* Basilica: Saptamana de rugaciune la Patriarhie

["Unitatea nu înseamnă pierderea identităţii".]„Trebuie să ştim cine suntem, fete sau băieţi, ortodocşi, romano-catolici sau protestanţi. Dar cunoscându-ne pe noi înşine îi putem respecta şi iubi pe aproapele nostru, pe fratele nostru în credinţă. ["Ceea ce cred că este important de reţinut este faptul că soliile adresate celor şapte Biserici din Asia Mică, pe care le citim în Apocalips, se adresează deopotrivă Bisericii creştine din toate timpurile, deci, şi Bisericilor de astăzi."]În Biserică vor exista biruitori şi anume cei pe care Fiul lui Dumnezeu îi va strânge din tot neamul omenesc în oastea celor angajaţi în dreapta credinţă şi îi va aşeza pe scaunul său de domnitor”, a spus Bela Zolt.

Aceasta s-a născut în Arzamas, iar pentru purtarea sa neobişnuită încă din copilărie a fost numită „nebună”. După dorinţa părinţilor săi s-a căsătorit, însă în urma întâlnirii cu sfântul cuvios Serafim de Sarov a început să-şi petreacă nopţile în rugăciune şi să pară a fi nebună, de parcă şi-ar fi pierdut minţile. A adus pe lume doi fii, însă curând aceştia trecut la cele veşnice. Sfânta Pelagia a primit cu răbdare aceste încercări, iar de atunci începu să hoinărească pe străzi, purtându-se ca o nebună şi fiind batjocorită şi luată în râs. Nopţile şi le petrecea în rugăciune în pragul bisericii.

În anul 1837, fiind primită în obştea mănăstirii Diveevo, sfânta Pelagia  îşi continuă nevoinţa părutei nebunii: trăia pe stradă într-o groapă plină de mizerie, spărgea geamurile chiliilor, se bătea cu capul de pereţii clădirilor, întotdeauna mergea desculţă, îşi înţepa picioarele în cuie şi îşi pedepsea trupul în orice fel, hrănindu-se numai cu pâine şi apă, neparticipând niciodată la mesele mănăstirii. Unele surori o cinsteau, altele o socoteau stăpânită de un demon înainte-văzător. Fericita Pelagia Ivanovna era cinstită de toate maicile cele binecuvântate din Diveevo, care o strigau „mămică”.

Încă din timpul vieţii, sfânta Pelaghia obişnuia să-i vindece pe toţi cei care veneau la dânsa. Astfel, artistul M. P. Petrov s-a vindecat de paralizia mâinii.  Ea vedea toată viaţa oricui şi proorocea. Apărea în vise şi dăruia tămăduire. A reuşit să stingă un foc de la distanţă. Surorile din obşte şi însăşi egumena se sfătuiau cu fericita înainte-văzătoare. Faima înaintei-vederii sale s-a împrăştiat peste tot şi binecuvântata era vizitată de mulţi oameni din toate colţurile Rusiei. Cu patru ani înainte de fericita sa adormire, sfânta Pelagia a proorocit răspândirea iacobinismului şi a terorismului în Imperiu. Acestea aveau să ducă până la urmă la uciderea ţarului Alexandru al II-lea, pentru care Pelaghia plângea şi se ruga neîncetat.

După 20 de ani de aspră nevoinţă, sfânta Pelaghia, la îndemnul sfântului Serafim de Sarov care i s-a arătat în vis, s-a închis într-o chilie, a început să ocolească oamenii, a devenit tăcută, stătea şi plângea pe podea lângă uşa de la intrare şi îşi petrecea nopţile în rugăciune. Se hrănea mai ales cu pâine neagră, din care făcea biluţe ce îi serveau drept metanii pentru rugăciunea lui Iisus. Nu s-a spălat şi nu şi-a tăiat unghiile niciodată. Binecuvântata a trăit în obşte pânp la plecarea sa din lumea aceasta şi după cuvântul Sfântului Serafim de Sarov „multe suflete s-au salvat prin mijlocirea ei”.

Înainte de moartea sa a făgăduit tuturor celor care îşi vor aminti de dânsa că şi ea îşi va aminti şi se va ruga pentru ei. Sfânta Pelagia s-a mutat la cele de Sus la 30 ianuarie 1884. Trupul său s-a aflat nesupus stricăciunii răspândind bună mireasmă în anul 2004, în acelaşi an fiind trecută în rândul Sfinţilor.

+ * + * +

Viaţa Sfintei Pelaghia poate fi aflată în

sau

+ * + * +

(Sursă: http://www.diveevo.ru/files/file_440.jpg)

(Sursă: http://s004.radikal.ru/i208/1002/9a/d3f5440ba4af.jpg)

 + * + * +

Moaştele Sfintei Pelaghia

(Sursă:http://www.vsetsaritsa.ru/dsQsdsEn&mode=articles&option=targetcontent&fao=0&id=6174&cur=1)

*

+ * + * +

Mănăstirea Diveevo

*

*

(Sursă: http://www.sokolovs.narod.ru/nign/divpreo1024.jpg)

*

+ * + * +

Cântări din slujbă ale maicilor de la Mănăstirea Diveevo:

 clic 1, 2, 3 , 4 , 5, 6, 7 şi 8.

Sursa: http://sfintisiicoane.wordpress.com

Acesta se născu în Sliven, Bulgaria, la 9 octombrie 1818 din părinţi cucernici. Deprinzând de la părinţii săi evlavia pentru cele dumnezeieşti, mergea adesea la Biserică şi deşi nu fusese la şcoală, învăţă pe de rost multe rugăciuni şi slujbe. Văzându-i înzestrarea, preotului locului îi păru rău că tânărul nu învăţase să scrie şi să citească.

După moartea părinţilor săi, fratele său plecă în Ţara Românească, iar Dimitrie rămase singur. După o vreme, casa în care locuia Dimitrie se prăbuşi din pricina vechimii, iar musulmanii din partea locului se folosiră de prilej pentru a pune mâna pe pământul din jurul casei. Astfel, până la urmă, Dimitrie ajunse slugă la un musulman.

Fiindcă Dimitrie era frumos la chip, musulmanul la care lucra încercă prin fiii săi să-l înduplece să se lepede de credinţa sa şi să se facă musulman, însă Dimitrie le răspundea:

- Legea noastră creştinească ne-a fost dată chiar de Dumnezeu prin Iisus Hristos. A voastră nu a fost dată de Dumnezeu, ci de un simplu om pe nume Mahomed.

Auzind acestea, musulmanul îl lovi pe Dimitrie peste faţă şi îl dădu afară din casă fără a-i plăti nimic din simbria datorată.

Ajungând brutar, Dimitrie vindea pâine în piaţă mărturisindu-şi dreapta credinţă şi neajunsurile islamului. Din această pricină musulmanii începură să îl urască căutând să se răzbune.

Se întâmplă atunci să vină în partea locului un cadiu nou, iar beii dădură ospăţ în cinstea lui. Dimitrie trebuia să aducă mâncarea pentru ospăţ, însă fu invitat la masă deoarece cadiul fusese înştiinţat că Dimitrie osândea islamul în fiecare zi.

După ospăţ, cadiul încercă să îl înduplece:

- Lasă-mă să te fac musulman, Dimitrie. Uite ce viaţă de Rai ducem noi! Şi tu eşti un tânăr aşa de chipeş. E ruşinos că, după credinţa noastră, eşti ghiaur (adică necredincios). Dacă te converteşti la islam, am să-l înduplec pe stăpânul tău să te facă ginerele lui şi să-ţi dea ţie jumătate din avere. Astfel ai să ajungi cel mai de vază om din Sliven.

Dimitrie răspunse că se învoieşte, dar numai în glumă, însă cadiul crezu cuvintelor lui şi îndată un musulman luă o bucată de pânză albă şi începu să o înfăşoare în jurul capului său. Văzând Dimitrie că era serios, spuse:

- Voi aţi luat de bune cuvintele mele. Oare nu ştiţi că un creştin ortodox crede în adevăratul Dumnezeu, Hristos, şi nu se va lepăda niciodată de El ca să creadă în Mahomed, care nu a fost trimis de Dumnezeu, nici de sfinţii prooroci si apostoli, ci de el însuşi, numindu-se singur prooroc şi călăuză a necredincioşilor?

Apoi îşi scoase turbanul, îl aruncă jos şi fugi din casă. Aceasta se întâmpla la 9 seara, iar musulmanii încercară ceasuri întregi să îl găsească, însă fără a izbuti, căci Dimitrie se ascunsese în satul vecin, Ihera, unde stătu 3 zile şi 3 nopţi fără mâncare şi apă. În cele din urmă merse la o casă, iar bătrânul de acolo, fără ştirea familiei sale, îi dădu o pereche de pantofi, puţină pâine şi câţiva bani, îndemnându-l să se ducă la epicopul din Ruse.

Ajungând Dimitrie mai întâi la Razgrad unde lucră puţin pentru a-şi câştiga pâinea, se duse mai apoi la episcop. Acesta se dovedi a fi un bun părtor duhovnicesc, căci vreme de 3 zile îl ascultă, se rugă dimpreună cu dânsul şi îl întări, iar le plecare îi dădu un galben şi o cruce de lemn spunându-i:

- Adu-ţi aminte mereu ceea ce ţi-am spus despre credinţa noastră ortodoxă. Poartă la piept crucea aceasta şi ea îţi va fi însoţitoare în viaţă.

Pe drum, Dimitrie schimbă galbenul şi o parte din banii primiţi îi dădu săracilor, iar o parte îi păstră pentru sine. Apoi se întoarse la Sliven unde ,văzând doi străjeri musulmani, îşi făcu de 3 ori semnul sfintei cruci şi ducându-se la ei, le spuse:

- Văd că tot mă mai căutaţi. Eu sunt Dimitrie pe care stăpânul vostru a vrut să-l silească să se facă musulman.

Legându-i mâinile, îl duseră la temniţă. Pe drum Dimitrie spunea creştinilor pe care îi întâlnea înclinându-şi capul:

- Iertaţi-mă, fraţilor, m-am dat în mâna acestor oameni fără Dumnezeu ca să se slăvească credinţa noastră.

În seara aceea, fu dus înaintea cadiului care îi spuse:

- Acum trei luni, în faţa mea şi a altor bei ai făgăduit că treci la credinţa noastră Dar în aceeaşi noapte ai hulit credinţa noastră şi ai fugit, deşi nimeni n-a încercat să te vatăme. Dar ce-a fost a fost; acum că te-ai întors şi te-ai dat singur în mâinile noastre, vreau să cred că Allah ţi-a descoperit ceva prin proorocul Mahomed şi ai ajuns să primeşti islamul.

Auzind aceasta, Dimitrie scoase crucea de lemn dată lui de episcop şi arându-i-o cadiului, spuse:

- Vezi crucea asta? Eu cred în Dumnezeul acesta, Iisus Hristos, care s-a răstignit pe o cruce ca aceasta. Nu ţi-am făgăduit niciodată că mă fac musulman, şi nu am avut de gând vreodată să fac aşa ceva. Dacă socoteşti bune cele spuse în glumă, îmi pare rău pentru tine. Eu sunt creştin ortodox şi sunt gata să rabd tot ce mi-aţi putea face, pentru numele lui Hristos.

Apoi sărută crucea şi o puse la loc în sân.

Atunci cadiul porunci ca Dimtirie să fie dus înapoi la închnisoare unde fu chinuit vreme de 3 zile şi 3 nopţi, apoi fu adus iară dinaintea cadiului. Acesta încercă iară să îl înduplece în fel şi chip, însă încredintându-se de neclintirea lui Dimitrie porunci cu mânie să fie dat pe mâna chinuitorilor.

Vestea despre Dimitrie se răspândi, iar drept credincioşii locului izbutiră să obţină îngăduinţa cadiului ca părintele Ştefan să îl poată vedea pe Dimitrie. Acesta îi spuse lui Dimitrie:

- Părinte, mă tem că n-am să fiu în stare să rabd caznele. Păgânii aceştia m-au chinuit neomeneşte vreme de trei nopţi. În prima noapte m-au bătut cu bastoanele ude pe trupul gol. Apoi au pus patru bolovani pe pântecele meu şi am zăcut pe jos toată noaptea cu mâinile şi picioarele legate şi întinse în cele patru zări. Noaptea trecută mi-au bpgat ţepuşe sub unghiile de la mâini şi de la picioare. Cum vezi, nu pot nici să mă ridic, nici să ţin ceva în mână.

Apoi îi povesti părintelui toate cele întâmplate.

Vreme de un an fu ţinut Dimitrie în închisoare, până când mulţi musulmani se adunară la în apropiere de temniţă şi strigară să-l dea morţii pe Dimitrie. Cadiul văzându-le stăruinţa, porunci să fie adus Dimitrie dinaintea sa şi încercă din nou să îl înduplece, însă Dimitrie se arătă neclintit. Musulmanii cu şi mai mare sălbăticie cereau moartea lui Dimitrie, însă cadiul la stăruinţa un credincioşi mai înstăriţi îngărdui din nou părintelui Ştefan să vină în temniţă să îl împărtăşească cu Sfintele Taine îmbărbătându-l şi binecuvântându-l.

În dimineaţa zilei de 30 ianuarie, la ceasurile 8, Dimitrie fu scos din temniţă şi dus la locul de osândă. El mergea liniştit şi senin la locul de osândă, cu mâinile legate la spate cu lanţuri de fier. Creştinilor pe care îi întâlnea le spunea:

- Iertaţi-mă, fraţilor, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine.

Ajungând la locul osândei, străjerii îl înconjurară, iar călăul îl puse în genunchi şi îl izbi cu sabia peste gât. Dimitrie rămase în genunchi nemişcat. După a doua lovitură capul lui Dimitri căzu la pământ.

Părintele Ştefan umplu o cutie cu pământ îmbibat cu sângele sfântului mucenici şi o îngropă sub scaunul episcopului din Sfântul Altar al Catedralei Sfântul Dimitrie. După mai mulţi ani eposcopul Ghervasie din Sliven (1897-1919) porunci să fie îngropată caseta sub tronul sub care se găseşte şi astăzi.

Trupul sfântului mucenic rămase neîngropat şi păzit întreaga noapte. A doua zi, cadiul porunci să fie aruncat în râul Tungea. Însă din nou creştinii îl înduplecară pe cadiu, cu mulţi bani, să le dea trupul spre a-l îngropa după rânduială. Ei îl luară cu multă cinste, îl spălară şi îl îmbrăcară, iar apoi îl îngropară în metocul Mănăstirii Dochiariu.

Astfel primi cununa luminată a muceniciei bineplăcutul lui Dumnezeu Dimitrie la 30 ianuarie 1841.

+ * + * +

Viaţa Sfântului Mucenic Dimitrie  poate fi aflată în

+ * + * +

Sursă: http://sfintisiicoane.wordpress.com

La 28 ianuarie, în ziua pomenirii Cuvioşilor Pavel Tebeul şi Ioan Colibaşul, Preafericitul Patriarh Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii a săvârşit slujba Sfintei Liturghii în biserica Cuviosul Pimen cel Mare (biserica Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi) din cartierul Novye Vorotniki din Moscova.

În timpul Liturghiei Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a hirotonit pe arhimandritul Efrem (Proseanok) în treapta de episcop de Bikin, vicar al Eparhiei de Habarovsk.

Preafericirii Sale i-au coslujit: mitropolitul Varsanufie de Saransk şi Mordovia, şeful Direcției executive a Patriarhiei Moscovei; mitropolitul Ignatie de Habarovsk şi Priamurie; arhiepiscopul Arsenie de Istra; episcopul Arcadie (Аfonin), parohul bisericii; episcopul Serghie de Solnecinogorsk, şeful Secretariatului Administrativ al Patriarhiei Moscovei; episcopul Aristarh de Nikolaevsk, vicarul Eparhiei de Habarovsk; arhimandritul Nicolae (Aşimov), ales şi numit în treapta de episcop de Amur şi Cegdomân; protoiereul Vladimir Divakov, secretarul Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii pe oraşul Moscova; protoiereul Oleg Klemâşev, protopopul districtului Sretensky al oraşului Moscova; egumenul Petru (Eremeev), rectorul Universităţii Ortodoxe Ruse; egumenul Isidor (Тupikin), secretarul responsabil al Direcţiei executive a Patriarhiei Moscovei; clerici din capitală.

La sfârşitul Liturghiei Preafericitul Patriarh Kiril a rostit un cuvânt de povăţuire pe calea slujirii la adresa episcopului Efrem şi i-a înmânat toiagul de arhiereu. Potrivit tradiţiei, nou hirotonitul episcop a oferit credincioşilor prima binecuvântare arhierească.

După aceasta Preafericitul Părinte a fost salutat de parohul bisericii episcopul Аrkadie (Аfonin).

Întâistătătorul s-a adresat credincioşilor cu o predică Patriarhală.

De asemenea, Sanctității Sale i s-a adresat consilierul Preşedintelui Ucrainei N.I. Demianko, care i-a transmis Preafericitului Patriarh o panaghie şi felicitări cu aniversarea a trei ani de la intronizare din partea şefului statului ucrainean V.F. Ianukovici.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii

FOTO : http://www.patriarchia.ru/md/db/text/1985487.html

Sursa: http://www.patriarchia.ru

În veacul al XI-lea s-a iscat gâlceavă între creştini care socoteau a fi numai unul dintre cei trei ierarhi mai mare decât ceilalţi. Însă din purtarea de grijă a lui Dumnezeu sfântul Ioan, episcopul Evhaitelor (pomenit la 14 iunie), a avut o vedenie: mai întâi cei trei sfinţi i s-au înfăţişat pe rând fiecare în mare slavă şi negrăită frumuseţe, iar mai pe urmă i s-au arătat toţi trei împreună. Ei au grăit către dânsul:

- Precum vezi, în Dumnezeu noi suntem una şi nici o nepotrivire nu este între noi. Şi între noi nu este vreunul cel dintâi sau cel de-al doilea.

Sfinţii ierahi l-au povăţuit pe sfântul episcop să alcătuiască o slujbă pentru toţi trei deopotrivă şi să rânduiască o zi de împreună-prăznuire a lor.

Pe cei trei preamari luminători şi Dumnezeirii celei de trei ori mai strălucitoare decât soarele, pe cei ce învăpăiază lumea cu razele dumnezeieştilor dogme; pe râurile cele cu miere curgătoare ale înţelepciunii, care adapă toată făptura cu apele cunoştinţei de Dumnezeu; pe marele Vasile, si pe Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul, împreună cu strălucitul Ioan cel cu limbă de aur, toţi cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne, cu cântări să-i cinstim; că aceştia pururea se roagă Treimii pentru noi.(Troparul Sfinţilor Trei Ierarhi care se poate asculta aici)

Acatistul Sfinţilor Trei Ierarhi  (text)

+ * + * +

Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei

 (pomenit la 1 ianuarie)

(Sursă: http://www.sedmitza.ru/data/861/509/1234/11044.jpg)

+ * + * +

(Sursă:http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/c/ce/Rublev_grigoriy_bogoslov.jpg)

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului  (pomenit la 25 ianuarie)

(Sursă:http://nibiryukov.narod.ru/nb_pinacoteca/nb_pinacoteca_painting/nb_pinacoteca_dionysius_st_gregory_the_theologian.jpg)

+ * + * +

Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului (pomenit la 27 ianuarie)

(Sursă: http://www.agoracrestina.ro/imagini/foto-autori/ioan-gura-de-aur.jpg)

Sursa: http://sfintisiicoane.wordpress.com

AUDIO

Data:2 noiembrie 2010

  00:01 – Pr. Arsenie: -În pustie veneau lupii la zece metri de tine şi rânjeau şi ce stare aveam atunci, că ştiam că ei nu voiau să mă muşte, ci voiau să mă mănânce. Şi totuşi, trebuia să-mi păstrez un echilibru, cu gândul la Dumnezeu, să-l fac să zâmbească. Este imposibil, dar cel puţin să mă ferească de el şi m-a ferit, dar nu pentru rugăciunea mea, ci pentru că mă iubea ca pe un păcătos, dar mă iubea. Dragii mei, adevărul este că, scara pe care trebuie să mergem noi este cu picioarele în apă urât mirositosre şi ajunge până la cer. Dacă, nu iubeşti, cel puţin să nu urăşti şi eşti pe prima treaptă, nu eşti în apă şi aceasta este o tendinţă firească, cu ajutorul lui Dumnezeu, care ne iubeşte şi ne apără să creăm o evoluţie a noastră, să ne agăţăm şi de altă treaptă, pentru că nu suntem în apă, dar mirosul nu este departe de noi şi atunci ne mai agăţăm de o treaptă, de o treaptă şi uite aşa, una câte una, până ajungem din ce în ce mai sus. Unde ne găsim? Pe drumul cel bun. Aceasta este obligaţia noastră. La început, dar suntem pe drumul cel bun şi ne ajută şi harul lui Dumnezeu, pentru că suntem pe drumul cel bun. Deci, încearcă strategic să-i iubeşti pe vrăjmaşi, agaţă-te de prima treaptă, pentru că nu este glumă. Ştiţi ce vreau să vă spun? Este un lucru foarte greu de spus, dar şi mai greu este să pătrundă: nu ştim dacă mâine mai trăim, ci doar astăzi şi nici astăzi nu ştim acest lucru pentru mult timp. „De auziţi glasul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre”, zice Mântuitorul Iisus Hristos.

01:52 –Dacă se pune problema aşa, că astăzi este ultima mea suflare şi răsuflare, să ştii că începi să fii prezent. Fraţii mei, Dumnezeu nu ne cere numaidecât să facem nu ştiu câte rugăciuni, cum au făcut mulţi rugăciuni şi cineva a făcut rugăciunile de dimineaţă, dar seara, că nu a avut timp dimineaţă, ca să nu rămână cu ele nefăcute, dar ştiţi vorba aceea: „Tipic, tipic şi la inimă nimic”. Nu. Să ai în fiecare clipă prezenţa ta. Vreau să vă spun că, există un plan de foc în armată, cu câteva puncte. Mai întâi de toate: determinarea precisă a poziţiei tale. Ce poziţie am eu? Sunt creştin, sunt călugăr, sau preot, sau mirean. Al doilea punct este: determinarea precisă a inamicului. Cine este inamicul? Cu cine luptăm noi? Sigur că, pe front luptăm cu duşmanul, care este turc, sau rus şi aşa mai departe. Noi, creştinii, luptăm cu duhurile rele. Al treilea punct: este determinarea distanţei. Aţi putea zice: „Dar ce mai interesează pe cineva distanţa în armată?”. Contează, pentru ca să poţi pune înălţătorul la distanţa respectivă şi să ajungă glonţul la ţintă, pentru că, altfel, ajunge în pământ, sau prea sus. Deci, sunt toate puse la punct. De ce ne trebuie înălţător?, aţi mai putea întreba. Da, însă, zice Sfântul Antonie cel Mare: „De care păcat să ne ferim mai întâi? Să ne ferim de mândrie, desfrânarea? Nu. Cel mai dintâi? Cel mai dintâi păcat, de care trebuie să ne ferim, este cel de lângă tine”. De ce să mă gândesc eu la furt, când acum am altceva care mă ispiteşte, alt duşman?

03:48 –Dacă o mână vrea să te omoare, la porunca cuiva, tu opreşte mâna care a vrut să te lovească şi apoi de judeci cu acela care a poruncit aceasta. Că aici este primejdia: cea de lângă tine. Deci, păcatul cel mai apropiat de tine, acesta este păcatul cel mai important pentru tine. Din acest motiv se pune „înălţătorul”, din acest motiv trebuie să se cunoască „distanţele”. Şi al patrulea: în armată se foloseşte tot armamentul posibil, ca să omori, sau să neutralizezi inamicul. La noi, care este armamentul? Este, rugăciunea, postul, starea de veselie, care înseamnă o rugăciune permanentă. Vă daţi seama, a fi vesel înseamnă că, deja eşti omul cerului, mai mult decât al pământului, decât al firii tale. Este necesară o permanentă stare de veselie, că vă spun sigur: oricare ar fi motivul întristării, acela vine numai de la diavoli. Cum se poate ca, tu, fiinţă răscumpărată, care porţi numele lui Dumnezeu, care porţi un nume divin, care ai posibilitatea să te îndumnezeieşti, să te superi? Pentru că diavolul, dragii mei, el este un tolerat, nu mai este o putere şi frica aceasta de 

el este un păcat de moarte. A avut putere înainte de venirea Mântuitorului Hristos, dar i s-au distrus coarnele, iar Sfinţii Părinţi aşa au spus şi nu este o figură de stil, că „diavolului i-a rămas numai vârful cozii, cu care să ne amăgească”.

05:12 –Odată m-a întrebat cineva, dintre cei cărora le mai vorbeam, poate mai ţineţi minte: „Părinte, cum să facem ca să scăpăm de diavolul?”. Şi eu am răspuns: „Dar, ce ne facem fără diavol?”. Pentru că, el, ispitindu-te, îţi arată cine eşti. Uite, aici am greşit pentru că suntem slabi şi unori trebuie să luăm lucrurile şi prin comparaţie. Nu ai cunoaşte bine albul, dacă nu ai fi cunoscut mai întâi bine negrul, în comparaţie. Ce face eu? El imediat ne pune în identitate. Deci este foarte necesar. Credeţi că Dumnezeu, care ne iubeşte, nu putea să-l nimicească şi pe el de tot? Dar, a ştiut slăbiciunea noastră şi a lăsat amăgitorul, să ne pună în trezire, să ne dea identitatea. Deci, lupta noastră se dă cu acest duşman şi nu avem alt ideal, decât să ne  dăruiască Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi şi chinuiţi, pentru scânteia de adevăr pe care ştim că o avem în noi, pentru a cărei apărare vom porni la încleştare cu stăpânitorii puterile întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Aceasta este tema, acesta este titlul, aceasta este foaia cea mai importantă din volum: lupta cu diavolul. Pentru că avem putere, avem o scânteie de adevăr în noi şi trebuie cu orice preţ să o folosim.

06:34 –De ce te degradezi omule, tu care eşti răscumpărat? Şi pot să spun, cu îndrăzneală şi dacă greşesc judecaţi-mă şi mă apăr: dacă Mântuitorul Iisus Hristos ne-a reparat, ne-a restaurat, acum avem aceeaşi valoare ca El, preţuieşte cât preţuim noi, preţuim cât preţuieşte El. Şi atunci ce înseamnă această delăsare? Ce înseamnă această amânare continuă? Uite, staţi de vorbă cu un preot, cu un călugăr, mă cheamă Arsenie şi vă spun: faceţi astăzi tot ceea ce puteţi face astăzi. Vă repet că, am fost, în viaţa mea, la căpătâiul multor oameni muribunzi şi toţi, dragii mei, doreau să mai trăiască o zi, aşa de crunt era momentul acela acolo. Că începeau să vadă diavolii şi tot ce apărea şi acolo eşti cel mai mare teolog, acolo ştii totul, acolo îţi dai seama de tot ceea ce ai făcut, toate îţi trec filmate vii, crude şi însângerate, aşa cum au fost. Moartea nu vine să-i faci o cafea, dragii mei, ci vine să te ia şi trebuie să ştiţi unde vă duce. Ştii unde te duce, aşa cum ţi-a fost viaţa, ştii precis acest lucru. Nu se mai amână nimic, nici măcar o secundă. De aceea zic că: nimic nu este mai scump de la Dumnezeu pentru noi, decât timpul pe care ni l-a dat. Şi am zis şi eu de multe ori: „Ce pot face oamenii într-o zi?”. Şi mi-am răspuns: „Da. Dar, într-o clipă chiar, tu poţi să zici din inimă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi este foarte important, aşa cum zic şi Sfinţii Părinţi: „Această suspinare din inimă, face mai mult chiar, decât un coş plin de lacrimi”. Adică, prezenţa ta continuă. Că Dumnezeu caută prilejuri ca să te salveze pe tine, dar, plecând de la tine. El este prea Drept şi nu ca să dea o socoteală cuiva, dar nu poate să te salveze prin El Însuţi, pentru că El este prea drept, aşa că doreşte să te salveze şi El caută prilejuri pentru aceasta. Daţi-I aceste prilejuri.

08:40 – Interlocutor: -Părinte, dacă puteţi să ne împărtăşiţi câteva cuvinte, despre preoţie.

08:44 – Pr. Arsenie: -Bineînţeles. Dragii mei, Dumnezeu a creat două lucruri grozave, desăvârşite şi am putea spune, cu îndrăzneală, că Dumnezeu nu ar fi putut crea ceva mai desăvârşit decât ele: a creat o Femeie distinsă, care L-a născut pe Dumnezeu şi al doilea, a creat preoţia, care Îl coboară pe Dumnezeu de sus şi Îl naşte din nou pe Sfânta Masă. I-a dat omului puterea aceasta. Preotul este trimisul lui Dumnezeu pe pământ, leagă şi dezleagă, liturghiseşte, transformă pâinea în Sfântul Trup şi vinul în Sfântul Sânge, în mod desăvârşit. I s-a dat această putere şi stă lângă el permanent. Ca om, el nu poate nimic, dar are harul acesta, are această putere şi niciodată lucrarea preoţească, nu este în funcţie de desăvârşirea lui personală, ci este în funcţie de harul pe care îl are,oricum ar fi el. Deci, este enorm de mare 

greşeală să-l judeci pe preot şi misiunea lui. De ce face el, va da socoteală. Dar, dacă te-a botezat, aşa rămâi, iar dacă ai fost , aşa rămâi. Pentru că, nu contează că el, preotul, este plin de „răni”, dar scoate „apă limpede”, căci „apa” aceea contează pentru creştini. Nu se poate decât prin preoţie. Acestea sunt cele mai mari lucruri în creaţia lui Dumnezeu: preoţia şi Maica Domnului. Atât cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea, dar Maica Domnului nu poate dezlega păcatele, aşa cum le dezleagă preotul, omul. Vedeţi, preoţia este un mare lucru, este o foarte mare răspundere. Aşa că, dacă are cineva această tendinţă, sau dacă sunt chiar şi aici preoţi, să ştie că-l aşteaptă o plată foarte mare. Există un Rai al preoţilor, dar şi un iad al preoţilor. Să-i ferească Dumnezeu pe toţi de iadul preoţilor. El trebuie, cu orice preţ, să se redreseze, să-şi îndeplinească aşa cum trebuie misiunea. Iar dumneavoastră, vă spun, feriţi-vă de a mai judeca.

11:16 – Interlocutor: -Părinte, aţi amintit despre Maica Domnului, puteţi să ne împărtăşiţi câteva cuvinte?

11:21 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, sunt lucruri care nu se pot spune şi nu ştiu în ce măsură voi putea, pentru că Maica Domnului este dincolo de orice închipuire. Eu, care sunt o mică furnică şi Maica Domnului, care este un vultul al cerurilor, cum voi putea îndrăzni să vorbesc? Dar, zic acest lucru, pentru că vreau să fiu o furnică cu aripi, să mă pot strecura până sus. Maica Domnului, din păcate, este vorbită de rău, dar nu se gândeşte nimeni, că poate veni Mântuitorul Iisus Hristos şi să întrebe: „De ce o vorbiţi pe Mama Mea de rău? Ce v-a făcut de o vorbiţi de rău? Uitaţi că, în timp ce voi o vorbiţi de rău, ea stă la căpătâiul mamelor voastre, care sunt bolnave”. Dragii mei, Maica Domnului este Stăpâna Cerului şi ce uşor este să vorbim de ea, însă trebuie să ne gândim: „Cerul acesta, cine, ce este Cerul acesta?”. Este dincolo de închipuirea îngerilor. Cu toate acestea, Maicii Domnului îi convine mai mult să stea la căpătâiul morţilor, bătrânilor, suferinzilor, să ne aline bolile noastre aici. Ne iubeşte şi stă într-un plâns continuu pentru noi. Să nu cunva să îndrăznească cineva să spună, că s-a rugat Maicii Domnului şi nu l-a ajutat. Ea este supărată întotdeauna pe aceia care nu îi cer niciodată nimic. A ajutat şi pe păgâni şi cu atât mai mult pe cei care, zi şi noapte, o pomenesc şi îşi amintesc numele ei. Învăţaţi câteva rugăciuni scurte către Maica Domnului şi să nu vă lăsaţi învinşi. Nu ştiu ce s-ar fi făcut neamul omenesc fără Maica Domnului. Ea este Mama lui Dumnezeu, iar El îi este recunoscător pentru acest lucru, o iubeşte şi o preţuieşte foarte mult.

12:54 –Nu ştiu dacă puteţi îndrăzni careva să le supăraţi mamele vreodată. Dacă le-aţi supărat spovediţi-vă, că este un mare păcat dacă a suferit mama. Orice ţi-ar face, ea este mamă pentru tine, suferă pentru tine şi nu se mai gândeşte la mântuirea ei, ci se gândeşte la mântuirea ta. Cu atât mai mult Maica Domnului, vă daţi seama! Aceasta am vrut să vă spun, cerându-mi scuze înainte că nu voi reuşi, însă am o mare îndrăzneală că vorbesc din inimă, atunci când vine vorba despre Maica Domului, pentru că am simţit în pustie, în inchisori pe Maica Domnului şi nu se poate decât vie cu orice preţ. Nu aveam imaginea icoanei, cât aveam imaginea unei icoane vii.

13:42 – Interlocutor: -Părinte, în legătură cu spovedania, canonul dat de duhovnic la spovedanie, este o pedeapsă?

13:50 – Pr. Arsenie: -Nu este o pedeapsă. Dacă vreţi să luaţi astfel, este o mod de a ispăşi păcatele, în sensul că este un canon pe care trebuie să-l faci, o modalitate prin care trebuie să-ţi  ispăşeşti greşelile tale, deci este necesar. Canonul care se dă la spovedanie, trebuie respectat cu orice preţ. Greşit este faptul că nu se respectă şi îl faci pentru că aşa ţi s-a spus, îl faci, sau nu. Eu, ca duhovnic, am meditat la acest lucru şi nu le dau canon mare credincioşilor pe care îi spovedesc, pentru că îl face că aşa am spus eu, sau nu-l face şi aceasta este altă greşeală, că nu-l face. Eu dau un canon foarte posibil să se facă, dar îl pun pe el, pe penitent să-şi ia canonul. Îl fac conştient de ceea ce a făcut: „Gândeşte-te ce vrei să 

faci, fă atât cât trebuie, dar să nu treacă o zi fără să nu faci ceva, cât de mic”. Vreau să zică şi el ceva, care să poată facă şi să răspundă el, dacă nu face acel lucru, nu să răspundă nu ştiu cine ştie ce persoană, care i-a spus. Este necesar, însă trebuie folosită aici şi dreapta judecată. Dacă aţi fi preoţi, am putea vorbi de faptul că este o mare greşeală să-i dai ani şi ani să nu se spovedească, pentru că nu este bine aşa, ani şi ani să-l opreşti de la Sfânta Împărtăşanie. Lupta mare este să-l vindeci, nu să-i dai ani, că şi Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Vrei să-i dai ani şi ani?”. Şi aşa trăim momente istorice destul de aglomerate şi de grele! Canoanele mari sunt necesare, dar sunt şi elastice. Sunt necesare ca să vezi ce ai greşit. Dacă eşti oprit cincisprezece ani, douăzeci de ani de la Sfânta Împărtăşanie este groaznic.

15:22 –Este groaznic să stai neîmpărtăşit luni de zile, dar ani de zile, este îngrozitor. Sfântul Vasile cel Mare are un canon aşa de greu şi am stat de vorbă cu el cu mintea: „Măi, Sfinte Vasile, de ce ai dat canoane aşa de mari? Douăzeci de ani să nu se împărtăşească? Cinci ani la poarta bisericii, cinci ani la uşa bisericii, cinci ani în biserică, pentru că iată, ne lovim de neputinţe şi de alte lucruri de acest gen”. Şi a spus: „Citiţi canonul şaptezeci şi patru, dat de mine, care spune aşa: „Cel care are puterea de a lega şi dezlega, nu canoniseşte micşorând timpul pocăinţei pentru cel care se spovedeşte şi se căieşte de bunăvoie, căci unul ca acesta, ajunge degrabă la iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Vedeţi, că este în funcţie de arderea inimii tale. Duhovnicul trebuie să se orienteze după acest lucru. Dar, dacă pocăinţa ta nu există, sau nu este de ajuns? Eu spun la duhovnici: „Fiţi îngăduitori, apelaţi la pogorăminte, dar ţinând cont de ceva: de pocăinţă”. Deci, canonul este necesar, ca să îl pună pe om în situaţia de a se căi şi de a medita pentru că, dragii mei, Sfânta Împărtăşanie este cel mai grozav lucru posibil.

16:40 –În momentul în care te-ai împărtăşit, eşti deasupra icoanelor, de aceea nu se mai sărută, pentru că eşti una cu Hristos. Cum să nu fii una cu Hristos, dacă l-ai luat pe El? Crezi că a rămas numai în gura ta? Nu, ci a intrat în tine, în sângele tău, în fiinţa ta şi atunci sigur că această Sfântă Împărtăşanie este foarte importantă. Dar unii, pentru că este aşa de importantă, o iau des şi trebuie să o ia pentru că este importantă, dar trebuie să fie şi pregătit să o ia. Suntem în conflict cu acest lucru de şaizeci de ani, de când a apărut vladimirismul, care promova această împărtăşire zilnică. Nu este aşa. Trebuie să fii pregătit. Poţi să te împărtăşeşti şi mai des, dar dacă eşti pregătit. Şi nu este vorba aici de postire, că nu acestea decid, ci focul venirii noastre decide. Cât eşti tu de pregătit să-L iei pe Hristos, pe care îngerii nici nu pot să-L vadă, sau Îl văd numai, dar nicidecum nu Îl pot lua.

17:35 – Interlocutor: -Părinte, în ce fel asupra copiilor se înrâuresc păcatele părinţilor? Au vreo influienţă?

17:46 – Pr. Arsenie: -Au influienţă, sigur că da. Ceea ce s-a spus că „agurida pe care au mâncat-o părinţii a ştrepezit dinţii copiilor”, este un adevăr. Dar, nu a lăsat Dumnezeu păcatele unora, cu repercusiuni, cu o continuitate în alţii. I-a botezat şi le-a dat şansa de pocăinţă, le-a dat informaţii, s-au au fost instruiţi pentru a scăpa, să zicem, de acel păcat moştenit. Însă, este o observaţie, care mi-a plăcut foarte mult: „Noi astăzi, trăim nişte momente istorice; tinerii noştri au o viaţă duhovnicească mai înaltă decât părinţii loc acum şi chiar sunt în conflict cu ei, pentru că au început o viaţă de biserică, o viaţă de canon”. Uitaţi, aceştia care suntem aici, se ştie, se vede că nici unul nu a venit cu inima otrăvită, ci a venit cu un interes, chiar dacă este şi numai pentru o destindere, tot este un folos. Deci, tineretul acum dă un examen şi reuşeşte mai mult decât părinţii lor. Eu sunt în conflict de multe ori şi ei deasemeni cu părinţii lor, că nu îi lasă: „Ce-i atâta rugăciune”, zic ei. Şi ce rugăciune au făcut săracii de ei? Ai zis 

şi ei acolo un „Tatăl Nostru”, câteva metanii şi gata. Dar li se zice: „Nu eşti în rândul lumii”. Vai de tine, să fii în rândul lumii. Dacă vrei să te stingi în câteva zile, fii în rândul lumii, te poţi stinge imediat, pentru că lumea te vrea gol, lumea gândită într-un fel, sau altul. Nu se poate fără jertfă. Jertfeşte, fiule, bucuria aceasta pe care o ai.

19:46 –Pentru că, Mântuitorul a făcut minunile pe care le ştiţi, de-ţi stă mintea în loc: a înviat morţi, dădea lumină ochilor orbilor din naştere, a făcut clipă de clipă minuni, dar nu a mântuit lumea cu acestea. A mântuit lumea numai la Cruce, numai prin Jertfă. Abia acum la Jertfa supremă, diavolul, care bănuia ceva şi-a dat seama că, în Iisus Hristos era o putere care emana din El, că este Fiul lui Dumnezeu, pentru că diavolul ştia Scriptura, ştia că va veni şi se va naşte Fiul lui Dumnezeu, dar încă nu se temea, încă era tare. Dar, la Cruce, atunci când Iisus era pe Cruce, se văita Satana. Acum a fost puctul culminant: jertfa. Nimic nu se poate fără jertfă. Este o mare greşeală, să ştiţi. Cine fuge de jertfă,  aşa cum spun şi Sfinţii, fuge de Hristos, fuge de Dumnezeu şi nu se poate. Pe lacul Ghenizaret, când erau cu barca Iisus a spus: „Luaţi-o şi să ajungeţi pe târmul celălalt”, apoi s-a culcat în corabie. Au venit valuri grozave care acopereau corabia. „Scoală Doamne, că pierim”, au zis ucenicii. Mântuitorul Iisus Hristos parcă le spunea: „Vă şi vedeaţi în fundul mării cu mine, cu Hristos, cu Dumnezeu? Nu am spus eu bine să o luaţi pe aici? Dar, voi voiaţi fără jertfă? Voiaţi fără valuri? Nu se poate viaţă fără valuri”. Dar tu ai obligaţia, să stai în faţa a ceea ce se întâmplă, să suporţi faptul că au venit peste tine, să nu cârteşti, că ştie Dumnezeu de tine. Crezi că te-a uitat Dumnezeu? Crezi că te-a născut să te lase în voia Satanei? Sau crezi că Dumnezeu care ne guvernează pe toţi, a dat creaţia Lui în mâna guvernării unui diavol? Nu se poate aşa ceva. Unde vă este credinţa?

21:24 –Să avem credinţă puternică, pentru că aceasta este una din lipsurile noastre: avem o credinţă pe care ni s-a spus, de fapt, să o avem, o practicăm pentru că am auzit este bine. „Eu ştiu? Poate. Hai să încerc să fiu aşa”. Este bine, dar în aceste condiţii doar supravieţuieşti, nu avansezi, nu se întâmplă nimic. Crede puternic în Dumnezeu. Aceasta este rugăciunea care foloseşte. „De aceea, nu v-am dat, pentru că v-aţi rugat ca nişte milogi, nu ca nişte eroi”, ar putea zice Dumnezeu. Rugaţi-vă puternic de tot, adică să plece din inima ta rugăciunea. „Nu mă înteresează cât spui tu acolo”. Pentru că este la fel cum spunea şi latinul: „Non multa sed multum”, adică: „Nu multe ci mult”. Mult să plece din tine. Întrebaţi-vă fiecare că mie mi-e jenă să vă întreb: „Cât eşti de pregătit acum pentru o rugăciune simţită, pentru o moarte la noapte?”.

22:25 – Interlocutor: -Părinte, are nevoie duhovnicul de cunoştinţele psihologiei?

22:29 – Pr. Arsenie: -Are neapărat nevoie de cultură generală. Şi de ceea ce au zis turcii şi de ceea ce au zis şi celelalte confesiuni religioase, are nevoie de cât mai multe. Însă, mai întâi şi mai întâi de toate, trebuie să cunoască rânduielile creştine şi are nevoie de acestea. Nu strică să ştii turceşte, atunci când eşti între turci, cel puţin să ştii cât să nu te înşele; sau franceză, ca să nu mai vorbesc de engleză şi de toate. Nu strică să cunoşti cât mai multe lucruri dacă ne referim la acest gen de cultură generală. Dar, dragii mei, dacă nu este credinţa în Dumnezeu, aşa cum ne-a lăsat-o Mântuitorul Iisus Hristos şi este cuprinsă şi în Tradiţia noastră ortodoxă, sigur că, atunci este mare primejdie. Nouă ne place ceea ce este frumos, dar vă spuneam că şi păgânii au avut lucruri grozav de frumoase, dar au rămas în afară de Hristos, mai ales după Înălţarea Mântuitorului Hristos.

23:37 – Interlocutor: -Părinte, vă rugăm, dacă puteţi să ne vorbiţi puţin, despre călugărie şi cum ştie cineva dacă are chemare?

23:44 – Pr. Arsenie: -Să ştiţi că, aceasta nu se învaţă, ci asta se trăieşte, se simte. Pentru că, să ştiţi, nu se zboară cu capul, ci se zboară cu aripile, nu se zboară cu picioarele. Picioarele se întind înapoi şi până la 

aşezarea pe ceva se anulează, într-un fel. Călugăria, este cel mai mare lucru, nu în lume, ci în creaţia lui Dumnezeu. Este o ieşire din omul trupesc şi o intrare în Cer. Este o intrare în lumea îngerilor, pentru că, de aceea se mai numeşte şi „cin îngeresc”. Nu pentru că schimbă, ci pentru că toate aceste lucruri grozave, se petrec în dimensiunea omenească şi aici este neînţelegerea, sau aici este lucrul greu de înţeles, sau greu de împlinit. Pentru că, la mănăstire nu se poate merge numai cu o înaltă raţiune, comparând lucrurile. Nu se poate prin conparaţie. Pentru că, acolo te aşteaptă o luptă grozavă, chiar cu Dumnezeu Însuşi şi trebuie să-L birui. Că zice Sfânta Scriptură: „Te-ai lepădat de lume”. Pentru că aceasta este acoperirea noastră. Şi mai departe: „Cine nu lasă pe tată, sau pe mamă, sau pe fiu, sau pe fiică, nu este vrednic de Mine. Cine nu se leapădă de sine,  nu este vrednic de Mine”. Trebuie acum, după ce te-ai lepădat de mamă, de tată, de fiică, de fiu, să te lepezi şi de sine însuţi, adică, să-ţi tai voia. Dumnezeu ne-a creat cu voinţă liberă, cu afecte şi raţiune şi aici, la mănăstire, trebuie să-ţi tai voia făcută de Dumnezeu şi apoi eşti în luptă cu El, cu Creatorul, cu Cel Care te-a făcut şi El se simte bine atunci când este biruit de tine, că ţi-ai tăiat voia. Dar nu este uşor, însă este posibil, pentru că, greşeala pe care o faci este că nu recunoşti faptul că El există şi cu toate acestea, trebuie să recunoşti că este şi răul din tine.

25:25 –Nu recunoaşteţi aceste lucruri, ci mergeţi împinşi de o inerţie şi aşa mergem cu toţii. Este şi mâine ca şi azi: o monotonie; mă culc şi mă scol. Nu aşa. Trebuie să ai o stare de prezenţă continuă, de a renunţa la tine cu orice preţ, de a te birui pe tine cu orice preţ, lupta cu tine însuţi. Să mergeţi pe drumul cel lung, de a te cunoaşte pe tine însuţi. Aceasta este marea greşeală, că nu ne cunoaştem pe noi înşine cu adevărat, aşa cum suntem. Pentru că lupta, se dă mai ales atunci când suntem ocrotiţi mai puternic de îngerul păzitor, atunci când suntem ajutaţi de harul lui Dumnezeu, care vine peste noi, când suntem supravegheaţi nemaipomenit, fraţii mei. Că zice: „Nu se mişcă fir de păr fără voia Lui, dar ne vrea şi pe noi”. Vorbeam de libertate; Dumnezeu ne roagă şi pe noi să mergem, să ne găsească pe drum. Mai departe, diavolul nu îndrăzneşte să ne atace, că nu îl lasă harul lui Dumnezeu, pentru că te ştie Dumnezeu, că eşti neputincios. Am şi scris la un moment dat: „Există putinţe, dar şi neputinţe”. Dumnezeu este aşa cum vedeţi la copii mici: vrea mititelul să se mişte şi el şi se mişcă şi cade şi este mereu cineva lângă el. Adică, se vede această neputinţă a lui, dar a devenit pentru tine o bucurie şi un îndemn nemaipomenit, când îl vezi că el are această posibilitate de mai târziu: să zboare.

26:44 –Ca să vorbesc despre călugărie este o tema foarte largă şi ar trebui să vorbesc foarte mult. Este greu, pentru că nu ştii ce înseamnă să-ţi tai voia. Nu mai ai voie să ai părerea ta, contează părerea celuilalt. Credeţi că este uşor? Acesta este de fapt balaurul pe care trebuie să-l înfrunte cel care a ales calea mănăstirii. Dar sunt şi alte voturi: curăţenia, sărăcia de bunăvoie, sărăcia nu în sensul că nu ai voie să ai bani să-ţi cumperi haine, sau cele care îţi sunt de folos, iar necurăţia nu este permisă sub nici un chip, nici măcar în gând. Ferească Dumnezeu! Dar, cea mai grea, este tăierea voii, adică, să zici ca celălalt. Pentru că, la un moment dat, începi să te compari: „Ia uite, eu, care sunt doctor, care am fost nu ştiu ce, eu care am fost împărat”. Vă spun, sunt împăraţi care s-au dus la mănăstire şi şi-au tăiat voia. Avem împăraţi, precum Ioasaf, care a plecat din împărăţie în pustie la Avraam, au plecat şi alţii în urma lui şi plângeau ca să îi ia şi pe ei. Aceştia erau împăraţi dreptcredincioşi. Adică, se duceau să asculte, să-şi taie voia. Că nu te duci la mănăstire ca să-ţi faci poftele tale, sau din cine ştie din ce neînţelegere în iubire, te-a părăsit, sau l-ai părăsit. Nu aşa. Ni se descoperă imediat locul. 

În momentul în care nu faci un lucru, eşti exclus oriunde ai fi. Nu eşti bun nici de mănăstire. Nu se poate nici teoretic atinge tot, pentru că este vorba de dincolo de înţelegerea omenească. De aceea părinţii noştri trupeşti nu ne lasă. „Ce să faci acolo? Fii şi tu ca lumea”, zic ei. Adică, unde? Ca lumea unde? Dar care lume? Lumea de astăzi care a creat discoteci? Care a spus că este mai bine să umbli gol, sau mai bine zis, pe jumătate îmbrăcat, ca să te amăgeşti? Şi atunci sigur că, te duci acolo. Că uitaţi ce înseamnă lungul acesta la noi călugării, hainele acestea lungi: să nu se mai vadă nimic din trup, să fie acoperit tot şi toate acestea au o semnificaţie.

28:41 – Interlocutor: -Părinte, dacă mai îngăduiţi, avem o întrebare puţin mai lungă: Cum vedeţi familia în societatea modernă, ţinând cont de faptul că există un proces legislativ, care a debutat după revoluţie, prin legalizarea avorturilor, apoi prin aprobarea homosexualităţii?

29:02 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, uitaţi ce este: acestea sunt semne că se apropie judecata de apoi, dacă s-a ajuns să se ligifereze aceste lucruri. Pentru că, Sodoma şi Gomora, ştiţi că au fost rase de pe faţa pământului, cu foc şi cu pucioasă şi acolo erau şi copii nevinovaţi. Dar, pentru că părinţii lor erau aşa de păcătoşi, Dumnezeu nu a cruţat nimic. Cum poate să cruţe acum, după mii de ani de creştinism? Şi se spunea când eram eu acum cincizeci, şaizeci de ani : că cei care fac acest lucru urgentează judecata de apoi. Dar, acum vrea ca să şi oficializeze, vă daţi seama? Să se moară de mii de ori, dar acest lucru să nu se accepte. Este cel mai grozav lucru, este dincolo de orice închipuire şi de frumosul cel mai mare. Se anulează femeia, din cel mai mare punct de vedere şi în special trupesc. Ferească Dumnezeu! Este cel mai urât şi cel mai dizgraţios şi de neîngăduit lucru. Aş vrea să ştiu, ce poezie poţi să faci cu astfel de păcate? Pe când în relaţiile normale, în frumuseţe, în sentimente se poate. Că spuneam mereu, ce poezie nu are ca drept muză femeia? Dar acum cum să spunem bărbatului? Doamne fereşte! Iertaţi-mă, dar este dizgraţios. Cum este posibil aşa ceva? Este foarte grav. Iar, în ceea ce priveşte partea întâia a întrebării: dragii mei, nu există un Hristos la Berlin, un Hristos la Washington, un Hristos în Orientul Mijlociu, ci peste tot este acelaşi Hristos, Care a propovăduit pentru toţi la fel.

30:55 –Când s-a despărţit Biserica la anul 1054, în Catolicism a început ruperea cea mare şi de aici s-au rupt şi s-au rupt şi s-au format fel de fel de confesiuni religioase, cum li se zice şi uite aşa s-a împărţit până în zilele noastre. Dar, adevărul ortodox este adevăratul drum al mântuirii. Am făcut numai ce a spus Hristos. Sigur că se vrea ecumenism, se vrea împăcare. Ce împăcare? Ca să facem împăcare, trebuie să cedez şi eu, trebuie să cedezi şi tu. Adică ce să cedăm noi? Să nu ne mai închinăm? Sau, ce să cedăm noi? Să credem în Filioque, sau în ce, adică în faptul că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul? Adică, ce să cedăm? Nu se poate. Aceasta este, după cum a spus şi un mare preot sârb, Iustin cu numele, cea mai mare greşeală a secolului care a trecut, pentru că acest ecumenism se cerea din secolul trecut. Şi a mai spus că sunt trei lucruri grozave, care s-au făcut de când era lumea: căderea lui Adam, călcarea lui Iuda şi infailibilitatea papală. Adică, aceasta din urmă a fost trecută în rândul celor mai mari greşeli posibile. Ce să facem ca să ne împăcăm? Nu se poate. Şi apoi ei de ce doresc acest lucru şi îl cer cu ardoare? Pentru că nu au identitate şi îi roade adevărul.

32:22 –Chiar dacă moare unul, chiar dacă suntem numai câteva persoane, mori în adevăr şi astfel, tu a ţinut front unei lumi întregi, o lume plină de diavoli şi de iaduri, dar trebuie să fii neapărat pentru adevăr. Şi pentru că sunteţi cu Hristos, vreau să vă încurajez şi să vă spun: iadurile nu le va birui niciodată. Este o mare greşeală să credem asta. Deci noi, să ne păstrăm ortodoxia cu eroism, cu înfruntare, nu doar aşa, să-i las să-şi facă voia lor proprie. Dacă vor să ne împăcăm, să intre cu capul la noi. 

Că uitaţi cum este la ei: unii au făcut preoţi din femei. Ce batjocură! Nu aşa. Pentru că menirea femeii este dincolo de închipuirea oamenilor. Greşit este că, valoarea ei este şi rămâne necunoscută. Ea este dincolo de închipuiri, această femeie, care a fost sclavi mii de ani, chinuită şi batjocorită şi omorâtă fără judecată. Vă daţi seama? Şi biata de ea, a supravieţuit. Pentru că femeia este creată de Dumnezeu şi nu este spre batjocură. „Femeie” înseamnă „împărăteasă dăruitoare” şi ea trebuie ţinută pe tronul împărătesc, dar nu să domnească, ci să preţuiasacă valorile, iar lumea din jur să-şi dea seama de aceste lucruri. Pentru că spune la o rugăciune de la nuntă: „Şi să se supună bărbatului, ca prin aceasta să dăinuiască până la sfârşit”. Adică, smerenia ei, care nu este o slăbiciune, ci este un mare dar de la Dumnezeu, prin care vine harul lui Dumnezeu la tot neamul, în lumea omenească şi aceasta numai prin femeie, pentru că are harisma de a mări bărbăţia bărbatului şi de a naşte pe Hristos în inima lui, în capul lui, peste tot. Deci, femeia a fost peste tot batjocorită şi prin aceste păcate este neglijată, este anulată şi altele de acest gen şi ea a trebuit să supravieţuiască, iar bărbatul să o iubească mai departe, iar dacă nu, el este mai întâi cel vinovat. Sigur că, în momentul în care cedează şi ea este vinovată.

34:18 – Interlocutor: -Părinte, dacă ne mai puteţi da câteva îndemnuri de folos.

34:29 – Pr. Arsenie: -Uitaţi ce vă spun: să ştiţi să muriţi în fiecare zi şi să înviaţi în fiecare zi. Acesta este ultimul cuvânt şi dacă mai aveţi ceva de întrebat, vă rog să întrebaţi.

34:57 – Interlocutor: -Noi, cei de faţă, am dori să ne vorbiţi despre căsătorie.

 35:00 – Pr. Arsenie: -Fără discuţie că, atunci când vorbim despre căsătorie, iar punem în discuţie porunca pereche: căsătoria nu se face pentru plăceri. Dragii mei, plăcerea este o consecinţă, nu este un scop în sine. Nici naşterea de copii nu este un scop în sine, ci stimularea reciprocă unul pentru altul, în vederea mântuiii, acesta este scopul căsătoriei, iar naşterea de copii este o consecinţă a căsătoriei. Eu nu mănânc, pentru că mâncarea este dulce, ci mănânc pentru că trebuie să-mi întreţin viaţa. Dacă este şi dulce, atunci este foarte bine, dar scopul nu este acesta, să mănânc pentru că este gustos. Plăcerile le-a lăsat Dumnezeu, ca lucrul să dăinuiască, să se împlinească şi să atragă şi acesta, gândind oarecum omeneşte. Dar, dacă nu se atrag sufleteşte, dacă nu se vede în celălalt, atunci scopul este ratat din prima. Uitaţi, ce vă spun: femeia doreşte lângă ea un bărbat, nu un om. Îmi spunea o studentă: „Părinte, mă duc la munte cu prietenul meu”. Mie nu-mi place acest cuvânt „prieten”, pentru că este un cuvânt de paravan. „Prieten” înseamnă altceva: îţi duce valiza la gară, te lasă acolo şi pleacă. Dar „iubitul” este permanent în inimă cu tine.

36:16 –Deci, nu există prietenie între băiat şi fată, ci numai iubire. Şi m-am gândit eu: se duce la munte cu el, că o ştiam cuminte. Dar acolo cum o să doarmă, că o să fie înghesuială mare, mă gândeam eu. Şi a venit şi mi-a zis aşa: „Părinte, nici nu m-a atins. Acesta da bărbat”. Adică, bărbatul nu a fost numaidecât să se repeadă în arhitectura grozavă a femeii. Un pictor atât de mult a gândit femeia şi pentru asta a fost lăudat că a reuşit, cum este cazul lui Leonardo DaVinci. Pentru că ei s-au uitat mai mult la valoarea ei mântuitoare, la răspunderea pe care o ia asupra ei. Ce frumos! Toată pudoarea ei, mi-o dăruieşte mie acum, dăruindu-se în felul specific în care se dăruieşte. Ce onoare pentru mine! Adică, aşa trebuie văzută femeia. Dacă nu este văzută aşa, atunci vai de ea şi el ajunge să fie plin de boli şi de neputinţe. Este cel mai frumos lucru. Este cea mai apropiată activitate şi manifestare, de un cuvânt de vârf al Sfintei Scripturi, care ar putea să fie călugăria. Nu se poate face comparaţie Este o greşeală să se facă o comparaţie între viaţa din lume şi călugărie. Călugăria este dincolo de închipuire, dar este necesară, este binecuvântată de Dumnezeu. Dragii mei, nu trebuie să umblaţi prin discoteci, nu aceste lucruri şi nu vă vindeţi uşor.

37:42 –Mă scuzaţi că vă spun: atunci când m-au eliberat din închisoare, după paisprezece ani, am văzut femeile cu fuste scurte. 

Şi m-am gândit eu: „Numai să le vadă mama mea”, dar mama murise. Şi ce era să fac, decât să accept lucrurile, dar să le accept numai în ceea ce priveşte văzul, dar nu să-l şi încurajez. Şi eram în tren cu un nepot şi mergeam într-un loc şi s-au suit într-o gară două învăţătoare, îmbrăcate cu aceste fuste scurte. Erau foarte aproape de mine, dar eu îmi vedeam de treabă. La un moment dat una dintre ele mă întreabă: „Părinte, ce ziceţi?”. Şi eu am zis: „Vedeţi că este ceva de zis? Eu sunt călugăr şi nu am cunoscut picioarele femii, dar nu am ştiut că genunchii sunt aşa de urâţi”. Când au auzit asta, nu mai ştiau cum să tragă de fuste, ca să-şi acopere genunchii. Şi le-am spus aşa: „Fetelor, acestea trebuiesc cucerite, nu dăruite gratuit. Aşteaptă ca el să le cucerească. Pentru că, a făcut Dumnezeu acest lucru, ca el să-l cucerească, să te cucerească, iar tu ce faci? Îi dai totul aşa de uşor? Şi numai dacă accepţi tu, că el este alesul, atunci da. Altfel nu se atinge că ia foc”. Şi aşa şi este. Nu am zis eu vorba asta: „Nu te atinge de cuptor pentru că te arzi”. Căsătoria este un mare dar de la Dumnezeu şi dacă vă ajută Dumnezeu să vă căsătoriţi, gândiţi-vă că scopul principal este să te mântuieşti prin ea, pentru că se dăruieşte convenţional. Ea doreşte să se dăruiască total, dacă el este cel pe care l-a dorit, alesul. Dacă nu, se dăruieşte că aşa este tradiţia, să te culci cu soţul şi aşa mergeţi în viaţă, dar după puţin vă întreb, sau sunteţi întrebaţi: „Cum vă mai merge?”. „Păi, ne-am certat. Nu-mi mai place” şi alte motive de acest gen. Vedeţi, ce fel de fiinţă răscumpărată este aceasta? Ce fel de om poate fi acesta, care vrea să ajungă la Dumnezeu, să fie dumnezeu după har? Ferească Dumnezeu! Eu sunt duhovnic şi vin multe persoane la mine şi aş avea multe să vă spun, dar zic numai atât: nu îndrăzniţi să vă căsătoriţi, dacă nu este el cel ce este, alesul şi dacă ea nu este, de asemenea, în grija Mântuitorului Hristos, iar tu să fii cel care o aşează pe tronul împărătesc, smerită fiind.

40:20 – Interlocutor: -Părinte, ce poate să facă A.S.C.O.R., ca tânărul să nu se mai ducă la discotecă, să creeam o altă alternativă?

40:30 – Pr. Arsenie: -Alternativa este, să nu se mai ducă la discotecă. Să se ducă în altă parte: la o conferinţă, în altă parte, la ceva constructiv, să citească, să se plimba într-un parc, să vadă un film educativ, aceste lucruri le poate face. Dacă te duci acolo, nu te mai vindeci, pentru că pe stradă dezbraci cu mintea lumea şi nu te astâmperi, pentru că nu ai o educaţie întemeiată. Şi nu mai vezi mâine, când ţi se dăruieşte soţia, frumuseţea ei, pentru că zici că este la fel ca celelalte. Aceasta este o uriaş de mare greşeală. Este crimă, este necurăţie, este iad. Aţi auzit de „iad”, dar luat invers înseamnă „dai”: adică „dai de diavoli”.

41:29 – Interlocutor: - Părinte, există o sectă numită „turma Sfântului Ilie”. Spovedania la aceşti preoţi este validă?

41:38 – Pr. Arsenie: - Dragii mei, dacă este preot eretic, vă spun că nu este validă. Pentru că ei îl scot pe Ilie în faţă. Dar, lasă că va veni Sfântul Ilie şi va avea grijă de ei şi va rândui toate. Sigur este o sectă, dar mă mir cum există şi sunt şi preoţi care sunt adepţii lor. Mi-a spus cineva câteva lucruri despre aceştia şi nu o considerăm validă, pentru că, s-au strecurat şi învăţături greşite. De ce nu te duci la un preot sănătos, care nu este îmbolnăvit de aceste sectarisme?

41:10 – Interlocutor: -Părinte, într-o familie, dacă unul dintre soţi se îmbolnăveşte pe parcurs, este bine să se despartă de el, sau să-şi ducă mai departe crucea?

42:24 – Pr. Arsenie: -Am înţeles despre ce este vorba. Vă spun: există şi iad şi Rai. Dacă vrei să de duci în iad este foarte deschis, pentru că diavolul, dacă gândeşti aşa, nu te-a părăsit niciodată: „Ţii cu mine, lasă-ţi nevasta şi vii cu mine”. Cum să-ţi laşi partenerul dacă este bolnav? Ferească Dumnezeu! Eşti dator să stai cu el până la moarte. Trebuie să faci tot ce-ţi stă în putinţă să se vindece. Pentru că, mai întâi de toate, ai şi o mare plată că ai jertfit acum, în aceste situaţii. De ce să te desparţi, pentru că nu poţi să te mai culci cu el? Fiţi serioşi! Acolo este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu se desparte pentru că s-a îmbolnăvit. Ce ar fi acest lucru? S-au despărţit pentru că s-a îmbolnăvit? Atunci eşti un laş, eşti cel mai mare laş, dintre cei laşi. Ferească Dumnezeu! Este de dorit să nu se îmbolnăvească, dar dacă se îmtâmplă, să sari în sus, în ajutor. Uitaţi, vin la mine femei, pentru bărbaţii lor şi vin bărbaţi, pentru femeile lor, care sunt bolnave: „Părinte, nu mai ştiu ce să fac”. Şi aşa mi-e drag de ei şi sigur că, Dumnezeu nu îi lasă. Iar dacă se îmtâmplă să moară, Doamne fereşte, du-te cu flori la mormântul lui, sau al ei şi nu-l uita. Am multe să vă spun aici, dar ferească Dumnezeu de acest tip de despărţire. Trebuie să o vezi mereu ca în prima zi de nuntă, nu cu închipuiri, sau cu imagini, ci trebuie să vezi sufletul ei, sau sufletul lui, în toată măreţia lui. Aceasta este.

43:45 –Mie mi se pare că, mai mult ei, bărbaţii se îmbolnăvesc, pentru că sunt beţivi, pentru că sunt fumători, pentru că sunt neastâmpăraţi şi vin cu boli şi cu alte lucruri. Am mai ţinut eu câteva conferinţe la Turda şi le-am arătat acolo, la preoţii prezenţi, că şaptezeci, optzeci, chiar nouăzeci la sută dintre creştinii Bisericii sunt femei, femei gonite, bătute, sărace. Şi ea îi spune bărbatului: „Hai măi, bărbate şi tu la biserică!”. „Du-te mă şi tu la biserică, îi mai spune câte cineva, uite soţia ta cum face!”. „Lasă că se roagă ea şi pentru mine”, zice el. Şi el era la crâşmă: „Lasă, că se roagă ea şi pentru mine”. Şi s-a întâmplat că a murit şi s-a dus şi el la poarta Raiului, dar i s-a răspuns: „Nu poţi să intri, pentru că nu prea te-ai rugat”. „Păi, s-a rugat nevasta pentru mine”. „Ştim că s-a rugat, dar stă ea în Rai şi pentru tine, nu te teme”. Vedeţi?

44:32 – Interlocutor: -Părinte, ce este rugăciunea inimii? Cum putem să o dobândim?

44:37 – Pr. Arsenie: -Dragii mei, cred că este cea mai uşoară salvare şi în acelaşi timp, şi cea mai grea. Trebuie zisă rugăciunea inimii cu orice preţ. Nu trebuie discutată în nici un fel, ci doar atât: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine poăcătosul”. Dacă spui că „eu am rugăciunea inimii”, mai bine nu ai spune-o, mai bine nu o mai ai deloc. Trebuie zisă tainic de tot, dar trebuie zisă. Cum? În legea ta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine poăcătosul”, şi atât. Taci şi zi. Ce să vă mai spun? Uitaţi, eram stareţ la Mănăstirea Cheia şi veneau la mine diferite persoane care doreau cuvinte de folos. Şi au venit şi câţiva domni, împreună cu o femeie, destul de bine pusă la punct şi m-au întrebat: „Părinte, de câte ori se zice rugăciunea inimii pe zi?”. „Dar de câte ori aţi încercat?, am întrebat eu. „De o mie de ori”. Iar eu am zis: „Să zici odată şi să nu mai termini, este permanentă”. Taci din gură şi zi-o, că nu te costă nimic, oriunde vei fi. Acolo unde trăieşti, trăieşte cu Dumnezeu şi aceea este rugăciunea ta: la bucătărie, la clasă, la catedră, la bancă, trăieşte acolo pe Dumnezeu şi aceea este rugăciunea ta. Crezi că Dumnezeu aşteaptă momentul de rugăciune? Şi tu zici: vai nu m-am rugat! Nu. Dacă eşti prezent, asta cere Dumnezeu de la tine. Pentru că el ştie inima ta. Crezi că îţi cere cuvintele tale? El este deştept. Ştie dinainte ce vrei tu să zici, sau ce au tu nevoie, dar fii cu El permanent: „Doamne! Doamne! Doamne! …”. Fericit eşti dacă mori cu aceste cuvinte pe buze. Şi moartea poate veni în fiecare clipă. Atunci cânt de culci, eşti un om mort, dar viu în acelaşi timp.

46:17 – Pr. Arsenie: -Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toţi!

46:19 – Interlocutor: -Vă mulţumim!

Transcriere şi prelucrare de către Diac. Marian Pătraşcu

A făcut milostenie până la ultimul bănuț ce-l avea. După moartea sa, se spune că părinții ce-l îngrijeau au găsit în chilie doar doi lei. Probabil că și pe aceea i-ar fi dat, dar nu a mai avut răgaz. A trebuit să răspundă chemării Mântuitorului Hristos. Fără a greși, zic că l-a jelit o națiune întreagă. Românii credincioși și patrioți au pierdut atunci un model greu de egalat, dar au câștigat un sfânt în ceata drepților.

După sfârșitul pământesc al ierarhului au demarat pregătirile pentru slujba pogribaniei, statornicită pe 28 ianuarie, zi de luni. Din ordinul Regelui României, Carol I, înmormântarea mitropolitului Iosif s-a făcut pe cheltuiala Statului, primarul oraşului Iaşi, juristul Constantin B. Pennescu, mare iubitor de cultură și bun prieten cu vlădicul decedat, fiind delegat să întocmească programul funeraliilor. Neîntârziat s-a început pregătirea mormântului în curtea Mitropoliei, în partea de miazăzi a catedralei, loc indicat de însuşi mitropolitul Iosif cu doi ani în urmă când și-a întocmit testamentul.

Chiar din ziua decesului cancelaria Sfintei Mitropolii a trimis înștiințări marilor mănăstiri din cuprinsul întregii mitropolii, precum și protoieriilor din jurisdicția Arhiepiscopiei Iașilor prin care se dispunea ca în toate bisericile să se sune clopotele până în ziua înhumării ierarhului, precum și oficierea slujbelor rânduite pentru sufletul chiriarhului repausat. De la București, Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian a dispus săvârșirea celor necesare pregătirii trupului venerabilului mitropolit pentru înmormântare. După ce a fost înveșmântat în toate odăjdiile arhierești și așezat într-un jilț, așa cum prevede tradiția, vlădica Iosif a fost depus pe un catafalc, în catedrala de el ctitorită pe care a iubit-o nesfârșit și pentru care a trudit nețărmurit.

Regele a numit prin decret regal locțiitor de mitropolit al Moldovei pe Episcopul Partenie Clinceni al Dunării de Jos, care va fi și ales succesor în secularul tron al marilor ierarhi ai Moldovei. Acesta a ajuns la Iași, duminică dimineață și a asistat la Sfânta Liturghie celebrată de arhiereul Conon Băcăuanul înconjurat de slujitorii catedralei mitropolitane, dar și clerici din administrația eparhială. După săvârșirea liturghiei a urmat îndătinatul trisaghion oficiat de locotenentul de mitropolit al Moldovei alături de ceilalți episcopi prezenți sosiți pentru slujba de înmormântare. După săvârșirea slujbei i s-a îngăduit poporului să vină și să privegheze la căpătâiul celui ce le-a fost un bun arhipăstor. Sute de oameni s-au perindat pe la catafalcul mitropolitului Naniescu. S-a format un pelerinaj al recunoștinței și dragostei față de cel care a știut să facă din milostenie poartă către Cer. Multe flori și noian de lacrimi s-au revărsat lângă trupul care aștepta întoarcerea în pământul din care a fost luat, în timp ce sufletul să se înfățișeze înaintea lui Dumnezeu. Decesul milostivului vlădică de pe scaunul eparhiei moldave a declanșat un val emoționat de elogieri care s-au scris în diferite publicații centrale și locale. Se făceau referiri în știri de primă pagină la viața și lucrarea prolifică a acestuia în ogorul Domnului.

A sosit ziua rânduită. Toate erau pregătite. Dimineață s-a oficiat dumnezeiasca Liturghie. A slujit Episcopul Partenie Clinceni, alături de Gherasim al Romanului și Conon Băcăuanul. Soborul a fost completat de slujitorii catedralei mitropolitane și câțiva clerici din cancelaria eparhială. Fiind iarnă mulți ierarhi nu au putut ajunge, dar au trimis telegrame de condoleanțe. Dintre acești amintim pe Mitropolitului Bucovinei, Arcadie Ciupercovici, care va trece la cele veșnice foarte repede după chiriarhul de la Iași, pe 5 martie. Au mai trimis mesaje Mitropolitul Transilvaniei, Ioan Meţian, Episcopul Gherasim al Argeşului, Episcopul Aradului, Iosif Goldiş, Nifon Ploieştenul, Pimen Piteşteanu, Sofronie Craioveanu și alții.

După terminarea dumnezeieștii Liturghii, ierarhilor prezenți li s-au mai adăugat arhiereii Silvestru Bălănescu al Hușilor, Calistrat Bârlădeanul, Meletie Gălăţeanul şi Calist Botoşăneanul. La ora 11 cei șapte arhierei înconjurați de un sobor de 64 de preoți și 8 diaconi au început slujba pogribaniei. După dorinţa exprimată de răposatul mitropolit, i s-a făcut rânduiala prohodului călugăresc. La slujbă au asistat numeros popor, clerici, călugări, călugărițe, elevi ai Seminarului Teologic din Iași, numeroși studenți, dar și delegatul Casei regale a României, colonelul Alecu Mavrocordat, delegatul Guvernului României, Spiru Haret, Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Mai era prezent delegatul Academiei Române, profesorul Constantin Erbiceanu, dar și alți reprezentați ai autorităților centrale și locale.

„Din gura şi mâna lui, bătrâni şi tineri, femei şi copii, creştini ortodocşi şi creştini de alte rituri precum şi mozaici primeau mângâierea sufletului şi hrana trupului”

După îndătinata slujbă de înmormântare au urmat cuvântările. Prima a fost ținută de către Ministrul Cultelor, Spiru Haret, în numele guvernului, reamintind celor prezenți figura luminoasă a mitropolitului: „Bun, blând, îngăduitor, Mitropolitul Iosif ne-a dat la toţi pildă vie de iubirea de 

aproapele înţeleasă în sensul cel mai înalt şi mai nobil al cuvântului. Ştia să facă binele cu atâta discreţie, încât niciodată nu s-ar fi ştiut că l-a făcut, dacă nu ar fi venit trista ocazie de astăzi, când vedem în doliu oraşul întreg, casa bogatului ca şi a săracului, a ortodoxului ca şi a eterodoxului. …Prin virtuţile sale, prin înţelepciunea sa, prin stăruinţa ce a pus pentru a desăvârşi cel mai măreţ monument religios al ţării, început de un alt mare Mitropolit, Părintele Iosif Naniescu şi-a înscris una din cele mai glorioase pagini în istoria înalților prelaţi ai ţării. Fie-i ţărâna uşoară!”.

A urmat la cuvânt Constantin B. Pennescu, primarul Iașului, care a reiterat binefacerile moștenite de la Mitropolitul Iosif: „Suflet bun, inimă simţitoare şi înduioşată, nenumărate sunt binefacerile, mângâierile şi alinările ce le-a adus fie cu cuvântul, fie cu fapta, tuturor celor care se adresau lui. Adevărat Apostol al lui Hristos, împărţea frăţeşte tot avutul lui. Din gura şi mâna lui, bătrâni şi tineri, femei şi copii, creştini ortodocşi şi creştini de alte rituri precum şi mozaici primeau mângâierea sufletului şi hrana trupului. El a fost sprijinul săracului şi a oropsiţilor de soartă. Dar astăzi, vai, nu vom mai auzi mângâietorul său glas, suferinţele vor zbuciuma piepturile celor nenorociţi fără a mai găsi acel balsam mângâietor al blândelor sale sfaturi. Sărmanii în zadar vor căuta cu privirea blânda faţă a părintelui mitropolit şi nici mâna lui tremurândă nu le va mai întinde mijloacele de hrană. Văduve, orfani şi voi cei scăpătaţi din belşug, vi s-a dus sprijinul vostru. Plângeţi cu toţii şi depunând pe mormântul lui lacrimi de recunoştinţă, neuitată să ne fie memoria lui”.

A treia cuvântare a fost rostită de Constantin Erbiceanu, în numele Academiei Române. Marele elenist și ilustrul profesor Erbiceanu avea multe și emoționante amintiri cu mitropolitul Iosif. La Iași, în urmă cu ceva timp împreună au fondat publicația Revista Teologică unde au văzut lumina tiparului foarte multe articole și studii scrise de Erbiceanu. Văzându-i iscusința și puterea cuvântului  chiriarhul l-a angajat pe teologul Constantin Erbiceanu predicator la catedrala Sfintei Mitropolii, ascultare împlinită până la plecarea la București, ca profesor universitar și redactor șef al prestigioasei revistei oficiale a Sântului Sinod, Biserica Ortodoxă Română.. Acum, vădit emoționat, academicianul a rostit un înflăcărat cuvânt în care a accentuat calitatea vlădicului Iosif de mare erudit, care a îmbinat dorul după ştiinţă cu milostenia, lăsând întreaga sa bibliotecă, aproximativ 10000 volume, Academiei Române. Pentru aceasta vorbitorul a adus cuvânt de gratitudine și mulțumire în numele forului suprem al culturii româneşti pentru donaţia impresionantă de carte pe care Mitropolitul Iosif a făcut-o acestei instituții.

Ultimul discurs l-a ţinut directorul Seminarului Veniamin din Iași, Pr. Iconom Pavel Savin, din partea clerului, în care, ca şi ante-vorbitorii săi, a evocat personalitatea mitropolitului, punând accent pe latura filantropică, de ajutorarea spirituală şi financiară a păstoriţilor săi. Necrologul ultimului vorbitor se sfârșea cu un îndemn pătrunzător: „şi acum, iubiţi fii spirituali, apropiaţi-vă şi luaţi ultima binecuvântare de la acel ce v-a păstorit un pătrar de veac. Apropiaţi-vă şi voi, iubiţi seminarişti, care vă instruiţi în fructul ostenelilor răposatului mitropolit, depuneţi ultima voastră sărutare pe mâna aceluia care cu drag v-a binecuvântat. Dumnezeu să primească sufletul său în rândurile drepţilor, acolo unde este bucurie şi viaţă fără de sfârşit. Dumnezeu să-i ierte greşelile cele de voie şi fără de voie, veşnică să-i fie pomenirea şi eternă memoria”.

Iosif cel sfânt și milostiv

După rostirea tuturor discursurilor, s-a făcut tradiţionala procesiune în jurul măreței catedrale, cu cele patru opriri şi apoi sicriul a fost coborât în mormânt, în dangătul trist al clopotelor catedralei. În aceeaşi zi s-a împărţit la săraci 500 de pâini, câte o lumânare şi 20 de bani de fiecare.

După slujbă, Episcopul Partenie orânduia ca timp de patruzeci de zile de la mutarea la cele veșnice a mitropolitului Iosif să se facă Sf. Liturghie cu sobor în catedrală, iar după aceea, la mormânt trisaghion. De asemenea, în zilele a noua, a douăzeci şi una, şi a patruzecea, s-a stabilit să se facă panahidă în monumentalul edificiu ctitorit de cel care acum îl veghea cuminte din cripta de  lângă zidul dinspre miazăzi, precum şi la toate bisericile din Iaşi şi la bisericile catedrale ale judeţelor eparhiei. Aceste panahide urmau să se repete şi la trei luni, la şase, la nouă luni, la un an şi la fiecare an până la al şaptelea. Se mai reglementa ca, pentru a se putea învrednici toţi preoţii din cuprinsul eparhiei a face rugăciuni la mormântul iubitului lor mitropolit, să ia parte pe rând la oficierea Sf. Liturghii din cele patruzeci de zile, protoiereii având îndatorirea de a „întocmi tabloul preoţilor liturghisitori în aşa mod, ca să nu sufere sfintele servicii pe la biserici, nici îndatoririle preoţeşti”.  

Așa s-a mutat către cereștile locașuri marele Mitropolit al Moldovei Iosif Naniescu sălășluindu-se în ceata sfinților ierarhi. Evlavia poporului dreptcredincios l-a „canonizat” deja,  numindu-l Iosif cel sfânt și milostiv.

Sursa: doxologia.ro