vorbe de umplut carnati,umbli printre sfintii nostri denaturand vorbele si SFANTA CREDINTA,”

    Unde am denaturat ? Arata-mi . E asa de greu ? Eu nu sunt impresionat de taraba de asa zis lucruri sfinte si brosurele anti-ecumeniste sau conferinte semi-docte de indobitocire . Eu vreau argumente . Iar trunchierile se verifica imediat in marile biblioteci .

    ” urat trebuie sa fii,macar la suflet,mi-e groaza de asa oameni…neoameni,nu te vad ca si om…nu ai nimic sfant,vorbe si vorbe fara iubire,fara inteles,fara credinte,fara culoare,esti insipid si … gata!…De-acum nu ma mai rog pt tine,ci fac semnul crucii pe numele tau,scuipand de trei ori …ce-nseamna ca esti din aceea care faci semnul Crucii invers,stai si capul in jos?…Ce vrei tu pana la uma de noi?Sa ne rastorni cu susul in jos ca si crezul tau fara de credinta dreapta…nu meriti sa ne pierdem timpul cu tine…esti nul,gol,CARE-I CREDINTA TA? ”

    Eu doar dialoghez . Iar tu te comporti ca intr-o satra . Sa moara , sa faca …Doamne ajuta !

    P.S A fost ultimul meu comentariu

  16. elena d
    Iulie 8, 2010 la 7:52 am

    “Dacă vrei să ajuţi Biserica, cel mai bine este să cauţi să te îndrepţi pe tine însuţi, decât să cauţi să îndrepţi pe alţii. Dacă te îndrepţi pe tine însuţi, imediat se îndreaptă o părticică din Biserică. Dacă aceasta ar fi făcut-o toţi, Biserica s-ar fi îndreptat. Însă astăzi oamenii se preocupă de toate celelalte subiecte, dar nu se preocupă de ei înşişi. Pentru că a te preocu­pa de tine însuţi cere osteneală, iar a te preocupa de alţii este uşor.Paisie Aghioritul.

  1. Iulie 1, 2010 la 4:13 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: